vineri, 28 decembrie 2018

Ultima lună


Acestea sunt lecturile din ultima lună, firește, nu sunt egale între ele. Povestirile lui Marquez mi-au plăcut, deși, vorba autorului, nu toate „se leagă”. Mult mai aproape de mine, cea care sunt acum, este volumul de povestiri al japonezului Kawabata, dragostea mea cea mai recentă. Dar, ca să fiu obiectivă, trebuie să admit că nici povestirile lui nu sunt de aceeași valoare. Cel mai mult mi-au plăcut „Reîntâlnirea” și „Luna în apă”.
„Pnin” a fost cartea cu care m-a surprins Nabokov; acest autor parcă ar fi mereu un altul la fiecare volum! Nu știu cum și de ce, dar mie mi-a tot revenit în memorie, citind la „Pnin”, un personaj al lui Dickens: domnul Pickwick.
„Castelul din Pirinei” se înscrie în linia de literatură ușurică ce bântuie azi prin anumite cercuri europene și care a atins și anumiți autori de la noi, unii chiar premiați! Ce să zic? Ecranizăm basme, citim povești și ne mai mirăm că dăm în mintea copiilor?
„Obiecte ascuțite” este un roman polițist destul de prost. Și n-ar fi prost, dacă n-ar căuta să fie neapărat „de succes”. O carte scrisă după rețeta unui curs de creative writing.





luni, 12 noiembrie 2018

Puiul de vulpe


L-am găsit pe Evgheni Evtușenko zăcând pe trotuar pe faleza Olăneștiului, în praf și-n soare, că era încă vară. Nu citisem nimic scris de el, dar în adâncurile mele numele autorului a avut un ecou, o amintire despre un poem recitat de un om foarte drag, o poezie cu un pui de vulpe. Așa că am ridicat cartea de pe jos și-am adus-o acasă, iar în jurul datei de 10 octombrie i-a venit rândul la citit, după cum aflu acum din jurnalul meu. Îmi place literatura rusă și n-am ce face. Sigur că sunt multe tâmpenii și pe acolo, dar acest roman are calitatea de a evita capcanele cenzurii comuniste și de a da glas unor lucruri greu de spus la vremea respectivă. O carte bună.

duminică, 11 noiembrie 2018

Am citit printre nori...



Îmi place mai mult titlul celeilalte traduceri, „Vuietul muntelui”. „Vuiet” este un termen mai vag, mai imprecis și deci mai îndepărtat înțelegerii noastre și tocmai aceasta este și tema romanului, incapacitatea oamenilor de-a atinge zone adânci și ascunse din sufletul celorlați sau chiar din propriul suflet. O carte care mi-a plăcut mult. M-a făcut să-mi amintesc și de „Jurnalul unui bătrân nebun” de Junichiro Tanizaki.


„Îngeri căzători” mi s-a părut că promite foarte mult încă de la primele pagini, însă m-a dezamăgit pe parcurs. În efortul de a colora perfect o epocă, mi s-a părut că autoarea a făcut un oarecare rabat la caracterizarea personajelor. Doamna Coleman e neverosimilă. Anumite picanterii sunt exagerate. Păcat. Toată a doua parte a cărții cu revoluția sufragetelor m-a plictisit grozav și m-a făcut să recurg la un truc al meu, citirea a două cărți în paralel. Cealaltă carte a fost o recitire din Haruki Murakami, am reluat „Sputnik iubita mea”, unul dintre cele mai profunde romane ale autorului, deși nu cel mai popular. A fost un balsam pe inima mea!

Ei, cu Elena Ferrante lucrurile au mers și mai greu. Adevărul e că nu mi-a plăcut nici „Zilele regăsirii mele”, deși sunt conștientă că este o părere subiectivă care vine din faptul că nu empatizez cu personajele autoarei. Dat fiind că am început acest al doilea roman mă voi strădui să-l și termin, dar recitesc în paralel o carte de substanță, „Mândră lume nouă” de Aldous Huxley. E un fel de a pune un medicament amar pe o bucățică de zahăr, ha, ha. Nu că ar fi prea dulce - mă refer la mesaj - cartea lui Huxley...

joi, 18 octombrie 2018

Cărți de citit toamna


M-am apucat serios să citesc tot ce găsesc scris de Yasunari Kawabata și mă întreb dacă prima mea impresie, anume aceea că textele sale au un iz foarte modern, este doar opinia mea sau chiar așa stau lucrurile. Încă nu am reușit să pun mâna pe romanele sale cele mai importante, dar cele două pe care le prezint aici, mi-au spus mult despre autorul lor. Yasunari Kawabata merge spre adâncimile sufletului omenesc, sondează acele locuri de taină pe care le descoperim uneori cu înfiorare. Romanele lui sunt simple, acțiunea este liniară, tocmai pentru că ceea ce este complicat rămâne subteran, abia ghicit la o privire superficială. În „Frumusețe și întristare” am descoperit multe imagini pe care avea să le folosească Haruki Murakami mai târziu și am zâmbit ca în fața unor prieteni vechi cu care afli dintr-o dată că te înrudești! Din păcate, romanul „Păpădiile” este un manuscris rămas nefinalizat, iar editorul nu are eleganța de a avertiza cititorul asupra acestui fapt... Chiar și așa, mie mi-a plăcut. Pentru toți iubitorii literaturii japoneze, Yasunari Kawabata este un punct de frontieră obligatoriu.


sâmbătă, 29 septembrie 2018

„Ceea ce ziua datorează nopții”


Iată, aceasta este una dintre acele cărți care plac tuturor și aproape toți le uită. Romanul scriitorului algerian are porțiuni unde am citit cu mult interes, dar, (și îi rog pe cei care au declarat că adoră această carte să mă ierte), nicăieri în carte nu sunt acele trambuline care aruncă cititorul într-un abis. Povestea rămâne plată, doar un fir depănat; sigur, sunt întâmplări dramatice, sunt evenimente istorice, însă eu cred că din aceste pagini lipsește destul de mult pentru ca ele să poată fi numite „remarcabile”. Da, o lectură plăcută și atât. Și trecem la următoarea carte.

sâmbătă, 22 septembrie 2018

Două singurătăți și o Insulă


Întâmplător am descoperit-o pe scriitoarea japoneză Yoko Ogawa și am reușit să citesc în câteva zile două dintre cărțile ei. Îmi place cum scrie, îmi place că ceea ce rămâne nespus atârnă mai greu decât ceea ce a spus, iar întrebările urmăresc cititorul și după ce povestea s-a încheiat. M-a făcut să mă gândesc la faptul că oricât de bine am cunoaște pe cineva, în fiecare om rămân porțiuni de teren virgin care pot produce surprize.


vineri, 14 septembrie 2018

„Păduri ce ar putea să fie...”


Căutând o altă carte de Tracy Chevalier am găsit romanul de succes „Fata cu cercel de perlă” pe care am citit-o imediat cu multă plăcere. Remarc a nu știu câta oară știința cu care scriitorii profesioniști găsesc drumul spre recunoaștere, știința cu care dozează infinitezimal acele elemente care conduc o carte spre ceea ce se numește „best-seller”. În general, aceste cărți se citesc repede și se uită ușor, dar nu, nu e cazul romanelor lui Tracy Chevalier. Se întrevede totuși ceva dincolo de cortină, acolo unde scriitorul trudește și nu mai e nici pe departe pasărea exotică ce se arată fanilor la sesiuni de autografe, se întrevede un volum de muncă enorm pentru documentare și, până la urmă asta e de admirat, nu?
Am petrecut două zile extrem de plăcute citind și privind picturile lui Johannes Vermeer. Am închis cartea cu regret și încă mă gândesc la personajele foarte reușite cărora autoarea le-a dat viață. Sunt la a doua carte de Tracy Chevalier și deja mi se pare că încep să văd un fel de tipar în poveștile ei. Vă las și pe voi să-l descoperiți. O singură idee menționez: doi oameni se plac, dar nu pot fi împreună; se privesc de la mari depărtări, dar se simt foarte aproape. Cum ar fi fost viețile lor, destinele lor, dacă nu le-ar fi stat în cale diverse opreliști?




duminică, 9 septembrie 2018

Recuperări


Mi-am propus să recuperez și să citesc cât mai curând cu putință toate cărțile importante pe care le-am omis până acum dintr-un motiv sau altul. Sigur că toată viața noastră este plină de omisiuni cârpite între ele și, când vine vorba de imperiul vast al literaturii, cine se poate lăuda că a citit tot? În ceea ce privește romanul aici de față, l-am căutat mult timp și nu am reușit să-l găsesc, apoi am uitat de el. Spun că l-am căutat, dar asta s-a petrecut cu mulți ani în urmă, înainte de 1989 și mai mult la cererea tatălui meu care fusese coleg de facultate cu Romulus Vulpescu și o cunoscuse și pe Ileana Vulpescu în acei ani.
Toți cei pe care i-am întrebat mi-au declarat că au citit „Arta conversației” în medie de vreo trei ori. Eu consider că ar trebui să citească această carte toți cei care nu au apucat să trăiască în regimul comunist. E un document. Îmi dau seama că la vremea apariției sale această carte a fost și un act de curaj, de asumare în față căruia mă înclin.
Din punct de vedere literar, romanul are un fir narativ destul de firav, fiind mai mult o colecție de amintiri ale personajului principal. Această colecție de „anecdote” reprezintă ceea ce este mai prețios în această carte. Sânziana Hangan are un ton uneori mult prea didactic, alteori excesiv declamativ, iar Smaranda Hangan este un personaj cu trăsături atât de idealizate, încât pare ireal. Nu spun că nu există oameni care trăiesc în lume atingând o plenitudine a virtuților morale, aproape o limită a sfințeniei, însă în literatură asemenea personaje tind să fie ușor ridicole, neverosimile... nu știu de ce.
Dacă n-ați citit-o, vă recomand să citiți această carte. În aceste zile de disoluție este o carte foarte potrivită. Citiți-o și veți înțelege ce vreau să spun!

luni, 27 august 2018

Holden, fratele meu


Pentru că mi-a plăcut atât de mult „Franny și Zoey” am căutat să recitesc o carte a studenției, „De veghe în lanul de secară”. Să fi fost în anul unu sau doi când ni s-a spus s-o citim? Nu mai știu. Fapt este că profesorul nu era atât de interesat dacă am citit sau nu cartea, nici măcar opinia noastră despre carte nu-l prea interesa, ceea ce urmărea ca un copoi era să fim la curent cu tot ceea ce au spus criticii literari despre carte. Așa că lectura mea de atunci „nu se pune”. Dar dacă până și cărțile se schimbă după ce le citești, ce s-ar putea spune despre oameni, când de la prima lectură au trecut... atâția ani? Cărțile bune ar trebuie citite și recitite, căci la fiecare vârstă le percepem altfel. Eu, cea de azi, nu mai sunt cea care eram la 20 de ani, dar chiar și la 20 de ani tot am înțeles că „De veghe în lanul cu secară” nu este despre un tânăr inadaptabil, obsedat de sex, slab la învățătură, ci despre un tânăr care refuză minciuna, superficialitatea, artificialul... Lumea în care trăim ar fi salvată dacă ar exista cât mai mulți tineri asemenea lui Holden Caulfield. Am avut însă proasta inspirație de a citi vreo două recenzii online; m-a șocat să aflu părerea cititorilor! Nu sunt eu sălașul înțelepciunii și nici nu dețin singurul adevăr, dar tinerii cititori care au catadicsit să scrie recenzii sunt complet pe din-afară. Îmi pare rău. Nu sunt capabili să pătrundă esența romanului. Și atunci ce pretenții să am ca cineva dintre tinerii de azi să placă „Muntele vrăjit”?
*
Polirom, puteai să rămâi la traducerea veche, zău așa!
*
Presimt că romanul acesta va fi curând cenzurat din nou. Nu de alta, dar discriminează! Face apologia oamenilor normali.
*
Ajuns la școala lui Phoebe, sora sa mai mică, Holden vede un cuvânt obscen scris pe un zid și se apucă să-l șteargă ca să nu-l vadă copiii când va suna de ieșire în pauză. Asta e lumea care-mi place, pe care o doresc. Astăzi suntem atât de liberi, încât obscenitățile devin curente filosofice...

duminică, 26 august 2018

Spre lumina din noi


Nu trebuie să judecăm întotdeauna o carte după copertă. Era să mă înșel și să ratez o lectură deosebită crezând că țin în mână doar o altă poveste dulceagă. Nimic nu e siropos la Tracy Chevalier, garantez deocamdată pentru acest roman. Aud că „La marginea livezii” a apărut la Polirom în traducerea Veronicăi D. Niculescu și voi căuta și acest roman negreșit.
Despre ce este vorba în „Ultima fugară”? Aș zice că e vorba de curaj. Nu numai de curaj fizic, ci mai ales de curajul de a-ți trăi viața conform propriilor principii și credințe. Despre curajul de a căuta Lumina în fiecare om și, mai ales, curajul de a găsi Lumina din tine.

luni, 13 august 2018

Lecturile unei veri agitate

Citeam deunăzi pe facebook un articol al cuiva care se arăta profund dezamăgită de romanul lui Thomas Mann „Muntele vrăjit”. Am avut o mică mâhnire, dar în ultimul timp m-am cam obișnuit cu mâhnirile, mai mari sau mai mici, pentru că m-am resemnat și-am înțeles că nu pot lupta cu valul care bântuie lumea. Cum ar mai putea să placă „Muntele vrăjit” unei tinere din zilele noastre? Cum ar putea să fie interesată de discuții „sterile” între personaje, chiar dacă aceste discuții dezvăluie abisuri ale ființei umane, stări sociale sau fapte ale istoriei? Publicul vrea satisfacție rapidă și eventual repetată. Vrea „opere” de consum, nu de consistență.
După acest mic preambul, să spun câte ceva despre cărțile pe care le-am citit eu. ”Casa Matrionei” nu m-a dezamăgit. Iată că și cu un text scurt Soljenițîn rămâne, pentru mine, printre greii literaturii. Cât despre cealaltă proză a volumului, ”Incident la gara Kocetovka”, dacă aș mai fi profă de română, v-aș da-o tuturor ca temă de citit. Unii dintre noi ar avea șansa să înțeleagă că uneori chiar și bunele intenții, dublate de o candoare tragică pot duce la fapte monstruoase. Atenție deci la alegerile pe care le facem, la ideologiile pe care le urmăm!

Akira Yoshimura este o revelație pentru mine, aceasta fiind prima carte a acestui autor pe care o citesc. Chiar lângă noi există o întunecime, un vid, o lume rece despre care nu avem cunoștință decât în clipa morții. Dacă am fi încredințați de acest adevăr multe din faptele și gesturile noastre ar arăta cu totul altfel, nu-i așa?

Pentru că dacă nu credem, ne pierdem busola, așa ca personajul din „Clopotul de sticlă”, nimeni alta decât autoarea însăși. Sylvia Plath este o victimă a societății americane care are doi poli: oamenii de succes și looserii. Această nevoie permanentă de a demonstra ceva celor din jur a dus-o până la urmă spre moarte.

Mult mai adaptată este Holly din „Mic dejun la Tiffany”, ea e un alt fel de produs al societății de consum. Nici într-un caz un model de urmat, are ceva din personajul interpretat de Julia Roberts în filmul „Pretty Woman” și cu asta am spus tot.

Citesc și eu cărți comerciale, uneori e o bună terapie. „Înainte să adorm” este un exemplu.

vineri, 10 august 2018

Tunelul


Nu-mi fac iluzii cum că aș fi scris o carte grozavă. Am citit destul ca să știu cum sună o carte cu adevărat bună. Însă există în paginile ei un chip al meu, un chip al nostru, un chip al lumii așa cum ar fi putut fi, așa cum am văzut-o la un moment dat, într-o clipă sustrasă timpului.

miercuri, 18 iulie 2018

Despre lupii care ne bântuie


"Ce murdărie este această banalitate, reziduu permanent al cotidianului care te face să-ți fie rușine deși în secret îți place - dar chiar este atât de secret? Secretul banalității este un jeg psihic, psihicul ca o excreție de negândit. Murdărește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți, nu te bate, nu te abate, nu aspira, nu inspira, fă-te mic, viclean, răzbunător, pune un lup, maschează-te, strecoară-te, fii realist - știi unde duc iluziile -, pierde-ți iluziile."

Acest citat din romanul bulgăroaicei Julia Kristeva ar trebui să ofere o imagine destul de clară asupra stilului acestui volum. L-am citit cu interes, la unele pagini chiar cu plăcere pentru că este foarte actual, m-a făcut să surâd amar. E un roman alegoric, o metaforă a zilelor noastre, deși a fost scris cu mulți ani în urmă. 
Julia Kristeva vede lucrurile în adevărata lumină și asta poate incomoda pe aceia care s-au transformat în lupi. Dacă nu-ți va conveni ce spune, ești lup! Totuși, mi-ar fi plăcut să nu aibă un stil atât de uscat pe alocuri. 

duminică, 15 iulie 2018

duminică, 8 iulie 2018

Cartea nopţilor


Când am citit, în primul an la Cluj, „Un veac de singurătate” lumea s-a clătinat puțin sub picioarele mele și categoric și-a schimbat nuanța luminii pentru totdeauna. După aceea am avut prilejul să studiez în ce consta magia tehnicii narative a lui Marquez. Chiar și așa, acest roman a rămas de neegalat pentru mine ca un fel de poveste a poveștilor.
Probabil că și pentru Sylvie Germain lucrurile au stat în același fel, deși ea a avut șansa să citească opera scriitorului columbian cu mult înaintea mea. În romanul ei de debut abordează o temă similară, cronica de familie, succesiunea generațiilor și amărăciunea ce se desprinde din jocurile hazardului. Dacă mi-a plăcut cândva realismul magic, în acest roman l-am primit până la saturație. Poate că reacția mea este dată și de faptul că mi-a căzut în mâini această Carte a nopților după un volum de Javier Marias cu al cărui stil minimalist, ca să zic așa, mă familiarizasem. Văd că romanul Sylviei Germain a fost recompensat cu numeroase premii și n-o să fiu tocmai eu cea care să arunce cu piatra. Totuși nu mă pot abține să nu remarc că în afară de diligența cu care a păstrat un ton egal de la prima până la ultima pagină, un stil încărcat, abundent în imagini uneori sufocante pentru cititor, scriitoarea franceză nu a creat personaje memorabile și nici scene care să se întipărească în inima mea, cel puțin, așa cum a reușit Marquez.


Efectele minciunii

„În studiul meu asupra societăților comuniste, am ajuns la concluzia că scopul propagandei comuniste nu a fost acela de a convinge, de a induce, de a informa, ci de a umili. Și, prin urmare, cu cât mai puțin corespunde realității, cu atât mai bine. Atunci când oamenii sunt forțați să tacă, când li se spun minciunile cele mai evidente sau chiar și mai rău atunci când sunt forțați să repete minciunile înșiși, ei pierd o dată pentru totdeauna simțul onestității. A accepta minciunile evidente este să cooperezi cu răul și, într-o mică măsură, să devii răul însuși. Cine este în stare să reziste oricărui lucru este astfel diminuat și chiar distrus.”
Theodore Dalrymple - „Our Culture, What's Left of It: Mandarins and The Masses” 

duminică, 1 iulie 2018

Adevărul în bucăți mici


Știu că nimic nu e întâmplător, că nu întâlnesc fortuit pe nimeni, că fiecare om pe care-l cunosc are rostul lui în viața mea... Mai greu este să văd imaginea de ansamblu. Întocmai pare să pățească și personajul din „Romanul Oxfordului” care caută informații despre un scriitor dispărut (și, implicit, despre sine) fără să-și dea seama că primește răspunsuri tot timpul de la cei din jur. Abia la final, ca un norocos, va avea revelația întregului tablou, favor care multora dintre noi nu le este acordat. Senzația mea la sfârșitul acestei cărți este că am ascultat un fel de „sunet alb”, precum don Dewar, o cernere de nisip sau că am privit mult timp un tablou de Pollock. Totul a fost, totul va fi, totul se repetă, totul este fragment, doar un detaliu, dar seamănă întocmai cu întregul.

1 iulie 2010. Știu de ce.

Mă gândesc la tine



8 ani

joi, 21 iunie 2018

O carte pe zi


Circula pe facebook un filmuleț cu un individ care, plin de bunăvoință nesolicitată, voia să ne deprindă cu cititul unei cărți pe zi. Am văzut filmulețul la mai mulți prieteni binevoitori și ei și probabil și mari cititori și m-am enervat invariabil de fiecare dată. Băiatul respectiv ne sfătuia să cercetăm mai întâi pe Google să vedem dacă s-a făcut filmul după carte ca să-l vizionăm, să citim recenzii, opinii ale altor „prospectori”, etc, după care să luăm volumul și să-l citim exact pe diagonală, sărind dezinvolt pasajele care par plicticoase. La final zâmbea larg, convins că îi suntem recunoscători și ne vom putea lăuda pe viitor cu 365 de cărți citite pe an. Din când în când m-am ostenit să scriu comentarii, atât de contrariată eram, măcar pe autorul nefericitei distribuiri să-l trezesc la realitate, dacă tot nu puteam să-l punctez direct pe individul cu IDEEA.
„Cum aș putea citi „Război și pace” într-o zi? suspinam eu. Cum să termin „Frații Kamarazov” în 24 de ore? strigam în deșertul facebook-ului.”
Sigur, știam că există și cărți de mici dimensiuni, cărți foarte bune și care chiar se pot termina într-o zi. Dar mai există și o altă categorie, cum e cartea de la începutul acestei postări: „Arsă de vie”. Am citit-o într-o zi și-o noapte. Cartea nu e micuță, are 189 de pagini, dar este altceva care o face atât de accesibilă, iar cine va încerca s-o citească va înțelege ce vreau să spun. M-a impresionat, mi-au dat lacrimile citind, am rămas pe gânduri după lectură și, totuși, aici cu greu putem vorbi de literatură. Este mai degrabă o mărturie , un document despre o realitate crudă. Mi-ar fi greu să spun „citește-o ca să te cultivi sau ca să te delectezi”, ci mai degrabă „citește-o ca să te informezi”.

marți, 19 iunie 2018

Cum ar trebui să trăim?

  • În primul rând, trăiește ca și cum, odată cu venirea lui Hristos, Împărăția lui Dumnezeu a fost inaugurată în lume, iar rezultatul istoriei a fost deja hotărât. (Nu-ți mai face griji.)
  • În al doilea rând, iubește-i pe oameni ca fiind însăși imaginea lui Dumnezeu și nu ceda tentației de a-i îmbunătăți.
  • În al treilea rând, refuză să faci din economie fundația vieții tale. Locul tău de muncă nu are nici măcar o importanță secundară.
  • În al patrulea rând, nu mai intra în controverse pe subiecte politice ca și cum politica ar fi răspunsul la problemele lumii. Asta îi conferă o putere ilegitimă și învestește un proiect anti-Dumnezeu.
  • În al cincilea rând, învață să-ți iubești dușmanii. Dumnezeu nu i-a lăsat pe pământ pentru a fi reparați sau eliminați de noi. Dacă este posibil, abține-te de la a folosi violența.
  • În al șaselea rând, ridică problema luării de vieți omenești la rang de primă importanță și refuză să accepți violența ca mijloc de asigurare a păcii. Fiecare viață în parte este o comoară imensă și de neînlocuit.
  • În al șaptelea rând, cultivă mai degrabă mulțumirea decât plăcerea. Te va ajuta să consumi mai puțin și te va elibera din sclavia stăpânilor economici.
  • În al optulea rând, pe cât se poate, gândește la scară mică. Nu ești la cârma lumii. Iubește ceea ce este local, la îndemână, personal, intim, unic și natural. Este o preferință ce contează.
  • În al nouălea rând, învață o limbă străină. Există puține alte lucruri care te pot învăța mai bine despre cine nu ești.
  • În al zecelea rând, fii recunoscător pentru tot, amintindu-ți că lumea în care trăim și tot ce-i în ea îi aparține lui Dumnezeu.
Stephan Freeman

luni, 18 iunie 2018

Un fir invizibil


De câteva zile am terminat și „Domnișoara Brodie în floarea vârstei” și, în ciuda celor scrise pe coperta a patra a ediției apărute cu ziarul Cotidianul, mă declar încântată nu doar de carte, ci și de eroină, miss Jean Brodie. Poate că nu e cartea care să placă oricui, dar fiecare carte are publicul ei și, dacă v-a plăcut „Ochi de pisică” și „Să nu mă părăsești”, sigur are să vă placă și povestea domnișoarei Brodie. De ce mi-a plăcut mie? Pentru că studiază acel misterios „câmp de forțe” pe care micile făpturi feminine aflate în plină dezvoltare încep să-l țeasă în jurul lor. Femeile mature nici nu-și pot închipui că aceste fetițe trăiesc într-o lume specială care nu e cu nimic mai puțin complicată decât lumea adulților. Dacă am ști cât de tare ne marchează anii copilăriei și cât de adânc se întipăresc în felul nostru de-a fi toate experiențele trăite în acea perioadă, cred că nu ar mai exista părinți dispuși să renunțe la educația și creșterea copiilor lăsând această „corvoadă” exclusiv sau preponderent în seama bunicilor.


Un fir invizibil leagă aceste trei cărți.


Și o mică fotografie veche - bonus!


marți, 12 iunie 2018

Fii bun oricum!


Fii bun oricum !
Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali şi egoişti…
Iartă-i oricum!
Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse… Fii bun oricum!
Daca eşti cinstit şi sincer, oamenii te pot înşela…
Fii cinstit şi sincer oricum!
Ceea ce construiesti în ani, alţii pot dărâma într-o zi… Construieşte oricum!
Dacă găseşti liniştea şi fericirea, oamenii pot fi invidioşi…
Fii fericit oricum!
Binele pe care îl faci azi, oamenii îl vor uita mâine…
Fă bine oricum!
Dă lumii tot ce ai mai bun, şi poate nu va fi niciodată de ajuns… Dă lumii tot ce ai mai bun, oricum!
La urma urmei este între tine şi Dumnezeu…
n-a fost niciodată între tine şi ei, oricum.

Maica Tereza

„Fericirile mari sunt întotdeauna de scurtă durată”



Iată alte două volume de povestiri care m-au fericit în aceste zile: „Lada fermecată” de Bernard Malamud și „Blues pentru o pisică neagră” de Boris Vian. Povestirile precedente, aparținând Jhumpei Lahiri și Aliciei Munro exprimă sentimente evanescente, stări inefabile, trăiri specific feminine, terminându-se uneori pe neașteptate, lăsând finalul suspendat și silind cititorul la analize pe marginea textului. Volumele de față sunt diferite; Malamud, puțin supra-apreciat în America, scrie frumos și cuminte, țese atmosferă în fiecare text. Vian pe de altă parte este surprinzător. Absurdul său perfect logic (!), culoarea stridentă a povestirilor îl așează direct în loja suprarealismului. Citind, m-a dus cu gândul la „Pâlnia și Stamate” romanul lui Urmuz.
Din a patra parte a acestui „roman” provine și titlul postării mele și am ales acest enunț cu iz de truism pentru că ilustrează și volumul lui Vian și pe cel al lui Malamud, din care aș menționa textul „Fata visurilor mele”.

luni, 11 iunie 2018

Cititul profund

"Pe un ecran, informația e trecătoare. Poate fi bună sau nu. Dacă întrebi studenții californieni ce fel de materiale vor la curs, 85% vor spune că preferă să citească din cărți. Fiindcă așa, sunt siguri că autorii cărții au făcut eforturi ca să adune acele informații, apoi au fost editate și cineva a investit bani pentru tipărire. Pe când, în cazul unui ecran, al unui monitor, orice nebun poate să scrie orice. E dovedit că dintr-o carte învățăm mai mult. Când înveți de pe un 'ecran', ai tendința să citești în fugă. Cartea asigură o lectură profundă. Citești și te gândești la ce ai citit. Pe vremuri, exista ceva numit 'citit'. Acum, oamenii dau click-uri și nu mai gândesc prea mult. Așa că a apărut un termen nou, 'cititul profund', care înseamnă să citești și să gândești. Să citești dând click-uri nu e ceva la fel de folositor precum cititul. Iar cărțile sunt numai pentru citit, de aceea sunt mai bune".

Manfred Spitzer- profesor de psihiatrie

Femeile redevin fetițe


Cu o poftă nebună am început să citesc „Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” și aveam pe undeva senzația că-mi va aduce aceleași satisfacții ca și „Ochi de pisică”, volumul Margaretei Atwood. Totuși, asta nu s-a întâmplat, pentru că „romanul” s-a terminat după câteva pagini, era doar o povestire, și atunci mi-am amintit de indignarea ta când Munro a câștigat Nobelul: „cum poate să ia premiul acesta o scriitoare care n-a scris măcar un roman?”

Tot de povestiri am avut parte și din cealaltă carte cumpărată la anticariat (într-un raid prin orașul copleșit de parfumul teilor în floare). M-am tot gândit dacă nu cumva poveștile acestei indience spun de fapt altceva, anume că femeile rămân fetițe în sufletul lor.
*
„Ceartă, indiferență, tăceri prelungite” sunt simptomele pe care le menționează Jhumpa Lahiri în cazul soților care nu se potrivesc, pe când Alice Munro povestește despre cum a așteptat câțiva zeci de ani, ascunsă în labirinturile minții soției sale, pedeapsa pentru un soț infidel. Două volume de povestiri care au fost refugiul meu timp de mai multe zile și pe care le recomand cu plăcere!

sâmbătă, 5 mai 2018

Revederi


Într-una din aceste zile de primăvară impetuoasă mă aflam în oraș cu o serie de lucruri ce trebuiau rezolvate, dar, când am trecut pe lângă anticariat mi-a fost imposibil să nu mă opresc câteva minute. Ce m-aș face dacă librăriile mi-ar fi în drum? Noroc că sunt tot mai puține, abia dacă mai știu vreo două, iar cea mai mare e retrasă din stradă, dincolo de un părculeț, la parterul unor blocuri: nici gând să ajung la ea!
Cum s-ar zice, anticariatul e singura ispită. Are la ușă două tarabe pline cu cărți; prima este inscripționată „Cărți la 1 leu”, iar a doua tarabă „Cărți la 5 lei”. Mă gândesc de fiecare dată că acolo așteaptă cărțile fără speranță, cele care vor fi eutanasiate primele, ca la un adăpost de animale fără stăpân. Și nu pot trece fără să salvez măcar una! În ziua aceea, pe când citeam cu capul răsucit titlurile de pe cotorul cărților, am văzut dintr-o dată „La revedere, Genevieve!” Și mi-am amintit într-o străfulgerare tot ceea ce am povestit aici. Nu se putea să nu-mi cumpăr cartea, costa doar un leu!

Seara, după atâta timp, în loc să iau cu mine în pat tableta, am luat o carte adevărată, cartea pe care am citit-o prima oară cu atâția ani în urmă. Desigur că am făcut mai întâi o căutare pe Google și așa am aflat că anul acesta, în februarie, Genevieve Duboscq, autoarea, a murit. Am recitit volumul care m-a impresionat teribil pe când eram o puștoaică. Acum eram oarecum înarmată cu o doză bună de „maturitate”, de capacitate de a judeca oamenii, cu o doză de neîncredere și de salvator și acru scepticism. Însă emoția tot a ajuns la mine, iar asta înseamnă că am citit o carte sinceră. 
La revedere, Genevieve, sper să te cunosc cândva, în altă lume!

vineri, 27 aprilie 2018

Nu știu ce titlu să pun

Pe cât de mult mi-a plăcut „O singurătate prea zgomotoasă”, pe atât m-a nedumerit această carte a lui Bohumil Hrabal. Povestea mi s-a părut fără miez, fără altă miză decât ambiția și aventurile unui chelner. De fapt, cred că mai interesant a fost fundalul narațiunii și nu peripețiile personajului principal. Abia către sfârșitul poveștii tonul s-a schimbat oarecum și textul la persoana I a prins o tentă filosofică. În rest, scriitura este îmbibată cu umorul amar caracteristic autorului.
După ce am terminat „L-am servit pe regele Angliei”, am observat că în lista de cărți de pe tabletă urma „Rămășițele zilei”
De îndată ce am început s-o citesc am fost uimită, a câta oară?, de felul cum se leagă între ele, prin mesaj sau idei, cărțile pe care le citesc. Iată că și volumul premiatului cu Nobel de anul acesta îmi oferă tot povestea unui anume fel de servitor: un majordom dintr-o „casă distinsă”. Și Kazuo Ishiguro se folosește tot de narațiunea la persoana I, iar un cititor grăbit s-ar putea plictisi de lungile explicații oferite de personajul principal, domnul Stevens. Totuși, aceste pasaje sunt necesare, căci fără ele nu am putea înțelege firea complicată, chiar labirintică a acestui majordom care dorește să atingă perfecțiunea în domeniul său profesional. Acum, după ce am terminat amândouă cărțile, mă gândesc la faptul că personajele principale seamănă mult între ele sub un anumit aspect: acela al orbirii. Chelnerul ceh care a urcat treptele carierei până la a-l servi la masă pe regele Abisiniei își sfârșește viața singur întreținând un drum de munte. Se pare că nu a înțeles niciodată prea bine mersul lumii.  Domnul Stevens, dornic de a corespunde întru totul unui cod stabilit de o anume societate misterioasă, se leapădă de sine cu totul, renunță la capacitatea sa de judecată, la orice interes personal, dedicându-se slujirii stăpânului său. Roadele alegerilor sale sunt amare, dar majordomul este atât de transfigurat, încât mă întreb dacă înțelege ce a pierdut, ce a ratat.