Un strop de bunătate

"Aveai necazuri, nu-i aşa, de asta voiai să sari de pe pod. Ţi-am spus, uneori oamenii trebuie apăraţi de ei înşişi, iar în momentul când te-am văzut sus, pe parapet, am ştiut că faci parte din această categorie."
continuarea aici

imagine Miguel Angel Acosta Lara

Text apărut în „Worlds and Beings”, antologie publicată de ICR.

Edgar Allan Poe

PISICA NEAGRA

PENTRU ACEASTĂ NEOBIŞNUITĂ şi, totuşi, foarte simplă poveste pe care-ncep s-odepăn pe hârtie, nu aştept şi nici nu cer cuiva crezare. Nebun aş fi s-o fac, într-adevăr, în împrejurări când până şi simţirea se-ndoieşte de ea însăşi. Şi, totuşi — nu-s nebun— şi sigur sunt că nici nu am visat. Dar mâine voi sfârşi cu viaţa, iar azi vreau să-miuşurez sufletul. Şi tot ce mai doresc e să înfăţişez deschis, pe scurt, şi fără comentarii,un şir de întâmplări obişnuite. Obişnuite, da, dar care prin urmările lor m-au îngrozit —m-au torturat — m-au nimicit. Nu voi încerca să le explic. Căci pentru mine — au însemnat doar groază — chiar dacă alţii le vor socoti ciudăţenii şi nu întâmplări teribile. Şi poate că se va găsi un creier care-ar putea să desprindă — din nălucirea mea — întâmplarea obişnuită, un creier mult mai calm, mai logic, şi mai puţin înfierbântat decât al meu, şi care, pătrunzând în faptele cu-atâta spaimă de mine povestite, să vadă doar înlănţuiri fireşti de cauze şi de efecte. De mic copil m-am deosebit de ceilalţi copii prin firea mea blajină şi cuminte. Era atât de cunoscută bunătatea mea încât, ades, colegii mă batjocoreau. Ţineam nespus la animaleşi bunii mei părinţi mă răsfăţau, dându-mi mereu astfel de prieteni. Cu ei îmi plăcea să-mi petrec tot timpul, şi nu eram mai fericit decât atunci când îi hrăneam şi-i mângâiam. Această slăbiciunes-a accentuat cu vârsta şi, ajungând un om în toată firea, găseam în ea prilej de mulţumire. Cei ce-au iubit vre-odată un câine credincios, isteţ, nici nu mai au nevoie să li se explice natura sauintensitatea plăcerii sufleteşti ce-o încercam, în dragostea dezinteresată, altruistă a unui animal e o undă ce ajunge drept în inima celor ce-au avut trista posibilitate să cunoască prieteniameschină şi ataşamentul schimbător al Omului.M-am însurat de timpuriu şi m-am bucurat nespus când am înţeles că soţia mea avea ofire asemănătoare. Ştiind ce mult ţineam la animale, ea nu pierdea nici un prilej să-mi dăruiascăcele mai drăgălaşe exemplare. Aveam păsărele, şi iepuraşi, şi un peştişor auriu, un câinesplendid, o maimuţă şi o pisică.Era o pisică destul de mare, frumoasă, în întregime neagră şi de-o-inteligenţăizbitoare. Soţia mea, o fire deosebit de superstiţioasă, când venea vorba de inteligenţa pisiciiamintea de vechi eresuri populare potrivit cărora pisicile negre ar fi nişte vrăjitoare. Nu cred că-ntotdeauna vorbea cu seriozitate, şi pomenesc aceasta doar fiindcă mi-am amintit chiar acum.Îi dădusem numele Pluto, şi-mi devenise tovarăşul favorit de joacă. Pisica nu lăsa penimeni altul decât pe mine să-i aducă de mâncare, şi mă urmărea într-una prin casă. Abiaizbuteam s-o opresc să nu se ia după mine şi pe stradă.Prietenia noastră a durat ani de-a rândul, ani mulţi în care felul meu de-a fi, întreaga-mi fire — cu ajutorul acelui demon ce poartă numele Beţie — s-a tot schimbat în rău şi mă-nroşesc făcând acum mărturisirea. Din zi în zi eram mai ursuz, mai nestăpânit şi, mai cu seamă,nepăsător la cei din juru-mi. O, câte ocări am azvârlit soţiei mele! Şi, pân-la urmă, am ajuns s-oşi lovesc. Desigur că şi bietele animale au avut de-ndurat din pricina schimbării mele. Nu numaică nu-mi mai păsa de ele, dar începusem să le chinuiesc. Singur, Pluto doar nu-ndura prigoana. Nu pregetam însă să chinuiesc maimuţa, iepurii ori câinele, când întâmplarea sau devotamentullor prostesc mi-i aduceau în cale. Iar boala tot creştea în mine — şi ce îngrozitoare boală eAlcoolul! — şi până la urmă chiar şi Pluto, ce-mbătrânise şi era tot mai posac — chiar Pluto,zic, a început să simtă urmările stărilor mele proaste.Odată, într-un miez de noapte, pe când mă întorceam beat spre casă din hoinărelilemele prin oraş, mi s-a părut că pisica se ferea să-mi iasă-n cale. Am vrut s-o iau in braţe când,temându-se cred c-am s-o lovesc, şi-a-nfipt, dar nu prea tare, dinţii-n mâna mea. Pe dată m-acuprins o furie drăcească. N-am mai ştiut ce fac. Era ca şi cum sufletu-mi se ridicase zburând din trup, şi-orăutate diavolească, întărâtată de băutură, îmi pătrunsese orice fibră. Am tras briceagul din buzunar, l-am deschis şi, apucând de beregată bietul animal, am apăsat cu hotărâre, scoţându-iun ochi din orbită! Roşesc, mă îngrozesc şi mă cutremur acum, când destăinuiesc hârtieigroaznica-mi cruzime.Când, odată cu dimineaţa cea limpede, mi-a revenit şi judecata, când aburulnocturnelor orgii s-a risipit — am încercat un - sentiment, de groază şi de remuşcare la gândulnelegiuirii fără seamăn pe care o săvârşisem. O, dar era un sentiment plăpând şi îndoielnic, carenu-mi atingea sufletul.M-am pogorât din nou în. iadul alcoolului, şi am înecat curând, în băutură, chiar amintirea faptei săvârşite.Cu încetul pisica s-a-nsănătoşit. Orbita rănită avea, ce-i drept, o-nfăţişare fioroasă, dar se părea că animalul nu mai suferea deloc. Umbla, ca de-obicei, prin toată casa, dar, cum era deaşteptat, fugea de apropierea mea, înspăimântată.Îmi mai rămăsese destul din vechea afecţiune ca să fiu, la început, cam supărat pentruaceastă răceală, din partea unei creaturi care ţinuse înainte atât de mult la mine. Cu vremea, însă,supărarea s-a schimbat în mânie nestăpânită. Şi-atunci, ca să mă pierd cu totul i fără nădejde derevenire, mă-nvălui suflarea rece a PERVERSITĂŢII. E o noţiune de care filozofia noastră nuţine seamă deloc. Şi, totuşi — de asta sunt mai încredinţat decât de existenţa mea — unul dinimpulsurile primare ale inimii omeneşti este perversitatea — acea facultate sau simţământ primar de nepătruns ce poate da un sens fiinţei Omului. Şi cine oare n-a săvârşit, de zeci şi zecide ori, o faptă rea sau doar nesăbuită, numai din pricină că nu trebuia s-o facă? Şi nu se află oareîn noi pornirea neînfrânată, chiar şi în judecata cea mai dreaptă, de-a încălca orice se cheamăLege, numai din pricină că ştim că ni-i oprit? Suflarea aceasta a perversităţii, precum spuneam,se năpusti la timp asupra-mi, spre a mă distruge. Dorinţa nemăsurată a sufletului meu, de-a se biciui pe sine — în propria-mi fiinţă de-a lovi — de-a face răul doar din plăcerea de a-1 face,dorinţa aceasta nu m-a lăsat să mă opresc şi, pân-la urmă, m-a împins să-ncunun tot răul ce-1făcusem nevinovatului animal. Într-o dimineaţă, i-am petrecut cu sânge rece un laţ în jurulgâtului şi l-am spânzurat de-un copac; îl spânzuram şi lacrimile îmi curgeau şiroaie, şi-n inimăamara remuşcare mă chinuia; l-am spânzurat din pricină că mă iubise, din pricină că nu-mifăcuse nici un rău; l-am spânzurat din pricină că făptuiam astfel un păcat — păcat de moarte ce-mi ameninţa sufletul nemuritor, îl ameninţa atât de greu încât îl scotea, dacă se poate spune, chiar dincolo de graniţa milostivirii nesfârşite-a Celui mai îndurător si-a Celui mai TeribilDumnezeu.În noaptea zilei când am săvârşit nelegiuirea, am fost trezit din somn în strigăte de„foc"! Perdelele de lângă pat erau în flăcări. Ardea întreaga casă. Abia am reuşit, soţia mea, unservitor şi cu mine, să ne salvăm din mijlocul flăcărilor. Tot ceea ce aveam a fost mistuit de foc,iar eu mă alegeam decât cu resemnare deznădăjduită. Nu vreau — şi-ar fi o slăbiciune din parte-mi — să caut o legătură de la efect lacauză. între nenorocirea petrecută şi atrocitatea pe care-o săvârşisem. Dar cum m-am hotărât săredau aici doar recea-nlănţuire a faptelor, nu vreau să las nelămurit nici un amănunt. În ziua ce-aurmat focului, am scormonit printre ruine. Toate zidurile se prăbuşiseră — doar unul rămăseseîn picioare. Era un perete despărţitor nu prea gros, aflat în mijlocul clădirii, şi chiar de el fuseserezemat patul meu. Focul nu stricase tencuiala şi pricina am atribuit-o zugrăvelii proaspete. Amvăzut că se adunase-acolo o ceată de oameni, şi parcă unii cercetau o anumită parte a peretelui,cu stăruinţă şi-ncordare. Am auzit parcă rostindu-se vorbele „bizar", „ciudat", şi altele-asemănătoare. Apropiindu-mă, am văzut, parcă sculptat în basorelief pe suprafaţa albă, conturulunei gigantice pisici. Imaginea era uluitor de clară. Iar în jurul gâtului avea un ştreang.În faţa acestui strigoi — căci altfel nu puteam să-1 socotesc — uimirea şi spaima m-au făcut să-mi pierd răsuflarea. Dar judecata mi-a venit până la urmă în ajutor. Mi-am amintit căspânzurasem animalul într-o grădină de lîngă casă. Când focul a izbucnit, mulţimea a dat năvalăîn grădină şi poate că vreunul să fi tăiat frânghia şi să fi aruncat pisica printr-o fereastră în odaiamea. O fi făcut-o, mi-am zis eu, ca să mă trezească din somn. Când zidurile s-au prăbuşit,sărmana victimă a cruzimii mele a fost strivită de zidul proaspăt tencuit, iar varul şi focul, precum şi amoniacul aflat în leşul animalului, au imprimat imaginea aşa cum apărea.Dacă a fost uşor să-mi liniştesc în felul acesta şi raţiunea şi poate şi conştiinţa,uluitorul fapt n-a încetat să-mi tortureze imaginaţia. Luni întregi fantoma pisicii m-a urmărit, şi-n suflet mi-a pătruns o umbră care părea să fie, dar nu era chiar, remuşcarea. Cu vremeaîncepuse să-mi pară rău de moartea animalului, şi m-am apucat să caut prin jurul meu, încrâşmele infecte prin care-mi petreceam zilele, o pisică să-i semene oarecum, cu care s-oînlocuiesc.Într-o noapte pe când, aproape năucit de băutură, şedeam intr-o nenorocită decârciumă, privirea-mi fu atrasă deodată de-o pată neagră pe unul din uriaşele butoaie cu rom saugin din tavernă. Vreo câteva clipe am privit spre butoi, uimit că nu mai văzusem pân-atunciobiectul sau fiinţa de - deasupra. M-am ridicat şi-am pipăit. Era o pisică neagră ce-şi găsiseculcuş acolo — o pisică foarte mare, la fel ca Pluto, şi-i semăna leit în toate. Atâta, doar, căPluto n-avusese nici un fir de păr alb, pe când aceasta avea o pată mare, fără vreun contur precis,ce-acoperea aproape-ntregul piept.Când am atins-o, s-a ridicat pe dată şi-a început să toarcă frecându-mi-se de mână şi părând bucuroasă de prezenţa mea. Găsisem deci ceea ce căutam. Am vrut s-o cumpăr de lacârciumar, dar omul a ridicat din umeri — nu ştia nimic, n-o mai văzuse până atunci.

Am mângâiat-o şi, când m-a văzut că plec, s-a luat după mine. M-a însoţit tot drumul;din când în când mă aplecam s-o mângâi. Acasă s-a obişnuit de-ndată şi a câştigat curând toatăafecţiunea soţiei mele.Eu în schimb, m-am trezit că o duşmănesc. Simţămintele mele erau cu totul alteledecât mă aşteptam şi — n-aş putea spune de ce şi cum — iubirea ei vădită pentru mine mădezgusta, mă plictisea. încet-încet, sila, plictiseala s-au transformat într-o ură fără margini. Oocoleam poate dintr-un fel de ruşine, şi amintirea cruzimii mele mă-mpiedica să-i fac vreun rău.O vreme m-am mulţumit doar s-o ocolesc, dar treptat — o, foarte-ncet! — am început s-o privesc cu o ură nespusă şi să mă-ndepărtez din calea ei, ferindu-mă ca de un suflu alspurcăciunii.Ca să spun drept, începusem s-o urăsc din prima dimineaţă, când am descoperit că nuavea un ochi, asemenea pisicii mele Pluto. Or, tocmai asta o făcea pe soţia mea s-o iubească şimai tare, căci, cum v-am mai spus, avea un suflet tare bun, cum avusesem odată şi eu, însuşirecare însemnase pentru mine izvorul multor bucurii curate şi simple.Dar pe cât de amarnic uram pisica, pe atât iubirea ei pentru mine creştea. Mă urmăreacu o stăruinţă pe care n-aş putea să v-o descriu. Când mă aşezam pe-un scaun, se cuibărea subel, ori îmi sărea pe genunchi şi mă copleşea cu dovezi de dragoste care mi se păreaurespingătoare. Dacă mă ridicam să plec, mi se vâra printre picioare de mă împiedicam de ea,gata să cad; ori înfigându-şi lungile-i gheare ascuţite în haine, se căţăra până pe piept. Simţeam pornirea s-o ucid dintr-o lovitură, dar mă oprea amintirea vechii mele nelegiuiri şi — trebuie s-ospun — o teamă îngrozitoare.Îmi era teamă nu de un rău pe care mi l-ar fi putut pricinui — era un simţământ greude descris. Mi-e aproape ruşine să mărturisesc — da, mi-e ruşine chiar aici, în celula de ucigaşîn care mă aflu — că groaza şi teroarea ce mi le inspira au fost aduse până la paroxism de ceamai bine plăsmuită dintre năluciri. Soţia mea a fost aceea care mi-a atras de multe ori luarea-aminte asupra petei albe, care constituia v-am mai spus, singura deosebire dintre această pisicăşi cea spânzurată. La început pata cea albă n-avea vreo formă anume; dar, cu încetul, prin prefaceri aproape nesimţite, pe care le-am socotit multă vreme ca fiind curată închipuire — prinse un contur precis. Era imaginea unui lucru pe care mă-nfior chiar să-1 rostesc — şi-aici seaflă pricina urii şi fricii mele, ca şi a dorinţei de-a scăpa (de-aş fi-ndrăznit!) de acest monstru.Era imaginea, spuneam, a unui lucru hidos, îngrozitor — imaginea unei SPÂNZURĂTORI. O,ce lugubru şi teribil instrument de groază şi de crimă — de agonie şi moarte!Eram acum mai nenorocit decât întreaga lumii-ntregi nenorocire. Un animal — pe-alcărui semen îl ucisesem cu dispreţ — un animal mă tortura pe mine — pe mine, om făcut dupăchipul şi asemănarea lui Dumnezeu — mă tortura cumplit. Dar, vai! zilele şi nopţile veneau şitreceau şi eu nu mai ştiam ce-i binecuvântarea tihnei ! Cât era ziua de mare, pisica nu mă părăsea nici o clipă; iar noaptea mă trezeam speriat din vise înspăimântătoare, ca să simt lângăobrazul meu suflarea-nfierbântată a pisicii, şi greutatea ei imensă coşmar ce se-ntrupase şi nu puteam să-1 scutur de pe mine, apăsându-mă veşnic pe inimă!Împovărate de atâtea chinuri, firavele rămăşiţe ale părţii bune din mine s-au năruit. Mi-a rămas tovarăş doar gândul rău — gândul cel mai întunecat şi mai josnic. Obişnuita mea stare de iritare se prefăcea în ură faţă de toţi şi de toate şi în mereu mai des-ele, mainestăpânitele crize de furie în care mă aruncam orbeşte; de cele mai multe ori sărmana mea soţieera vai! cel mai răbdător şi mai resemnat martir.Şi iată că a venit ziua când am intrat împreună cu soţia mea în beciul locuinţeidărăpănate unde ne-mpinsese sărăcia. Pisica mă urma în timp ce coboram pe scară; mă-mpiedicam de ea, mai-mai să cad, şi mă scotea din minţi. Furia m-a făcut să uit de copilăreascateamă ce mă-nlănţuia — şi atunci am ridicat toporul şi-am repezit o lovitură ce-ar fi ucis-o, fireşte, de-ar fi nimerit unde ţintisem. Dar braţu-mi fu oprit de mâna soaţei mele. Cuprins de-ofurie diavolească, mi-am smuls mâna din strânsoare şi-am izbit cu toporul drept în creştetulsoţiei mele. Ca fulgerată a căzut jos — nici n-a gemut măcar.Odată hidoasa crimă-nfăptuită, prima mea grijă a fost să ascund cadavrul cât mai bine. Ştiam că nu-1 puteam scoate din casă, nici ziua şi nici noaptea, fără primejdia de-a fi văzutde cineva. Prin minte mi s-au perindat mai multe planuri. Gândeam să tai cadavru-n bucăţele, şi-apoi să le ard. Gândeam să-i sap mormântul sub podeaua pivniţei. Gândeam să-1 zvârl în puţuldin grădină — sau să-1 împachetez ca pe o marfă într-o ladă, şi-apoi să chem un hamal să-1 careafară. La urmă, însă, am găsit cea mai bună soluţie. M-am hotărât să-1 zidesc în pivniţă, aşa cumse spune că făceau călugării din evul mediu cu victimele lor.Pivniţa era destul de bună pentru această treabă. Zidurile aveau cărămizile prinse ne-ngrijit, cu o tencuială nouă care-n aerul jilav de-acolo nu se-ntărise bine. Unul dintre ziduri aveao ieşitură, semănând cu un fel de vatră, zidită la fel ca şi restul pivniţei. Mi-am zis că voidesprinde cu uşurinţă cărămizile, voi îndesa leşul acolo, şi voi zidi apoi totul la loc, la fel ca mai-nainte, astfel ca nici un ochi să nu descopere vreodată ceva nelalocul lui.Şi nu m-am înşelat. Cu o rangă am desprins destul de uşor cărămizile, am aşezat cugrijă cadavrul, l-am rezemat de zidul dinlăuntru, sprijinit astfel încât, sa stea în picioare până amdurat, încet, întreaga zidărie, aşa cum fusese la-nceput. M-am îngrijit să cumpăr nisip şi var, am pregătit o tencuială întru totul asemănătoare cu cea veche, şi-am tencuit cu grijă noua zidărie. Când am sfârşit, eram mai mulţumit decât se poate spune de treaba făcută. Nimic nu arăta că selucrase ceva în zidărie. Am măturat atent molozul de pe jos. O ultimă privire de triumf şi mi-am zis: „Măcar aici n-am trudit zadarnic!"Întâiul gând după aceea a fost să caut animalul ce pricinuise crima, căci hotărâsem, însfârşit. să-1 ucid. Dac-aş fi dat de el atunci, ursita i-ar fi fost. pecetluită, dar se pare că afurisituldobitoc, înspăimântat de mânia-mi violentă, se ferea să-mi mai apară-n cale, în starea-n care măaflam. O nu e cu putinţă să descriu, sau să-şi închipuie cineva ce uşurare profundă, totală, îmiaducea absenţa nesuferitei creaturi! N-a apărut nici noaptea — şi a fost întâia noapte de cândvenise-n casa mea în care am putut să dorm adânc şi liniştit; da, am dormit, cu toată crima ce-mi apăsa cugetul.Trecu şi-a doua, şi a treia zi, şi groaznicu-mi călău tot nu apărea. Am răsuflat însfârşit liber! De spaimă, monstrul părăsise locurile-acelea pentru totdeauna! Şi n-am să-1 mairevăd niciodată! Trăiam o fericire fără margini! Vinovăţia faptei înspăimântătoare pe care osăvârşisem mă urmărea prea puţin. S-au întreprins unele cercetări, dar le-am făcut cu uşurinţă faţă. S-a hotărât atunci o percheziţie — dar eram încredinţat că nu vor găsi nimic. Viitorul îmiapărea liniştit.În cea de-a patra zi, câţiva poliţişti au intrat pe neaşteptate-n casă şi au început săcerceteze cu de-amănuntul fiecare colţişor. Încrezător în taina-mi de nepătruns, nu mă simţeamdefel neliniştit. Poliţiştii mi-au cerut să-i însoţesc. Nici un ungher sau colţ nu a scăpat necercetat.La urmă, pentru a treia sau a patra oară, am coborât cu toţii în beci. Şi nici un muşchi nu-mitresărea, şi inima-mi bătea liniştit ca unui prunc ce doarme un somn nevinovat. Mă plimbam prin beci, încoace şi încolo. Mă plimbam, cu braţele încrucişate pe piept. Şi poliţiştii, în sfârşit,se pregăteau să plece. Simţeam o bucurie prea mare ca să mă pot stăpâni. Ardeam să spun măcar o vorbă prin care să dau viaţă triumfului şi să-mi întăresc astfel în ochii lor nevinovăţia. — Îmi pare bine, am spus într-un sfârşit când poliţiştii începuseră să urce scara, îmi pare bine, domnilor, că bănuielile s-au risipit. Vă doresc sănătate şi, poate, mai multă politeţe. întreacăt fie zis, priviţi — priviţi cât de bine e construită casa. (în oarba-mi dorinţă de a vorbi câtmai firesc, abia de-mi mai dădeam singur seama ce spuneam).Aş zice, chiar, că e o casă admirabil construită. Iată nişte ziduri — o, dar nu plecaţi! — nişte ziduri într-adevăr solide!Şi-atunci, în frenezia mea de a-i înfrunta, am izbit tare eu bastonul chiar in locul undeascunsesem cadavrul nefericitei mele soaţe.O, doar Domnul mă poate apăra, sau chiar scăpa, din ghearele celui care comandăoştile drăceşti! Nici nu s-a potolit ecoul loviturii, când din acea criptă i-a răspuns un glas — da,un glas, "întâi înăbuşit şi-ntretăiat, ca scâncetul unui copil, crescând apoi grăbit, un ţipăt lung, puternic, prelung, necunoscut, neomenesc — un urlet —un răcnet de teroare şi triumf, cum doar în iad se poate auzi, de s-ar uni răcnetele celor osândiţi şi chinuiţi cu răcnetul de bucurie aldemonilor.O nebunie ar fi să vă mai spun la ce gândeam. Aproape leşinat, m-am rezemat nesigur de perete. O clipă, poliţiştii au stat încremeniţi, înspăimântaţi, înnebuniţi. Apoi, o mulţime demâini s-au năpustit spre zid. Şi dintr-o dată zidul a căzut. în faţa noastră se afla, ţeapăn, cadavrul, plin de sânge închegat şi aproape putrezit. Iar lângă capul soţiei mele omorâte rânjea, cu guraroşie larg deschisă, hidosul animal ce m-a împins, viclean, la crimă, şi-al cărui glas denunţător m-a dat pe Mâinile călăului. Zidisem şi pisica în mormânt!
  Pisica neagră (în original The Black Cat) a văzut lumina tiparului la 19 august1843 în „United States Saturday Post" de Edgar Allan Poe

HALLOWEEN

"Lusus naturae"

A fost pentru mine o plăcută surpriză lectura povestirii „Lusus naturae” a Margaretei Atwood, autoarea mea preferată aş spune, dacă literatura n-ar fi atât de vastă încât să-mi fie imposibil să declar definitiv un autor drept ”preferat”.

Tema gotică a povestirii – cea a misterioasei nebune închise în castel – mi-a amintit pe loc de „Jane Eyre” şi de Bertha Rochester care s-a aruncat de pe zidurile în flăcări ale reşedinţei de la Thornfield.

Ce se mai putea scoate din acest subiect… desuet? Aproape nimic, aş fi gândit, dar de la primele rânduri harul Margaretei Atwood m-a convins că mai este ceva; cu puţin umor, schimbând unghiul din care e spusă povestea, păstrând o neaşteptată doză de umanitate în sufletul bestiei, al acelei „lusus naturae”, autoarea reuşeşte să mă surprindă iar.

Pentru plăcerea de a citi acest volum îi mulţumesc unui bun prieten.

MICROBUZUL

TROVANTUL...

... a apărut aici.

">

IZA

Alex se aşeză pe treptele terasei. După cinci ani simţea prima oară nevoia stringentă de-a fuma. În schimb, scoase o gumă de mestecat din pachetul început. Numai că molfăind guma n-avea să se liniştească, aşa cum l-ar fi alinat o ţigară. Şi Domnul ştia câtă nevoie de calm era necesară în acest moment!
Privi nucul zdrenţuit din colţul curţii. Promisese Laurei că va culege nucile, că va mătura frunzele. Promisese că are să bată ţăruşi ca să lege tufele de crizanteme… Şi că va repara coteţul puilor… Tocmai de asta se apucase mai întâi… De coteţ. Şi atunci, pe când meşterea sperând să nu-şi zdrobească prea tare degetele cu ciocanul, atunci se întâmplase.
Scena oribilă îi reveni în minte făcându-l să se cutremure. Scuipă guma şi se rezemă de stâlp. Mai erau trei ore până avea să se întoarcă fiică-sa de la grădiniţă. Până atunci… trebuia să găsească o explicaţie.
Deci nu dihorul sau nevăstuica sau alt animal necunoscut le decimase puii nopţile trecute! Nu! Era Iza. Mieluşeaua blândă, albă şi creaţă pe care o mângâiau cu toţii şi-o hrăneau din palmă. Îl fascina botul ei pătat de sânge; până mai ieri, botul acela căuta felii de pâine sau drugi de porumb în buzunarele lor… Botul sensibil ce smulgea smocuri de iarbă pe care le rumega lateral era de dimineaţă roşu tot. Rupea, rupea carnea de pe burta unui pui, trăgea de maţe, fulgii i se lipiseră de nări, iar el rămăsese blocat privind-o.
Oiţa behăise stins când îl simţise, aşa ca de salut, apoi puse o copită să ţină puiul care tresărea cu un ultim spasm.
Turbare? N-auzise de oi turbate, dar ce altceva ar fi putut să fie? În fond era tot mamifer, nu? Dumnezeule! Daniela se jucase cu oaia, Laura o mângâiase, el sigur o atinsese când a băgat-o în ţarc, seara trecută.
Veterinarul! Ştia cu siguranţă că-i notase numărul de mobil pe-o hârtiuţă de lângă telefon. El îi va da soluţia. Se repezi în living, la telefon, însă hârtiuţa nu mai era acolo. Răscoli în sertarul de alături, se puse pe burtă şi privi sub canapea…
Până la urmă o descoperi miraculos pe măsuţa Danielei; desenase pe ea ceva ce aducea vag cu un animal preistoric sau o oaie extraterestră, dar pentru a înlătura orice suspiciune mâzgălise dedesubt cu litere stângace: Iza.
Îl sună pe veterinar. Probabil nu-şi băuse cafeaua în dimineaţa aceea, fiindcă avea o voce mototolită.
Nu, nu era cazul să se alerteze. Dacă crescuseră mielul ca pe-un animal de companie era firesc să devină omnivor. Ucisese pui? Mda, curios, dar el cunoscuse o familie care avea tot aşa, două oi - de frumuseţe - prin livadă, pe care le hrăneau cu mâncare pentru câini şi care mâncau cu plăcere salam. Văzuse cu ochii lui! Bine, dacă domnul insista, avea să vină într-una din zile să ia o probă de sânge. Puteau să izoleze animalul şi să-i urmărească reacţiile. Nu era mai simplu?
Trânti receptorul în furcă. Nemulţumit, luă o felie de pâine din coşuleţul de la bucătărie; are s-o închidă în ţarc. Poate că Daniela va înţelege dacă-i vor explica pe-ndelete că oiţa este bolnavă şi nu se mai pot juca împreună până n-o vede nenea doctorul…
Să sperăm că nenea doctorul va avea chef să vină cât mai curând, mormăi printre dinţi, încă surprins de seninătatea cu care acesta îl amânase.
În curtea din spate constată că se întorsese fix la timp ca s-o surprindă pe mieluşeaua blândă zburătăcind găinile. Una din ele se spânzurase în gard încercând disperată să se salveze.
Puii lor, crescuţi cu atâta dragoste şi nepricepere, de el, analist de pieţe financiare, şi uneori şi de nevastă-sa, filologă! Ajunseseră bătaia de joc a acestei creaturi fără minte! Avea s-o altoiască, să rupă parul ăsta gros pe spinarea ei!
Se aplecă să apuce băţul promiţător de răzbunare, când primi o lovitură straşnică în fese, ce avu darul de a-i aminti subit jocurile de rugby ale tinereţii şi care-l proiectă cale de doi metri în ţărâna murdară a curţii. Înjură din tot sufletul. Precis îşi julise palmele şi genunchii, după usturimea ascuţită pe care o simţea! Apucase parul, dar părea inutil într-o luptă la nivelul solului: oaia venise în faţa sa, aplecase capul privindu-l cu ochi răi, ba chiar scobea pământul cu copita ca taurii în arenă. Voia să-l împungă, nenorocita! Eschivă în ultima clipă, printr-o răsucire de care van Dame ar fi fost mândru, însă nu avu timp să savureze momentul, fiindcă primi o lovitură foarte serioasă în capul pieptului. Îşi pierdu suflul şi se trezi horcăind; realiză instantaneu că nu e de glumă, că e pe viaţă şi pe moarte. Simţi gust sărat în gură şi-şi şterse buzele cu dosul palmei. Sânge!
Privi animalul. Îi întâlni privirea şi avu certitudinea unei alte inteligenţe – vii, ascuţite, răutăcioase. Nu teama, firească, îi inundă cugetul, cât o mirare vecină cu uluiala şi cu o curiozitate avidă. Ce naiba?! Ce era ASTA, pentru Dumnezeu?
Apoi scânteia dispăru din ochii creaturii şi redeveni, aparent, îşi zise, paşnică. Se ridică încet şi-i azvârli bucata de pâine. Oaia intră docilă în ţarc. Behăi gingaş şi apucă cu buzele ofranda.
Închise portiţa şi puse piedica. Trebuia omorâtă, ştia el de ce! Ştiuse undeva într-un cotlon al minţii încă de mai mult timp, de când poştaşul se plânsese tuturor c-a fost fugărit şi muşcat de oaia lor. Pe fondul anchetei poliţieneşti pe care şeful de post a condus-o stricându-se de râs, el ştiuse. Tot aşa, în corul hohotelor întregii comunităţi, care se întreba cât a băut Girlică de-a visat că-l papă oaia, el intuise un adevăr sumbru… Toate se petrecuseră după. După incidentul din iunie. Bunul simţ îi dicta ce are de făcut. Îi părea rău, dar nu vedea altă soluţie. Oaia terminase de molfăit pâinea şi privi în sus la el. Cum s-o omoare de vreme ce nu era doar o oaie? Dacă ar fi surprins-o într-un moment când era oiţa lor, Iza, era uşor, oricâtă milă ar fi resimţit… pe când invers…
- Bee, he, he, hehe! făcu oaia, dar sunetul semăna cu un râs drăcesc. Ochii ei mari, cu irisul imens şi negru oglindeau un rău fără limite. Se repezi şi împunse poarta. Alex se feri ca de muşcătura unui şarpe. Trebuia omorâtă! N-avea nici cea mai vagă idee despre cum era cel mai potrivit s-o facă.
Se duse la bucătărie cu gând să-şi toarne o cafea mare. Cuţit? Toporul? Nu, barosul! Se trânti pe un scaun. Dacă l-ar vedea Laura cu pantalonii atât de murdari în bucătărie, i-ar ţine o morală lungă, lungă ce-ar include idei pornind de la pericolele microbilor până la iresponsabilitatea lui de părinte ce nu are grijă ca în jurul fiicei lor să domnească un mediu sigur. El i-ar spune că… Nu, nu se va lăsa antrenat în jocul acesta fantasmagoric de-a se certa imaginar cu nevastă-sa, în loc să caute soluţia. Era opt şi douăzeci. La doişpe şi un sfert, Daniela va deschide poarta de la drum şi va veni fugind spre el strigând: tati! tati! cum făcea de obicei… Iar până atunci, el va trebui să fi terminat. O să-i zâmbească fiică-sii, o s-o îmbrăţişeze, n-o să-i scape o vorbă despre cum i-a masacrat animalul favorit, apoi vor sta la masă. Dar o să mănânce numai ea, astăzi. El, orăşeanul, intelectualul, nu putea să taie nici pui. Chema un vecin pentru asta. Dar oaia, o s-o… Bău o gură mare din ceaşcă. Lichidul era rece şi amar. Şi negru.
Era primăvara, în aprilie, când Daniela se întorsese de la grădi cu un ghem de lână creaţă în braţe.
- Tati, uite ce-am primit!
Alex privise mielul cu deznădejde. „Ne-a făcut-o!” îşi zise, dar nu avea poftă să strice veselia radiantă a fetiţei.
- Cine ţi l-a dat, scumpete?
Măcar să ştie cine-şi râsese de ei. Un miel nou-născut! Probabil oaia fătase doi. Sau nu l-a mai recunoscut… Nu l-a primit… Indiferent de aceste amănunte irelevante, ei aveau de lucru de aici înainte. Unde îl vor ţine? Nopţile erau încă reci. Trebuia alăptat!
- Un nene. ciripi fiică-sa. Păştea caprele pe marginea drumului.
- Oile. rectificase el didactic.
- Nu! se înverşună Daniela. Capre.
- Uite ce-o să facem: mielul acesta e un copil ca şi tine. O să-l ducem înapoi la mama lui, altfel va plânge după ea şi va fi foarte trist. Mai ţii minte unde era domnul acela?
Fetiţa strânse ghemul de lână la piept şi încruntă sprâncenele. Buziţa de jos se arcui peste cea de sus în semn de hotărâre definitivă. Doamne, cât semăna în asemenea momente cu Laura! Îi venea s-o mănânce, atât îi era de dragă. Buclele şatene şi privirea albastră o transformau în icoana unui înger supărat. El, Alex, nu era croit să reziste la tertipul feminin al lacrimilor, drept care următorul lucru pe care l-a rostit nu mai avea nicio energie. Iar hoţoaica mititică din faţa lui intuia tot:
- Dar sufleţelule, nu ne pricepem să avem grijă de el! O să-i fie dor de mămica lui!
- Eu sunt mămica lui! decretă guriţa bosumflată.
Iar cu decretele nu mai e nimic de făcut. Aşa intră Iza în familia lor.
Crescuse în baie, hrănită cu biberonul, făcând pipişor pe un prosop imens pe care Alex îl spăla zilnic afară la robinet. Constatară că-i lipseşte o anumită parte a corpului, de unde s-a tras concluzia că e de sex feminin. Atunci nu i s-a mai spus „Bebi” şi a fost botezată Iza. Fireşte că Daniela şi Iza au pozat în sute de ipostaze adorabile afară în livadă sau chiar în living, imagini ce-au împânzit internetul. Casa lor devenise un loc al veseliei perpetue.
Alex suspină. I se păruse şi lui cea mai frumoasă perioadă de când se mutaseră la ţară. Fusese ideea Laurei. Să renunţe la apartamentul din bloc ca s-o poată creşte pe Daniela în natură, sănătos. El n-a fost entuziasmat, ca unul ce deschisese ochii într-o cutie de beton, trăise în respectiva cutie până la însurătoare, ca după aceea s-o schimbe pe-o cutie niţel mai largă… Blocul îi convenea de minune. Confort. Asfalt. Banca la care lucra era la cinci minute. De ce aceste lucruri i-ar fi dăunat fetiţei? Nu înţelegea. Dar, pus faţă în faţă cu sindromul de îmbufnare cronică al Laurei, cedă. Aşa cum cedase micul dejun compus din ochiuri cu şuncă pentru cerealele fade - ca să nu mai fie discuţii. Singura condiţie: să cumpere o casă dotată cu toate utilităţile – şi aici Laura fusese întru totul de acord – şi care să fie situată într-una din comunele pitoreşti ce gravitau în apropierea oraşului.
Oferta apăru imediat. În câteva luni au ocupat noul cămin. Până la urmă, Alex se împăcase; era la patru kilometri de centrul oraşului, un fleac pentru maşina sa! Şi chiar era frumos la ţară! În faţa casei aveau o livadă cu pomi fructiferi şi o alee plină de flori. Sâmbăta el cosea iarba cu motocoasa, pe când Laura făcea fripturi şi prăjitură. Era idilic. Tocmai de aceea nu avea cum să dureze prea mult. Când i s-a terminat concediul de maternitate, Laura l-a anunţat că n-are de gând să devină casnică. În faţa perplexităţii lui, ea a venit cu citate din drepturile femeilor, împotriva discriminării etc. El îi explică timid că-şi închipuise rămânerea ei acasă ca o condiţie sine qua non a mutării la ţară… Nu, ea nu făcuse astfel de afirmaţii nici în vis; el confunda dorinţa lui egoistă, masculină, cu ceea ce se spusese de fapt între ei… Ea n-avea să sfârşească la aragaz sau cu andrelele în mână…călcându-i lui cămăşi pentru a doua zi!
Bine, dar atunci cum rămânea cu principiile creşterii Danielei la ţară? Ha! Tonul pe care el punea această întrebare o lămurea definitiv asupra intenţiilor sale! Ce intenţii, ce tot inventa, că acum chiar îşi pierdea cumpătul… El se întreba doar de ce ea nu era consecventă cu ea însăşi ? Faptul că dorea să lucreze era firesc, era natural, silabisea ea ca pentru unul greu de cap, iar el n-o va împiedica. Va fi o mamă bună, are să i-o demonstreze!
Alex suspină din nou. Nevastă-sa deveni bibliotecară la căminul cultural al comunei. Da, Laura era o mamă bună. O ducea pe Daniela dimineaţa la grădiniţă. El venea în pauza de prânz de la bancă, tot într-o goană, ca să o primească la doisprezece cu masa. Laura ajungea acasă abia la unu. Atunci el zbura înapoi în oraş. Laura se întorcea la bibliotecă la ora patru, dar o lua pe Dani cu ea. Seara, el se întorcea cu cumpărăturile, frânt de oboseală. Până să vină fetele, punea masa, mai făcea ceva treabă…
Era o modă, ştia; era la modă „femeia bărbătuşă”; femeia de carieră. Dacă putea câştiga mai mult decât bărbatul, era minunat! Atunci chiar era o femeie împlinită, la naiba! Din fericire, nu existau şanse. Salariul lui era suficient să stea acasă liniştită, cu fetiţa. Fusese mai greu până a fost Daniela mică. Pe-urmă, parcă s-au mai desfăcut şi ei… Se resemnase cu programul infernal. În fond, niciun sacrificiu nu era prea mare ca să fie pace în casă. Să le vadă fericite pe amândouă… Râsul ăleia mici alunga cu putere suverană orice nor. Alex ar fi fost în stare de orice pentru fiică-sa. De orice! Mare brânză să crească o oaie! La bancă toţi se topeau după poza Danielei cu oaia pe canapea, privind desene! Da, era adevărat, un animal de companie făcea copilul mai responsabil, mai sensibil la problemele altora. Şi Dani avea nevoie de aşa ceva! Fiind singură la părinţi putea deveni o mică teroristă…
Doar că într-o zi, pe înserat, Iza n-a mai venit behăind când a fost strigată. Au căutat-o peste tot, dar nu era şi gata! Daniela începu să plângă zdravăn. Laura se posomorî. Nici nu se mai punea problema să urmărească meciul de fotbal. Trebuia să caute şi să găsească oiţa de companie. Altfel… Nu, nu exista altă variantă. Dani plângea absolut imperativ. Se gândise şi el şi chiar şi Laura, că ataşamentul fetiţei pentru Iza era exagerat. Încercaseră cu iepuraşi, dar au sfârşit toţi la cuptor, întrucât Dani îi găsea stupid de proşti. Atunci au adus două pisici. Erau drăgălaşe, însă nu alergau pe pajişte şi în plus nu se lăsau scărmănate. Un câine le trebuia, trase Alex concluzia firească, în timp ce scotocea viroaga pârâului. Se lăsa întunericul chiar şi în acea zi de iunie ce părea fără de final. Gândul că se va întoarce fără Iza îl împinse mai departe spre izvoare, unde se aflau puţurile de acumulare pentru apa menajeră. Noroc că fusese prevăzător şi luase lanterna! „Iza! Iza!” striga din când în când, deşi nu spera sincer că behăitul tremurat îi va răspunde. Curând, întunericul era deplin. Aprinse lanterna. Spotul de lumină căzu pe pereţii unuia din puţuri. De ce nu avea capac? Cine furase capacul? Putea să cadă acolo un copil! Se aplecă peste margine cuprins de un acut sentiment de fatalitate. Fireşte! Iza, sărmana de ea, zăcea moartă pe fundul plin de pietre şi mâl. O strigă încetişor. Nicio tresărire. Avea capul sucit spre spate. După o cădere de patru metri, cel mai probabil îşi frânsese gâtul. Zgarda cu ţinte şi clopoţel o împodobea zadarnic, ca o mângâiere prea târzie…
Era exclus să încerce s-o scoată atunci. Mâine… Se uită la ceas. Zece şi douăzeci. Se putea duce acasă. Daniela dormea de-o oră.
Noaptea se sfătui cu Laura ce era de făcut. Căzuseră de acord că nu e cazul ca Dani să sufere inutil. Iza se întâlnise cu mama ei. Turma trecuse iarăşi prin sat. Iza o să vină înapoi la toamnă. Până atunci o să cumpere un căţel. Amin!
A doua zi în zori el ieşise să dea drumul la păsări, în timp ce Laura pregătea lapte cald pentru cerealele integrale. Ce-i drept, nu mai avea burtă de când cu regimul ăsta! Pe alee păştea florile o pată albă. Alex se opri brusc. „Iza!” o strigă, dar nu era decât o şoaptă. Oiţa veni să-l controleze în buzunare: unde era coltucul de pâine? Sau un morcov? Alex o cercetă pe toate părţile. Ea era; avea zgărdiţa şi toate semnele distinctive: pete de negru după urechea dreaptă şi pe pulpa stângă, o copită trandafirie… Şi nu era murdară deloc! Bătu în geamul bucătăriei. Laura se minună plină de încântare. Apoi duse un deget la tâmplă: Alex visase ieri seară!
Pe toţi sfinţii, nu visase! S-a deschis uşa şi tabloul mut a prins culoarea ţipetelor de extaz ale Danielei.
O vreme s-a tot gândit la ce s-ar fi putut întâmpla. A căutat o explicaţie. Dar eşua regretabil în concluzia Laurei: visase. El visase că oaia zăcea moartă în puţul atât de adânc; visase că avea gâtul rupt, întors în unghi aproape drept; visase că o studiase cel puţin un sfert de oră în care ea nu mişcase, nu respirase. Cine a scos-o de acolo? Cine a coborât pe scară noaptea sau, mă rog, în zori foarte devreme, ca să scoată un cadavru dintr-un puţ părăsit?
Cum nu găsea nici un răspuns, puse întrebările la spate. Mai încercă o anchetă prin vecini, dar nimeni nu ştia, nu auzise nimic. Visase, domne!
Iulie se scurse calm şi fierbinte. Laura îşi luase concediu ca să fie cu fetiţa. El se plictisea la bancă.
Apoi episodul cu poştaşul! Omul avea o privire îngrozită la barul din centru unde povestea în hazul general cum l-a împuns oaia, cum i-a trântit geanta doldora de scrisori şi mandate, cum l-a urcat în pom, iar el, victima bestiei, se uita cum zboară hârtii şi cupoane duse de vânt… La faza asta zâmbise şi Alex… Apoi îşi ceru scuze de la bietul Girlică, ce ajunsese la întrebări profunde despre riscurile meseriei de poştaş. Avea să… lege oaia. Să pună inscripţii de avertizare: Atenţie! Oaie Rea! Oaia Muşcă! Ţăranii de la mese râdeau bogat, dar Girlică nu părea să guste gluma. Chiar îl muşcase! Uite! Le arătă un picior păros. Nea Titel îl trimise la culcare: dacă băuse şi atunci cât a băut acum, era şi normal să ia un dulău mai lăţos drept oaie. Lui Alex însă, amprenta aceea îngustă de dinţi teşiţi îi stăruia în minte.
În august au apărut primii pui morţi. Tocmai îi scăpaseră de toate bolile posibile: pestă, căscat, variolă, păduchi. Aveau un kil jumate. Alex era tare mândru. Până au început să dispară zilnic câte unul. Au aflat de la vecini despre posibilii duşmani naturali ai puiului: uliul, vulpea, dihorul, nevăstuica sau câinele nărăvit. Închişi într-o curte acoperită sau în coteţ, cine putea să-i răpună? Ajunsese să citească pe net articole despre ciupacabra.
Şi iată că azi se lămurise misterul: era Iza. Sau ceea ce devenise Iza. Alex constată indignat că petrecuse o oră bună în faţa ceştii de cafea. Exact când nu avea timp de pierdut! Trebuia să omoare oaia! Pentru că nu visase atunci. Nu visase! Halal concediu! Ar fi fost bună nişte otravă…
Pe deplin determinat, ieşi în curte. Uşa ţarcului era larg deschisă. Iza, nicăieri. Se răsuci pe călcâie şi intră în magazie după topor. Sau baros, sau ce-o fi. Coasa cea veche a bunicului îi trecu prin faţă şi căzu la pământ. Cine o sprijinise de uşă? Cine umblase cu ea? O privi mai atent. Era ideală!
Ieşi pe alee şi-şi închipui ce ridicol arăta ca întruchipare a îngerului morţii. Iza stătea încremenită în mijlocul livezii. Când îl văzu, slobozi iar acel behăit ca râsul unei legiuni întunecate. Alex se opri. Atunci porni ea spre el. Nu mai behăia; acum necheza, mieuna, lătra, sughiţa ca un păun în rut. Şi rânjea la el, rânjea cu dinţii ei teşiţi ce muşcaseră din pulpa nespălată a poştaşului. Alex ridică tăişul coasei pentru o lovitură în plin. Spera să nu încremenească sub vraja privirii demonice. Aproape că-i venea să vorbească oii. S-o întrebe cine este…
Instinctul de supravieţuire învinse: când a ajuns la un metru şi jumătate de el, Alex lăsă să-i cadă braţul ca-ntr-o mişcare de pendul. Chiar neascuţită recent, coasa reteză capul Izei. Alex se întoarse cu spatele. Tremura ca un prunc şi se simţea lac de sudoare. Când o privi, murise; dintr-o venă încă se scurgea un sânge negricios. Se gândise: are s-o târască în groapa nouă de gunoi, peste paiele de la cuiburile găinilor. Va turna motorină din belşug. Îi va da foc. Va trage pământ deasupra. Se va termina.
La doişpe dispăruse orice urmă. Se spălă pe mâini. Îşi trase alţi pantaloni. Se aşeză pe terasă în aşteptarea Danielei. Îi va povesti că Iza…

***

Trei zile a jelit fiică-sa. Dar apoi au mers la „magazinul de căţeluşi”. I-a promis că va alege ce căţel va dori. N-a vrut pechinezi, teckeli, şorecari. N-a impresionat-o puiul de lup alsacian, nici ciobănescul mioritic flocos şi jucăuş. Ea a poftit căţeluşa golden retriever care costa o avere. Căţeluşă! Alex regretă uşurinţa cu care făcuse promisiuni. Dar nu putea face compromisuri în faţa puştoaicei. Şi nu în magazin unde clienţii şi vânzătorii urmăreau cu interes finalul disputei. Aşa că duse mâna la buzunar şi extrase cardul de urgenţă afişând un rictus pe post de zâmbet.
Dolly căţeluşa a fost fericită la ei o săptămână încheiată. Apoi au găsit-o înecată în butoiul cu apă de ploaie. Alex o pescui cu grebla. Îl durea inima de amărâta aia de căţea! Se ataşase deja de pacheţelul scâncitor, în ciuda surprizelor pe care le mai lăsa pe covoare… Cum se urcase pe butoi? El cu Laura deliberaseră îndelung asupra periculozităţii recipientului respectiv, dar numai din perspectiva Danielei. Un butoi de un metru şi jumătate, un butoi de două sute de litri, în general gol, sau cu câteva palme de apă pe fund. Cum putea să se înece în el un căţel care ridicat în două lăbuţe măsura treizeci de centimetri? Alex privi suspicios spre curţile vecinilor. Era unica explicaţie.
Daniela se mai călise sufleteşte, fiindcă n-a mai bocit, ci a fost tristă preţ de-o zi. Din fericire, Missy, pisica, avea trei pisoci frumoşi ce mergeau cu codiţe tremurânde prin magazia natală. Daniela a binevoit să-şi aleagă unul pentru ea. Dacă pretindea un alt căţel, însemna ruina bugetului lor!
În semn de recunoştinţă, i-a adus de la petshop un şoricel mecanic şi câteva mingiuţe. Se jucau straşnic împreună, fetiţă şi pisic!
Din concediul lui Alex mai rămăseseră fix patru zile. Dar le va petrece liniştit: televizor, plimbări, munci uşoare, Daniela. Laura nu-l va cicăli tocmai acum cu nu ştiu ce proiecte. Sau dacă are să încerce, îi va spune că se ocupă de fată.

Săptămâna trecută meşterise împreună cu ea o colivie de porumbei suprarealistă. Lui i se păruse drăguţă. Laura o numise aşa. Acum Dani picta colivia. De ieri n-o mai puteau scoate din magazie, iar tricoul şi fustiţa deveniseră inutilizabile. Laura închise gura când el argumentă că dezvoltă instinctul creator al copilei. Bine, în sinea lui era convins că nici un porumbel n-o să dorească să adopte căsuţa. Nu, cu albastrul acela, cu verdele strident şi movul ce te lovea dintr-o parte. Dar se uitase liniştit la televizor, pe alte canale decât cele de desene.
Acum domnişoara se întrecea cu creaţia! N-o mai auzise de-o juma’ de ceas! Era pauza meciului, să meargă să vadă ce curcubeu de culori mai suportase colivia…
Din magazie răzbăteau miorlăituri de pisică în agonie. Se grăbi să intre.
- Dani, tată, ce faci?
Întâi crezu că pictase cu roşu. La picioarele ei se zbăteau doi pisoi. Pisica mamă, cu coada vâlvoi nu ştia ce să facă, o scuipa pe Daniela.
Fiica lui ţinea în mână foarfeca de vie. Retezase labele din faţă ale pisoilor.
- Daniela! ţipătul ţâşni pe gâtul lui fără voie. Fetiţa îl privi cu ochi albaştri, mari ce răsfrângeau un rău nemărginit şi cunoscut.

Fereastra din spate

- Andu, trebuie schimbată fereastra asta, e atât de stricată, încât o să ne cadă în cap!
Îşi amintea perfect, aşa începuse totul. Acestea au fost cuvintele care au produs acea modificare infimă, dar care, din aproape în aproape, i-a adus unde se aflau acum. Sorbi din cafea şi-şi prinse tâmplele în palme; era ceva ce ar fi fost interesant de ascultat în legătură cu alţii, dar niciodată cu tine şi ai tăi.Totul pornise de la o chestie atât de banală, un fleac! Fereastra băii fusese prost montată; echipa aceea de muncitori merita să fie arsă pe rug pentru toate dezastrele comise când au construit casa…În fine, era de domeniul trecutului.
Canatul din lemn vopsit se desprinsese de zidărie la două luni după ce s-au instalat. L-au suportat mult timp în starea aceea incertă, nici fix, nici cu totul căzut. Ba uitau, ba nu aveau timp de el. Până în ziua când ea se enervase cu adevărat: bucăţi mari de tencuială i-au căzut în chiuvetă când a vrut să deschidă geamul. Atunci a rostit acele cuvinte ultimative care l-au determinat pe el să ia problema în mână.
Câteva zile la rând a căutat un canat potrivit cu dimensiunea de acasă, dar nu l-a găsit. La târg, un tâmplar s-a oferit să i-l facă pe comandă, dacă plăteşte în avans. Era şi scump şi nici nu putea să aibă încredere că săptămâna viitoare îl va mai găsi pe meseriaş. Îi expuse dilema nevestei, riscând s-o vadă iarăşi dând ochii peste cap în semn de exasperare faţă de „neputinţa” lui.
- Păi, îl avem pe Nelu. îşi aminti ea.
- Care Nelu?
- Vecinul de dincolo de pădurice, băiatul lui Titel pe care mi-ai povestit că l-ai luat la
ocazie… E tâmplar de meserie. Cum de-am uitat? Am auzit că lucrează cam scump, dar ne rezolvă.
- Şi cum îl găsim?
- Facem o plimbare până acolo, ca-n reclamă. „Plimbare! Plimbare!” maimuţări ea vocea căţelului de la televizor.
Nelu s-a arătat dispus să execute comanda, deşi se vedea de la poartă cât are de lucru. Andu îl consideră generos, dar ea pufni:
- S-o crezi tu! E atât de lacom, încât nu refuză pe nimeni. N-ai observat cum pâlpâie seara toate becurile?
Nu, el nu băgase de seamă, se mutase aici doar de-un an, de când se căsătoriseră şi iar îşi aminti că stă în casa nevestei şi se indispuse.
- Şi care-i treaba cu becurile? întrebă pe un ton superior, ca un om căruia nu-i place să pălăvrăgească fără rost.
- Pune abrigul în funcţiune, ce să fie?
- Şi-l foloseşte numai seara?
- Ei, na! Lucrează toată ziua, dar seara observăm noi, când aprindem luminile. Câteodată, noaptea, se şi aude.
- N-are serviciu? De ce munceşte noaptea?
- Cred c-a renunţat la serviciu, lucra la un patron. Câştigă mai mult aşa. Nu vezi ce casă şi ce maşină are?
Ba da, văzuse. Şi simţise şi aluzia. Femeile astea! Bani, bani şi iar bani. O să câştige şi el atâţia bani, încât va transforma complet amărâta aia de casă şi va schimba maşina hârbuită şi o să-i cumpere haine şi bijuterii şi...
- Hei! La ce te gândeşti?
- Ai spus ceva?
- Cu cât îţi face fereastra?
- Unde erai când m-am tocmit cu el?
- Maică-sa m-a dus în magazie să-mi arate ce mobilă de bucătărie face Nelu.
„Şi mobilă.” continuă el lista de realizări pe care şi-o propusese.
După două zile, Nelu a adus canatul, cu geamul gata fixat; era un bonus. Andu ar fi vrut să li-l şi monteze, dar vecinul n-a dorit nici măcar o cafea: era prea grăbit, avea de lucru.
- Aş fi fost foarte încântat dacă nu l-ai fi privit aşa de fascinată.
- Ei, bravo! Am copilărit împreună, la ce te gândeşti?
-Î mi închipui că atunci încep marile pasiuni.
- Decât să te prosteşti, mai bine ai pune fereastra.
- N-am făcut facultatea împreună cu Nelu, aşa că nu mă pricep să pun ferestre; trebuie adus un meseriaş. replică el ofuscat.
-O.K. Găseşte un exemplar din specia asta şi termină treaba; până aici am cam făcut-o eu.
Nu era bine să intre în dispute verbale cu Mia; niciodată nu ieşea învingător în faţa logicii ei alunecoase, a cuvintelor cu mai multe şi neaşteptate înţelesuri pe care ea le stăpânea cu perfecţiunea caracteristică femeilor. În consecinţă, va căuta un zidar? Sau cine montează ferestre? În fine, un muncitor, nu putea fi mare lucru să pui o fereastră; ar încerca şi singur dacă nu s-ar teme de ironiile ei drăgăstoase şi totuşi înţepătoare. „Eşti tu prea sensibil!” se îmbufna ea, dar el gândea că puţină indulgenţă din partea ei l-ar fi ajutat să înveţe mai repede anumite chestii.
O săptămână, atât i-a trebuit să convingă un tip de la oraş să se lase adus până în sătucul lor şi să le facă imensul serviciu de a le fixa fereastra; pentru asta l-a plătit regeşte, l-au ospătat şi l-au dus cu maşina înapoi în centrul oraşului, după cum s-au înţeles. Bine că reuşise! Săptămâna aceea fără geam la baie părea s-o fi îmbolnăvit pe Mia, care prezenta o simptomatologie O.R.L. de speriat, plus nişte junghiuri ciudate în regiunea inimii şi la şale; el o rugase să renunţe la băile zilnice, dat fiind că era atât de fragilă, dar nu avusese cu cine să se înţeleagă. Bătuse - în gaura mustrătoare unde ar fi trebuit să fie fereastra - o pătură groasă şi absolut opacă, deşi nu aveau vecini care să-i fi putut vedea, şi-şi lua băiţa de fiecare seară, după care se plângea de dureri şi bineînţeles că nu mai puteau face nimic toată seara, decât el s-o compătimească şi să-şi pună cenuşă în cap pentru incapacitatea evidentă de a rezolva o problemă minoră, iar ea să se victimizeze…Dar iată că s-a terminat! S-a terminat! Acum rămânea de văzut ce altă sarcină îi va găsi nevasta, probabil se va inspira din muncile lui Hercule, fără să ţină cont că el nu era decât un biet expert IT.
Au trecut câteva zile fără să se întâmple nimic. Sau aproape nimic; o pană pe spate dreapta, tocmai în dimineaţa când era de serviciu şi se grăbea; pisica rămasă într-o stare de cvasi-imponderabilitate în vârful teiului şi nevrând să mai coboare; ( s-a urcat el, a convins-o pe Mia, deşi isterizată, să nu cheme pompierii creând astfel un precedent periculos în sat ); butelia goală - fix când trebuia introdusă în cuptor „prăjitura pe care o făcea mama”…adică flecuşteţe. Prima problemă curioasă s-a ivit tot din zona băii. Nu putea pricepe cum simţise imediat că va fi „o problemă”. Fapt e că în seara când a auzit-o pe Mia ţipând uşor la duş, s-a alarmat inexplicabil.
- Eşti bine, dragă? întrebă îndatoritor cu obrazul lipit de uşă.
- M-am speriat groaznic, stai că ies acum.
Mia întotdeauna se speria „groaznic”, nu acesta a fost elementul care l-a alertat. Dar atunci ce? se strădui el să-şi amintească. Poate că avusese şi ea puţină dreptate, poate că fusese ceva…nu, nu găsea cuvântul potrivit. În clipa următoare Mia ieşise în capot, cu prosopul înfăşurat în jurul capului cum îi stătea ei atât de bine, înmiresmată şi ispititoare, încât nu mai prea ascultă atent povestea despre „cineva care s-a uitat la mine pe fereastră”. La etajul întâi, fără pomi în jur, cine te-ar putea privi pe fereastră? Eventual un ins izgonit de tehnologia în dezvoltare tocmai pe satelit. Dar, oricât de simţitoare ar fi femeile şi Mia în special, nu credea că ar fi fost capabile să simtă o privire din satelit, indiferent cât de pofticioasă ar fi fost! Iar el nu se afla pe satelit, era aşa de aproape de ea, încât nu va lăsa nicio poveste stupidă să-l încurce în seara asta!
Exact în ziua următoare, da, îşi amintea perfect, Mia îl aştepta în prag când s-a întors de la serviciu; aşa îl aştepta când nu era supărată pe el sau când era foarte nerăbdătoare să-i spună ori să-l întrebe ceva. Îşi tot propusese să-i găsească o ocupaţie nevesti-si, că nu-i făcea bine să stea atâta vreme acasă fără altă treabă decât să clocească o sumedenie de gânduri năstruşnice; din orele acelea de singurătate se năşteau acute crize de gelozie, idei de genul „ hai s-o luăm pe mama la noi şi să vindem casa de la Arad”, sau lacrimi pentru garderoba prea săracă … În ziua aceea însă, Mia avea obrazul cu adevărat răvăşit! Se întrebă ce-o mai fi de data asta, pe când aduna pachetele de cumpărături de prin portbagaj şi încerca totodată să-şi compună o mină senină. Ea nu mai avu răbdare:
- Auzi, dragă!
- S-a întâmplat ceva? se interesă cu politicoasă îngrijorare.
-A murit Nelu!
- Nelu? Care Nelu?
- Vecinul – cu fereastra.
- Păi, cum aşa? Era tânăr. A avut un accident?
- Da. Un accident cerebral .mormăi ea începând să plângă. Îţi dai seama? Avea vârsta mea! Am copilărit împreună!
- Da’ era bolnav? Avea tensiune?
- Nu ştiu toate amănuntele, mi-a spus tanti Anişoara când a venit cu laptele; a murit de ieri de la prânz.
-Dumnezeu să-l ierte, ce să zic. Şi mie mi-a murit un coleg în liceu şi-am fost foarte afectat, te înţeleg.
-E groaznic! Groaznic! şi Mia începu să suspine din nou.
S-au dus într-o seară la priveghi, doar erau vecini şi, plus de asta, Mia „copilărise” cu defunctul. Ba a pretins ca el să-şi ia liber ca să poată participa şi la înmormântare, dar a refuzat-o în termeni foarte clari: era la sfârşit de lună şi trebuia să-şi termine lucrările, oricum era în urmă din cauza alergăturii după meseriaşul specializat în ferestre. Nu, se bosumflă ea, singură nu putea să se ducă, fiindcă era prea deprimată, avea nevoie de un suport moral, dar, dacă el nu putea face atâta lucru, va renunţa; vecinii n-aveau decât să bârfească!
Abia week-end-ul următor s-au topit de tot tensiunile; avusese el grijă să vină acasă cu un Recaş demidulce pe care-l savurară în tihnă, iar ea se arătă conciliantă; a început chiar să schiţeze vag unele dintre ideile ei despre viaţă şi moarte, despre vremelnicia omului în lume…Tocmai se pregătea să se întrebe a nu ştiu câta oară dacă există sau nu reîncarnare, când Andu se făcu vinovat din nou de acel grav păcat: lipsa de sensibilitate! Îndrăznise să se intereseze la ce oră începe meciul. Când înţelese că ea nu era dispusă să meargă cu îngăduinţa chiar până acolo, declară cu seninătate că el nu e interesat de meci, c-a întrebat doar aşa, într-o doară, că-şi va petrece seara cum vrea iubiţica lui, însă fără supărare, îi era cam foame. Mia se potoli şi începu să pună masa, deşi pe undeva încă îl mai suspecta că nu fusese dornic să asculte părerile ei despre migraţia sufletelor. Dar, din fericire, grătarul de mânzat cu garnitură de legume şi tortul de îngheţată ( vanilie şi caramel ) au aplanat toate animozităţile. Nici măcar la baia din acea seară nu s-a mai petrecut nimic. Abia marţi s-a declanşat într-adevăr furtuna …
De data asta nu s-au auzit ţipete, dar Mia a venit cu prosopul în jurul capului şi capotul descheiat, până în dreptul fotoliului din care Andu se străduia să se uite la televizor fără să adoarmă (nu era frumos să-şi aştepte nevasta sforăind); zise pe un ton alb, total descumpănit:
- Andu, dincolo de fereastra băii nu mai este nimic!
- Ce-i drept, la banii pe care i-am plătit ca să ne-o pună, ar fi trebuit să ne asigure şi peisajul. mormăi el, dar privi îndată spre nevastă-sa, mirat că ea tace. Mia avea un tremur.
- Iubito, ţie ţi-e frig! încercă el să se indigneze; de fapt nu era sigur că înţelesese ce-a vrut ea să spună.
- Andu, ai auzit ce ţi-am spus?
- Ceva de fereastră; nu se închide bine?
Mia se aplecă spre el şi-i repetă privindu-l în ochi:
- Dincolo de fereastra băii nu mai este nimic.
- Păi ce să fie? Nu înţeleg ce vrei să spui. Mai bine ne-am culca; e târziu şi mâine…Mia îi întoarse spatele tăcută şi cercetă cu privirea holul dinspre camera de baie. Andu izbucni exasperat:
- Doamne, când te văd aşa, îmi vine să-mi iau câmpii! Ce s-a mai întâmplat, ce-are blestemata aia de fereastră?
În loc să dea drumul bogatului ei repertoriu de reproşuri, Mia sări să-l apuce de mânecă:
- Fii atent, nu intra aşa!
- Ei pe naiba, o să am grijă să nu mă pape bau-bau.
În baie era într-adevăr foarte cald; poate de aceea deschisese ea geamul… Pe geam se contura dreptunghiul de întuneric corespunzător –doar era noapte –ceea ce dovedea clar că Mia nu dorea decât puţină atenţie.
- Uite, dragă, o chemă el înăuntru, e totul în regulă, nu ştiu ce-ai văzut.
Mia îi arătă fereastra:
- Tu nu vezi că ăla nu e întunericul normal, obişnuit?
-O să dau comanda să ne furnizeze nuanţa clasică, O.K.?
- Andu, te rog uită-te atent, lasă circul.
Cu o expresie de imens plictis, Andu se apropie de fereastră. Se înălţă pe vârfurile picioarelor ca să vadă mai bine. Era întuneric, probabil era şi ceaţă, nu se vedea nimic afară. Tocmai deschidea gura să emită un raţionament logic, dar Mia îl trase de mână la fereastra bucătăriei. Dădu perdeaua la o parte şi îi arătă curtea scăldată în clarul de lună:
- Cum îţi explici asta?
- Simplu: în partea cealaltă cade umbra casei, asta-i tot.
- Ai văzut ceva când te-ai uitat pe fereastră? Ai auzit vreun greier, vreun sunet oarecare?
- Hai, vino afară, chiar cu riscul de-a răci după băile tale permanente. Am să-ţi demonstrez că toate sunt la locul lor.
Afară era totul în regulă, desigur, ba chestia cu umbra era perfect valabilă. Mia nu mai zise nimic şi se întinse în pat înfrigurată. Andu se culcă alături cu gesturi precise, de om conştient de dreptatea pe care o are. Mia începea să devină iritantă, te pomeneşti că va face o depresie, după cum a mai ameninţat…Asta îi mai lipsea: halucinaţii! El mâine mergea la lucru şi-şi pierduse un sfert din noapte bâjbâind prin curte. Femeia are nevoie de-o ocupaţie; sau de-un copil. El era fraier că se lăsa înduioşat…
Andu adormi şi sforăi toată noaptea pe un ton declamativ-retoric, dar dimineaţa se trezi uimit când Mia îl scutură de umăr:
- Andu, vino puţin.
- E devreme, mai stau un pic. E gata cafeaua?
- Vino când îţi spun!
- Nu se poate! Iar te-a apucat.
Se ridică somnoros şi se opri în balcon. Se anunţa o zi splendidă, soarele deja răsărise şi inunda valea râului cu o lumină aurie.
- Vii odată?
Mia era în pragul băii . Îi arătă spre fereastră. Privi docil în direcţia indicată. Atunci îl luă ameţeala: dreptunghiul ferestrei era tot întunecat.
- Nu se poate! Tu ai vopsit geamul, dar e o glumă proastă, să ştii.
Ar fi vrut ca ea să fi vopsit geamul, dar ştia că n-o făcuse. Bine, dar ce altă explicaţie raţională ar fi putut exista? Se apropie să privească mai bine; Mia îl opri cu un ţipăt ascuţit.
- Nu! Nu-ţi dau voie să te apropii!
- Păi atunci cum dracu vrei să înţeleg ce se întâmplă?
Văzu după uşă mopul; băţul cu pămătuf umed i se păru tocmai bun pentru o încercare; era suficient de lung ca să-i asigure o operaţiune în deplină siguranţă. Întâi îndepărtă foraibărul care închidea fereastra, apoi propti băţul în perete şi împinse în canat ca să se deschidă. Era atât de concentrat la ceea ce făcea, încât nu mai auzi ţipătul nevesti-si în spate. Fereastra se deschise lin şi dureros: sticla geamului era transparentă, dar dreptunghiul negru persista. Simţi un junghi trecându-i din inimă până în stomac; privea absolut fascinat acea oază de haos căscată în geamul băii lor…Întunericul acela morbid părea să fi căpătat o tentă cumva cenuşie prin care se putea desluşi la distanţă silueta a ceva ce semăna cu nişte copaci. Mia îl atinse trecând pe lângă el; o apucă de mână:
-Era vorba că nu ne apropiem.
-Tu nu vezi? E magazia noastră pe care am dărâmat-o anul trecut. Vreau să mă uit!
-Unde?
-Se vede acolo.
-Hopa! Mia, fii atentă! Când un lucru te atrage atât de mult, încât curiozitatea îţi învinge teama, trebuie să te smulgi de acolo şi să fugi, fiindcă înseamnă că e foarte periculos.
-De unde ştii că e periculos?
-După reacţia pe care amândoi am avut-o: am vrut să ne apropiem în ciuda…
-Hai să vedem ce se întâmplă! Scoate mopul pe fereastră.
Da, la asta nu se gândise. Probabil că i-a părut ridicol cu teoriile lui, când ea avea la îndemână o soluţie practică.
Scoase prudent capătul mopului în întunericul sinistru şi-şi spuse că nu şi-ar dori cu niciun preţ să fie acum în locul vreunui acarian amărât atârnat de şireturile umede şi scos brusc undeva în afara existentei… Deodată percepu o vibraţie în palme şi trase băţul înapoi: capătul cu şireturi lipsea cu desăvârşire.
-Pentru Dumnezeu! îi scăpă printre dinţii pe care oricum şi-i simţea
clănţănindu-i într-un mod destul de lipsit de demnitate.
-Închide! Închide repede! articulă Mia cu greutate de undeva din spatele lui. Ar fi vrut să se întoarcă s-o privească, să vadă de ce are vocea aceea moartă, dar înţelese şi el imediat: printr-un colţ al ferestrei, probabil mai înclinat din construcţie, întunericul începea să se prelingă în baie. Cu capătul ciuntit al mopului trânti fereastra peste ceea ce părea să se afle dincolo. Scursura neagră se retrase subit şi el avu senzaţia că o făcuse cumva cu indignare răutăcioasă. Răsuflară fără să fie cu adevărat uşuraţi; se întoarseră în bucătărie. Mia se sprijini de bufet strângându-şi capotul la piept; el se încăpăţână să privească undeva în podea, ca şi cum acolo ar fi găsit ceva ce-i absorbea toată atenţia. Îşi aprinse cu gesturi mecanice o ţigară. Mia îi puse o cană cu cafea în faţă. Îi era recunoscător că putea să tacă, să-l lase câteva minute să rumege în tăcere ceea ce văzuse în baie. Toată viaţa avusese probleme, constatase că persoana lui avea un inexplicabil magnetism faţă de ghinioane, neşanse şi pierderea ocaziilor favorabile. Niciodată nu trecuse însă prin aşa ceva. Astea erau chestii de citit în revistele de paranormal ale nevestei, sau de ascultat în legătură cu alţii, dar nu cu tine şi ai tăi. Sorbi din cafea şi-şi prinse tâmplele în palme. Se simţea atras de gaura aceea neagră, îi venea să meargă din nou acolo s-o privească. Brusc înţelese că viaţa i s-a schimbat iremediabil şi definitiv din dimineaţa asta.
-Astăzi vii cu mine. N-ai cum să rămâi aici.
-Trebuie să mă duc la toaletă; cum să fac?
-În pădure, doar n-ai de gând să mai intri în baie.
-Da’ nu m-am spălat pe dinţi.
-Atunci intră şi spală-te, la naiba. Îţi lipseşte chiar de tot instinctul de conservare?
Abia în maşină, la doi kilometri de casă, ea îl întrebă ce aveau să facă.
-Ştiu exact ce-o să facem. Vindem tot şi ne mutăm cât mai curând posibil.
-Fii serios, nu plec din casa mea pentru o porcărie pe care nu mi-o pot explica. Nu mă dau bătută aşa uşor.
-Eşti proastă. Nu-ţi dai seama că e ceva ce ne depăşeşte?
-Tu eşti laş! De fapt cred că abia aşteptai să găseşti un motiv ca să plecăm din casa făcută de mine. Orgoliul tău masculin sângera.
-Tacă-ţi gura aia spurcată; n-am văzut femeie mai proastă ca tine! Du-te şi stai în casa ta cu toţi dracii pe care i-ai înmagazinat în pereţi la construcţie.
-Nu intra în depăşire acum! Andu, te rog, stai că-mi vine rău!
Maşina depăşi tirul ce mergea cu viteză exact în ultima secundă rămasă înainte de-a se ciocni de un alt camion ce venea din sens opus.
-Gata, gata, nu mai fac! Am luat-o la mustaţă, recunosc.
-Fii atent, câinele!
Andu nu mai putu evita impactul şi maidanezul a fost aruncat ca o treanţă dincolo de şanţul de pe marginea drumului. Preţ de câteva clipe îl auziră schelălăind.
-Ai lovit câinele, idiotule! Te-am rugat să mergi încet, unde dracu goneşti? Ce e cu tine? Ţi-e frică să nu te ajungă dracu din urmă?
-Termină sau te dau jos chiar aici!
Era atât de nervos, încât îi venea s-o strângă de gât. Se săturase de istericale. Câţiva şoferi care veneau din faţă îi făcură semne concludente cu un deget îndreptat spre tâmple, spre obraz, sau ridicat vertical în sus. Cretini. Bineînţeles că nu vrusese să lovească bietul câine. Acum Mia începuse să plângă! Se abţinu de la orice comentariu şi în oraş se despărţiră cu câteva cuvinte vagi în legătură cu ora şi locul de întâlnire.
A urmat o zi ciudată: la birou totul era ca întotdeauna –muncă şi un şef cicălitor –doar că, în plus, îşi mai amintea din când în când, ca prin vis, de camera de baie în care clipea un ochi al iadului…
În pauza de masă s-au întâlnit la Pizza O.K.; ea părea gânditoare şi mult mai liniştită, ceea ce îl calmă şi pe el. Tăcură. Apoi el întinse mâna peste masă şi îi mângâie umărul. Ea îi zâmbi:
-Am fost la biserică. Mă simt mult mai bine, cred că până la urmă n-ar fi rău să vorbim cu un preot.
-Dacă simţi că te ajută, n-am nimic împotrivă. declară el sec. Înghiţi ultima picătură din sticla de Schlossgold şi zise pe un ton alb:
-Dar insist în continuare să te gândeşti serios la un compromis; cel mai bine ar fi să ne mutăm.
-Bineînţeles că ne vom muta, dacă nu se poate altfel. admise ea împăciuitoare. Însă trebuie să fim convinşi că nu există altă soluţie.
-Sunt sigur că plănuieşti niscai exorcisme; eşti însetată de senzaţii tari, nu? E un bun prilej de-a simţi că trăieşti.
-O, nu! Efectiv n-aş vrea să capitulez fără luptă, e casa noastră…
-Te-ai gândit cu ce te lupţi?
-Chiar aşa, cu CE mă lupt? Tu ce crezi că este?
Privi pe lângă ea spre strada animată, la oamenii care treceau în sus şi-n jos fiecare cu grijile lor, cu vieţile lor în spate, sub forma unei nevăzute poveşti pe care o purtau în propria aură . Ce era negreaţa din baie? Poate era un reziduu de viaţă, de trăire, un fel de gaze nearse; lucruri pe care ar fi putut, ar fi trebuit să le facă şi nu le-a făcut. Un fel de…
-Nu ştiu ce este. declară el învins. Şi nu vreau să aflu.
-Efectiv nu te înţeleg! Nu eşti dornic să cunoşti? Credeam că eşti altfel…
Întoarse capul spre ea şi-o privi adânc, încât Mia se intimidă.
-Tot timpul eşti nemulţumită de ceva; niciodată eu n-am fost suficient de bun pentru tine. Acum nu pricep ce doreşti. Ai vrea să fiu un fel de Indiana Jones şi să te târăsc într-o fantastică aventură pe tărâmuri necunoscute în ţara umbrelor? Hai, zi! Nu eşti capabilă să apreciezi faptul că sunt responsabil şi am grijă să nu păţim ceva?
-Ce-am putea să păţim? oftă Mia cu nedisimulat dispreţ. Spune tu de ce ţi-e teamă că ar putea să ţi se întâmple?
-Atunci ne-am înţeles! Mergem acasă şi ne comportăm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
-Nu vreau aventuri şi nici nu cred că sunt iresponsabilă dacă încerc să descopăr ce se petrece.
-E-n regulă. Dă-i drumul, baby, apucă-te de descoperiri ştiinţifice. Fă un contract de colaborare cu revista de paranormal, vezi ce scoţi din subiectul ăsta.
-Andu, ce e cu noi de nu ne mai înţelegem?
-Ţi s-a părut că ne înţelegem; de fapt am cedat eu mereu.
-Oh, martirule!
Nu o mai asculta; îşi adună ţigările de pe masă şi strigă chelnerul.
Când au ajuns acasă, toate păreau la locul lor prin curte. Înăuntru era un uşor iz de aer închis, dar de dimineaţă nu aerisise nimeni, deci era normal. Au înaintat prudent, Mia păşind în spatele soţului şi privind în toate părţile. Nimic. În bucătărie au lăsat pungile de cumpărături nedesfăcute şi s-au îndreptat spre baie. La uşă, s-au postat de-o parte şi de alta, cum văzuseră prin filme că fac agenţii FBI. Pe Mia o umflă râsul:
-Intră, că te acopăr eu. îi şuieră bărbatului palid care stătea cu mâna pe clanţă fără s-o apese.
Andu deschise uşa, care scârţâi exact cum era de aşteptat într-un astfel de moment, şi cercetă cu prudenţă, din prag, interiorul camerei de baie. Mia observă înaintea lui:
-Fereastra e deschisă! Ai lăsat-o tu deschisă?
Nu, n-o lăsase deschisă, îşi amintea perfect; era ultimul lucru pe care l-ar fi făcut! Mia însă deja începuse să-i bage de vină că nu e atent, că el e întotdeauna cu capul în nori, că de când îl ştie nu închide geamuri sau uşi în urma lui…
Şi, ca să fie treaba treabă, deodată s-a auzit un mieunat jalnic.
-Missi! Asta e Missi! Unde eşti iubire mică? se îngrijoră Mia.
Din păcate, iubirea mică părea să miaune de dincolo de fereastră, din întunericul cel fără de întoarcere. Cu o remarcabilă intuiţie maternă, Mia detectă direcţia şi începu să se agite.
-Ai lăsat geamul deschis şi-a ieşit pisica! Ştii cât de mult o iubesc şi-ai făcut-o înadins! De ce nu poţi şi tu o dată să fii atent? Nici în astfel de împrejurări limită nu ţi-a dat în minte să închizi fereastra? Acum să-mi spui cum o recuperăm?
Andu încercă să se gândească la o soluţie, deşi se simţea răscolit de o furie neagră: nu era vinovat, iar femeia de lângă el nu mai tăcea! Cum să ajute pisica? Cu mopul? După uşă. Acolo însă nu era mopul, ci toporul cu care se străduia uneori să spargă lemne pentru încălzirea cazanului de la baie. Ce naiba căuta acolo? Niciodată nu-l aducea în baie, locul lui era în magazia de lemne; în plus, putea să jure că azi dimineaţă nu era acolo.
-Fii atent unde-ai lăsat toporul! îl surprinse Mia din nou. Şi mai spui că ştii ce faci!
Andu apucă obiectul acela de uz gospodăresc, un obiect paşnic. Paşnic? Apoi îl privi cu mirare în propriile mâini. Pisica, sărmana de ea, încă se auzea mieunând, dar parcă tot mai îndepărtat, iar Mia întreba ţipând pe un ton din ce în ce mai înalt şi mai îngrozit ce are de gând cu toporul?


(continuă până la „Licuricioaia" inclusiv)

Casa de la marginea pădurii

Se mutaseră de-o săptămână şi nu reuşise să pună ordine în lucruri. E adevărat că avea spaţiu mai mult decât la bloc, dar în unele momente asta părea s-o încurce. Cele trei camere mari erau de-a dreptul goale, covoarele erau ridicol de mici şi nici nu lăsau la vedere parchet laminat, ci o banală duşumea de stejar. Foştii proprietari închiseseră balconul în termopan, dar se limitaseră la atât şi uşile din interior arătau vechi. Bineînţeles că ar fi fost normal să înceapă cu zugrăvitul, dar Roni a zis că n-are chef de tămbălău şi că e mult mai important să se mute cât mai repede. De ce graba asta?
Ha, ha ! Bănuia ceva, dar mergea pe nisipuri mişcătoare. Roni era un tip impulsiv şi nu ar fi dat dovadă de înţelepciune dacă-l zgândărea; avea să prindă ea clipa favorabilă şi va descoperi tot adevărul. Oricum, ştia cu siguranţă că banii lui nu proveneau din surse ortodoxe. Până una, alta, bine că era dispus să-i cheltuiască cu ea. Nu erau căsătoriţi, însă pentru el acesta era un amănunt lipsit de importanţă; dacă afacerile ar cere-o, ar părăsi-o fără să pregete, fie că ar fi existat acte, fie că nu.
„Şi eu atunci ce m-aş face?” se întrebă ea aruncând nişte prosoape în fundul dulapului. Ar ajunge din nou pe internet, la vânătoare de bărbaţi dispuşi s-o întreţină. Iar timpul curgea în defavoarea ei. Avea 32 de ani, ce naiba! Venise momentul unei chestii stabile. Nu mai erau rude sau părinţi să-i poarte de grijă, trebuia să facă singură acest lucru; şi-avea să-l facă pe cât putea ea de bine. Roni, cu sumele ameţitoare de bani pe care le învârtea, era, desigur, un dar de la Dumnezeu. Se cunoşteau de mult timp, dar numai de doi ani – pe când se aflau în Italia - o luase el cu adevărat în seamă. Da, chiar aşa, dintr-o dată! Prea târziu ca să mai poată spune că ar fi fost un „coup de foudre”. El s-a justificat dând vina pe timiditatea născută din dragoste. Era plăcut să audă asta, dar nu credea o iotă! Aşa s-au cuplat, după care ea s-a întors în ţară, la cererea lui. „Pregăteşte cuibul nostru” a spus el. Dar, când să-l pregătească, nu i-a mai dat voie. Nu, că e mai bine să fie împreună când cumpără casa visurilor. Ea să pună toţi banii care vin, în bancă, într-un cont. L-a ascultat. Nici la telefon nu-i dădea voie să vorbească despre bani. Ştia ea de ce! Erau sume ce n-ar fi putut fi câştigate prin muncă cinstită, că a fost şi ea pe-afară şi ştie. Iar el nu era vreun doctor ori vreun inginer. Astea erau şmecherii ce făcea el. Ba mai mult; infracţiuni. Dar ce-i păsa? Va profita cât poate. Şi nu era floare la ureche, dat fiind că Roni o ţinea din scurt cu orice sumă cheltuită. Nu mai departe decât casa asta; nu fusese alegerea ei. Ea visase o casă mai mare, în Vâlcea sau, cel puţin, mai aproape de oraş, cu toate facilităţile. Iar el a cumpărat această gospodărie ţărănească într-un sat la treizeci de km. de oraş, fără drum asfaltat şi dosită la marginea unei păduri bătrâne. Îi dau fiori stejarii aceia înalţi şi foşnitori care menţin o umbră deasă şi în cele mai luminoase zile! Era cât se poate de clar: Roni a vrut să se dea la fund! L-a întrebat o dată ; nu i-a răspuns. Nu avea rost să-l mai descoase; ce nu dorea el să-i spună trebuia să afle singură.
Doamne! O îmbolnăveau pereţii aceştia albi şi goi pe care se desluşea urma unde fuseseră tablouri. Ce mare lucru ar fi fost să dea cu var? Şi baia! Cum putuseră trăi oamenii aceia într-un asemenea hal de mizerie? Igrasia acoperise tavanul complet şi până şi rosturile dintre plăcile de faianţă erau înnegrite de mucegai gros. O să stea o sută de ani să le frece. Măcar, bine că exista faianţă. De la ţăranii ăştia proşti te puteai aştepta la orice! Noroc că venea apă la robinet, că veceul era funcţional. Cada trebuia schimbată chiar şi cu riscul unei despărţiri.
Şi, în ciuda uşii deschise în permanenţă, aerul din baie era mai rece şi avea un miros nedefinit.
-Doamna Angelica!
„Baba Anişoara cu laptele.”
-Da, tanti, sunt aici. Intraţi!
-Bună ziua, bună ziua! Ce frumos v-aţi aranjat!
-Vai, tanti Anişoara, e o mizerie că nu ştiu ce să mai fac. Nu putem găsi o fată să mă ajute şi pe mine?
-Găsim, mamă, cum să nu? Ce-aţi vrea să facă?
-Păi şi pe-afară bălăriile astea din jurul casei…
-Lasă, fata mea, că aicea, dacă vrei, intru eu cu vaca, nu mai da banii. Uite,
ţi-adusei lapte.
-O, mulţumesc! Hai să beţi o cafea.
-De-mi dai o cafea îţi zic săru’ mâna, că am prins şi eu năravu’. Şi ce să mai muncească fata de vreţi s-o luaţi?
-Aici în casă…ştiu şi eu… aş fi dat cu var măcar jos în bucătărie, da’ numai când nu e bărbatu-meu acasă, că nu suportă deranjul…Şi să mă ajute la curăţenie în baie; e mult de frecat.
-De, mamă, ce să zic…ca să lucreze aici în casă, mai ales în baie, nu prea cred c-or vrea.
-De ce? Că plătesc!
-E proaste, maică. Că ce-a fost a trecut, o făcut şi popa agheazmă de-o stropit… s-o dus răul.
-Ce rău? La ce vă referiţi?
Baba Anişoara sorbi din cafeaua fierbinte strângând din pleoape:
-Eu ziceam că ştiţi.
-Ce să ştiu?
-Poate ştie domnu’. Da’ nu trebe să luaţi în seamă…
-Hai că sunt curioasă! Ziceţi, tanti, de ce e vorba?
-De stăpânii dintâi ai casei.
-Ce-i cu ei?
-Cum au găsit-o pe doamna moartă în baie.
-A murit cineva în baie? Atunci cine era femeia de la care am cumpărat casa?
-Aia era nepoata doamnei. Nepoată de frate. A înmormântat ce-au mai găsit poliţaii, a luat câteva lucruri şi-a dat la vânzare.
-Stai puţin, că nu pricep. Ia-o de la început. Cine a făcut casa? Că pare destul de nouă.
-Moarta. Taică-său se trăgea de prin părţile noastre; au avut aici, chiar sub poala pădurii, o casă bătrânească, da’ au dărâmat-o când au făcut-o pe-asta. Au venit de la oraş că nu mai puteau plăti la bloc, ştiţi dumneavoastră…
-Bine, şi?
-Ăl bătrân, de era profesor o murit după trei ani. Domnişoara o rămas singurică şi până la urmă s-o măritat cu un domn de la oraş, bun băiat, săracu’, numa’ că l-o înnebunit nevastă-sa. Că şi ea era profesoară…
-Tanti, nu mai înţeleg. Nu-mi povesti toată viaţa lor, zi cum a murit femeia.
-Nu ştie nimeni, mamă. Se căsătorise de câţiva ani, patru sau cinci să fi fost. Au drişcuit casa, or pus ferestre de-astea de se poartă acum, au adus apa în casă… Mergeau înainte, că nu aveau copii.
-Şi ce s-a întâmplat?
-Păi am venit eu cu laptele de vreo două ori şi nu mi-a răspuns nimeni. Atunci
l-am trimis pe Vasilică - îl văzurăţi - să intre în casă, să vadă ce-i. A găsit uşa deschisă, da’ n-a avut curaj să se bage în casa omului. Că ştii cum e lumea… A zis că s-a uitat aşa, hoţeşte prin gaura cheii şi-a văzut că ardea o lumină în baie. A strigat, a bătut la uşă, n-a răspuns nimeni, deşi se auzea cineva parcă umblând prin-năuntru.
-Şi ce-aţi făcut?
-După câteva zile ne-am dus la poliţai şi i-am povestit. A zis c-or fi plecaţi în concediu. A promis că trece pe la ei când are treabă prin sat pe la noi. După o săptămână, ne-a chemat să fim martori când intră în casă. Io n-am vrut, da’ Vasilică s-o dus. Şi numa ce l-am auzit odată răcnind. Doamne, Maica Domnului, că şi acum mi încreţeşte pielea pe mine, doamnă dragă!
-De ce? Ce era?
-Or ieşit afară amândoi val vârtej, şi Vasilică şi dom’ poliţai. Io, cu gura pă ei, că ce-or văzut? N-aveam cu cine mă-nţălege, că poliţaiu’ vorbea la mobil, iar Vasilică al meu îşi vomita maţele, scuzaţi de expresie… Aşa că m-am uitat un pic din uşă, de la intrare şi mi-o fost de-ajuns! Doamnă dragă, cu mâna pă inimă vă spui, era numa’ sânge şi bucăţi de carne. Şi-o duhoare…
-Unde?
-Cum unde, ia acilea în baie.
-Şi ce s-a mai întâmplat?
-O vinit poliţaii de la oraş, or încercuit tăt locu’ cu o bandă galbină şi n-o mai dat voie la nimini să treacă. Ştii cum e oamenii: se-adunaseră ciopor.
-Şi?
-Pe-urmă or apărut nişte domni îmbrăcaţi în costume de hârtie şi tot adunau în plicuri fel de fel de lucruşoare; după ei o sosit o dubă de la morgă şi-o băgat-o pă doamna în sac şi-or dus-o.
-Doamne fereşte!
-Da, mamă, da. Să ferească Ăl de sus, că dacă-şi bagă necuratu’ coada… Că şi pe noi ne-o canonit poliţaii, măiculiţa mea! Pe toţi ne-o luat la cercetări. Că cum de n-am auzit nimic, că de ce n-am anunţat mai devreme, unde eram în ziua aia şi ce-am făcut la nu ştiu ce oră. Păi zi şi dumneata, doamnă, că eşti femeie cu carte, poci eu la anii mei să mai am aşa ţinere de minte? De! Întreabă-mă ce mâncai azi dimineaţă şi nu mai mi-aduc aminte, apăi acu’ o lună!
-Şi-au găsit vinovatul?
-E cu cântec, maică. După ce-or purtat jumate din sat pe la post pentru diclaraţii, s-o auzit că domnu’ ar fi cremenalu’.
-Bărbatul moartei?
-Da, da. Da’ io am altă părere şi, de n-o fi ca mine, capu’ mi-l pui! Ei or zis că domnu’ o fugit după ce-o săvârşit fapta. Îl caută încă, da’ n-o să-l găsească. Domnu’ era şi el fărâme fărâmiţe lângă nevastă-sa.
-Tati Anişoara, criminaliştii fac tot felul de analize complexe. Îşi dădeau seama dacă erau două cadavre; în primul rând ar fi trebuit să găsească două capete, patru mâni, patru…
-Aoleo, domniţa mea, taci, mamă că mă ia cu friguri, numa’ când mă gândesc! Io zisăi că pricepuşi cuvintele mele: fărâme, fărâmiţe! Ce mâini, ce picele… Poliţaiu’ o zis în bar la Chichimearcă - unde-şi trag sufletu’ bărbaţii noştri - că nici nu s-o găsit vreo căpăţână.
-Vai de mine!
-De-aia spun: iera şi domnu’ acolo, Dumnezeu să-l ierte!
-E groaznic!
-Crezui că ştiţi.
-De-unde era să ştiu?
-Amu’ să nu vă supăraţi cu domnu’… Cum îl cheamă? Că uitai.
-Roni.
-Aşa. Nu vă faceţi păreri, că doamna Loredana o făcut sfeştanie şi-o pus cântăreţu’ de-o citit şi din psaltire. O trecut ce-o fost, aveţi încredere.
-Lasă tanti, că nu credem noi în de-astea, nu suntem superstiţioşi, dar este neplăcut să afli că…
-Ştiu, mamă, ştiu. Săru’mâna de cafea. Foarte bună! Noi o bem ca ţăranii din căni mari, să ne-ajungă, da’ nu e bună ca asta de-o servirăţi dumneavoastră. Când să mai viu cu lapte?
-Tanti, când aveţi. Uite banii.
-Fără bani, dacă mă primiţi cu vaca.
-Bine, atunci.
-Hai pa! Şi spor la lucru, să nu vă fie urât, că unde ceteşte Mitică al nostru piere necuratu’.
E înfiorător ce limbute pot fi babele astea de la ţară! Auzi! Încă mai bodogăneşte pe lângă gard despre virtuţile preotului. Rele, bârfitoare şi superstiţioase. Oricum, asta era prea de tot! Asta a fost picătura care a revărsat paharul. Anişoara poate că le-a mai înflorit, dar e destul de sigur că în mare aşa s-au petrecut faptele. Iar Roni a tăcut. Deşi, această casă probabil că se bucură acum de o anumită publicitate… nu, Roni n-a ştiut nici el, altfel n-o alegea. A picat ca prostu’. Să vezi când o să-i spună! În sfârşit, un motiv ca să plece de aici. Pentru că de plecat trebuia să plece. Cum să locuiască în asemenea condiţii? Totul are impregnat un soi de…voinţă; uşile se deschid cu greutate, geamurile rămân pe jumătate opace în ciuda celor mai grozavi detergenţi, pragurile îţi pun piedică…iar baia, dumnezeule! Baia! Îi fusese scârbă de la bun început, dar acum era imposibil să frece pereţii, faianţa şi gresia. Mucegaiul acela gras s-a hrănit din foştii locatari.
Ce se mai auzea? A! Maşina lui Roni. S-a şi întors, iar ea nu gătise nimic. A uitat; ei nu-i trebuia mereu mâncare, numai el voia să mănânce ciorbă de trei ori pe zi ca ţăranii. Şi plus de asta îi era urât, abia acum a realizat, îi era urât să întoarcă spatele unei camere şi să iasă, la fel cum nu-i plăcea să deschidă o uşă şi să intre în altă încăpere. Bine că l-au adus pe Pichi! E un căţeluş viteaz şi-o să aibă grijă de mămica lui!
-Angelă, unde eşti, fată? Hai, vino de ia plasa, că ţi-am luat nişte cumpărături; dacă e ceva ce nu-ţi place, să te duci tu altă dată.
-L-ai adus pe Pichişor?
-E la maşină, fi-ţi-ar javra a dracu’. A lătrat toate cotarlele de pe drumuri. Nu pui şi tu să mâncăm?
-O pun pe mama! Ce să pun? Că toată ziua am făcut la curăţenie. Mâncăm nişte salam, uite, văd c-ai luat şi brânză…
-O să mă îmbolnăvesc de stomac cu tine.
-Te-a îmbolnăvit nevastă-ta cu cartofi prăjiţi. Am auzit una…
-Lasă, nu te mai lua tu de nevastă-mea, că nu eşti mai vrednică.
-Eşti sigur că ştii tot în legătură cu casa asta? Pichi! Pichişor! Hai la mama, pui mic! Cine e inima de leu a lui mami? Ce faci puişorul meu, de ce nu vrei să intri?
-A făcut jigodie, ce să aibă!
-Roni, uită-te la el, nu vrea să intre în casă. Fii atent ce poate să facă! Cred că are legătură cu… Pichi! Pichi! Vino înapoi!
-Lasă-l morţii şi hai să mâncăm, că n-are unde se duce. Parc-ai fi aia cu căţelu’ din tren de ne tot punea profa de română s-o citim. O isterică cu un câine ca al tău.
-Gata, gata. Stai să-ţi spăl şi câteva roşii.
-Bagă şi-o manea să-mi meargă la inimă. Dă drumul la aparat.
-Roni, a fost aicea Anişoara să ne-aducă lapte.
-Las-o să cotizeze!
-Ni-l dă fără bani, dac-o primesc cu vaca pe-aicea. Eu am zis da, că mai toacă bălăriile.
-Aşa. Bine. Ia auzi Angelico! „De-aş fi bunul Dumnezeu, Numai pentru-oră eu, Aş da bani la toţi săracii, Să se bucure fârtaţii!” Ce suflet are omu’ ăsta! Cum le cântă el de-ţi merg fix la inimă! Dă mai tare.
-Roni, Anişoara a zis că tu ştii. Că ştiai de casă.
-Ce să ştiu, mă?
-Că fostu’ proprietar a omorât-o pe nevastă-sa în baie.
-I-auzi! Şi l-or prins pe amărât?
-Nu. Da’ Anişoara zice c-o fost urât de tot, cu sânge pe toţi pereţii.
-O fi fost gelos, săracu’.
-Roni, în baia noastră, înţelegi?
-Atunci nu iera baia noastră. Lasă prostiile, măi femeie. Mai e ceva de mâncare?
Era ceva tipic pentru Roni. Fapte care ar fi cutremurat pe oricine, pe el îl făceau să chicotească. Când toţi erau scuturaţi de fiori, el se scărpina în cap. Încă nu ajunsese la o concluzie clară în ce-l priveşte: era prea prost sau era nesimţit? Până şi căţeluşul se dovedise mai receptiv. N-a intrat în casă şi pace bună! S-a aşezat în fund la zece metri şi-a început să urle. Deci era adevărat ce-i povestise Anişoara. Instinctul câinelui nu putea să mintă.
Ar fi trebuit să se gândescă mai mult la acest aspect, chiar şi după ce Pichi, ademenit cu o felie de salam, a acceptat să treacă pragul locuinţei. A mâncat-o mârâind înfundat, mai-mai să se înece, cu ochişorii bulbucaţi de pechinez rostogolidu-i-se în orbite, după care a început o temeinică examinare a incintei. Era ceva ce-l indigna încontinuu, astfel că lătra printre dinţi. În mijlocul sufrageriei, pe cel mai bun covor, a marcat km. zero printr-o discretă ridicare a piciorului din spate. Din fericire, Roni era deja în dormitor, cu telecomanda în mână, încercând să descopere pe ce canal e Taraful. Aşa că a reuşit ea să muşamalizeze incidentul cu multă hârtie igienică. Pichi părea să nu recunoască niciun obiect adus din apartamentul de la oraş. A refuzat să ocupe locul din fotoliul care-i fusese consacrat, a pufnit dezgustat sub pat şi, în final, de parcă anume ar fi lăsat-o la urmă, s-a aşezat în faţa băii. Mârâitul gutural a devenit brusc un urlet lugubru.
-Angelă! Aruncă, fă, potaia că dacă mă scol eu, e ca şi mort. Cântă Guţă, n-auzi?!
Auzea, auzea. Roni era genul de om căruia nu-i plăcea să fie deranjat în tabieturile lui; plus de asta se arăta gata în orice clipă să asculte „muzică”, să petreacă, să joace, să se distreze. Oricine se împotrivea acestei tendinţe naturale, devenea duşmanul său. Acesta era numai unul din motivele pentru care ea îl bănuia de origini rrome.
N-avea decât să plece puţin cu Pichi afară, până se mai calma bietul sufleţel.
-Hai, îngeraşul mamii. Uite, stăm aici, pe buturuga asta, iar tu o să-mi spui ce te necăjeşte în casă.
Cel puţin Pichi, dac-ar fi vrut, avea cui să se plângă. Ea trebuia să tacă întotdeauna. Încă o dată, era cazul să-şi mărturisească, Roni se dovedea sub aşteptări. Nu mai visa ea de mult la Făt-Frumos pe cal alb; renunţase să mai ia în considerare aspectul fizic la bărbaţi; nu mai conta nici vârsta. Apoi şi-a zis că nu e neapărat să fie om cu şcoală, că ajunge să fie Om. Ei, Roni nu era nici măcar atât. N-o iubea, n-o respecta, se pare că nici nu intenţiona să se însoare cu ea. Dar avea bani, dumnezeule! O sută cincizeci de mii de euro, atâta avea în cont. Aşa o sumă ar fi putut-o scăpa de griji. S-ar fi angajat din nou asistentă la spital, pentru că o astfel de zestre ar fi convins un doctor să observe că e drăguţă, în ciuda celor treizeci şi doi de ani şi că e citită, chiar dacă n-are facultate. S-ar fi îndrăgostit de ea şi ar fi trăit fericiţi. Fiindcă ea avea multă, foarte multă dragoste de dăruit. Păcat că acum o primea numai acest căţel.
-Tu eşti leul cel viteaz al lui mami. Dar ar fi grozav dacă n-ai mai lătra în casă.
„Pentru că-l superi pe nenea cel rău.”
Chiar şi ea învăţase să se ferească de nenea cel rău. De când se întorsese din străinătate, Roni nu mai era bărbatul necioplit, dar tandru, cu care se obişnuise.
Violenţa lui trăda ceva de fiară încolţită, iar ea ştia ce era: banii. Banii aceia nu erau de drept ai lui. Acum se simţea un băiat de băiat. Aspiraţiile lui nu erau înalte, de aceea se mulţumea cu asemenea casă. Încă nu se considera în siguranţă, altfel primul lucru pe care l-ar fi cumpărat, ar fi fost o maşină cu care să rupă gura târgului, nu ca Nova asta ruginită; maşina era pe primul loc, chiar dacă noaptea s-ar fi dus să doarmă într-un boschet.
S-a mulţumit cu un lanţ gros de aur pe care îl asortează la maieurile colorate şi la pantalonii încheiaţi sub burtă. A uitat că-i promisese şi ei un inel. De fapt a început să uite de ea aşa, în general. Ea e bună la gătit, la curăţenie şi pe post de amantă.
Nu, lucrurile nu pot continua în acest mod. Se va gândi la posiblităţi de schimbare. Până la urmă, era păcat să furi de la un hoţ?
-Ia zi tu, Pichi, o fi voie cu căţei în avion?
Ţârâitul lăcustelor amuţi pentru o clipă. Cel puţin aşa i se păru. Ideea ca un fulger luminos îi aprinse imaginaţia. Chiar… de ce nu? Era în stare să facă asta! Roni nu va fi aşa deştept încât s-o găsească.
În ziua următoare se trezi mai bine dispusă. Roni plecase ca întotdeauna, fără nicio explicaţie, dar astăzi faptul o făcu să zâmbească. De ieri mintea ei nu încetase să întoarcă pe toate feţele gândul că ar putea cu adevărat să-şi ia viaţa în mâini. Succesul e al celor care au curaj să rişte, să lupte, să-şi croiască singuri destinul. De câte ori nu auzise acest slogan şi-l considerase o simplă figură de stil! Acum avea o hotărâre luată. În fond, era o ocazie ce n-avea să se mai ivească a doua oară. Ştia ce are de făcut. Important era să n-o cuprindă mila.
-Ce zici, Pichi, mergem să uzi copacii din Hyde Park?
Va fi o doamnă ce călătoreşte singură, discretă, dar nu săracă; fără extravaganţe, însă cu dare de mână. Are să vadă Egiptul şi, de ce nu? America! Îşi va găsi un soţ, iar problemele de acum vor fi uitate. Ca-n melodia aceea din Abba: „find me a wealthy man”.
-Money, money, money! fredonă cu speranţă.
Perspectiva aceasta îi dădea curaj, o făcea să prindă aripi. Nici nu-şi dăduse seama ce nefericită fusese lângă ţiganul de Roni! Maică-sa, Dumnezeu s-o ierte, probabil că se răsucea în groapă văzând ce mezalianţă era să facă. Numai că…
-Doamna Angelica!
Iarăşi! Baba asta era insistentă nu glumă. Dacă-i va vizita în fiecare zi, avea să devină în scurt timp o problemă.
-Da tanti.
-Hai bună ziua!
-Bună.
-Venii cu vaca cum vorbirăm. Iacă pe cine ţi-o adusăi.
-…
-E Leana lu’ Ionică Broscaru. Surdo-mută, săraca… ziceaţi că vreţi ajutor…
-A, da.
-E surdă, ea n-a auzit poveştile de le spunea lumea cu casa matale. Face curat unde-o pui tălică.
-Atunci să mergem în baie.
-Ce bine miroase a cafea!
-Poftiţi, hai să beţi şi dumneavoastră.
-Vai, nu vrem să facem deranj, da’ dacă ne invitaţi aşa frumos…
-Şi doamna Leana… e surdă de tot, de tot?
-E surdo-mută de când a trăznit-o la Gherghina, în deal.
-A trăznit-o?
-E poveste lungă, ţi-oi spune-o într-o zi. He, he , omu’ ia ce merită…
-Cum o să mă înţeleg cu ea?
-Las’ pe mine, maică! Că mă înţeleg cu ia prin semne. Hai, Leană, gata cu cafelile, că te domneşti prea rău. Ietă baia lu’ doamna: o faci lună-bec, ai priceput? Daţi-i o cârpă ceva, neşte prafuri să cureţe ca lumea… Auzi, Leano, ăi căpăta o ţuică de la doamna când termini, dacă nu faci de mântuială… Aşa, doamna Angelica, noi hai înapoi la cafea, că ea îşi vede de treabă.
-Şi cum s-a-ntâmplat necazul doamnei Leana?
-A bătut-o Dumnezeu că n-a vrut să crează minunea ce se petrecea la geamu’ preutesii.
-Minunea…
-Apărea sfântu’ Nicolae, mamă, se uita fix în ochii tăi!
-Iar ea nu l-a văzut.
-Cine nu-l vedea, zicea popa că are păcate ascunse…iar ăi de-l vedeau, ierau binecuvântaţi şi-i învăţa numai de bine, să dea bani la biserică, să ajute… Începuse să vie oamenii de prin prejurimi. Pe-ormă moş Miluţă o vorbit cu Domnu Dumnezeu, mare minune!
-Cu Dumnezeu în persoană…
-Da, pe când iera la praşilă, la porumbi, o ieşit o pală de foc din pământ, de-o căzut moşu cu obrazu’-n ţărână. Da’ iera foc de-ăl de nu arde… Porumbii ăia o făcut câte şase ştiuleţi şi-or rămas verzi trei ani de zile; iar moş Miluţă o căpătat daru’ tămăduirii şi-apăi o-nceput să vie lumea puhoi, pe toţi îi blagoslovea moşu, de-i aduceau de toate: mâncare, bani, păsări, iar el se ruga pentru ei. Numa că s-o supărat dom’ părinte, de…
-Părintele de care îmi spuneaţi ieri c-a citit?
-Nu, mamă, nu! Ăsta-i popa ăl tânăr, eu zic de cel ce-o murit…
-A murit preotul?
-Şi popa şi moş Miluţă, da’ se zice că de vină ar fi fost părintele, că prea se înverşunase. Aoleo! Ce făcuşi, Leană, ce-ai spart?
-Vai de mine, tanti, haideţi că îi este rău!
-A! Vai de sufletu’ ei, sărăcuţa de ea, are şi boala copiilor, vedeţi? Ia s-o apucăm să nu se mai zbată. Da’ a făcut curat repide! Lună-bec, c-aşa i-am zis.
Într-adevăr, Roni avusese dreptate şi el măcar o dată: la ţară nu avea cum să se plictisească. La bloc putea să nu interacţioneze cu vecinii luni întregi; aici nu era posibil să evite vizitele Anişoarei, privirile furişate ale femeilor ce-şi făceau de lucru pe uliţa din vale sau caprele ce urcau îndrăzneţe prin livadă până la uşa bucătăriei.
Iar dimineţi ca cea de azi, mai rar! După povestirea exasperantă de la cafea, criza de epilepsie a Leanei garnisită cu urlete, mârâieli şi scheunături din toată gama, marca Pichi. Bietul de el, nu i-a ajuns stresul mutării, trebuia să mai vadă şi pe Leana… Nici acum n-a ieşit de sub pat. Mai scapă câte-un lătrat însoţit de suspine, mai mârâie, se mai scarpină sonor în clipele de linişte. Baia îl enervează la culme. Femeile au plecat de mult, tanti Anişoara probabil că a croşetat deja doi metri de dantelă stând la coada vacii. Baia e problema lui Pichişor, cu toate că mămica lui i-a explicat de mai multe ori că e totul în regulă. Plus de asta, acum e curat, nu mai arată ca înainte. Foarte eficientă Leana! Pichi ar face bine să inspecteze, eventual să marcheze un colţ, până nu vine Roni.
I-auzi, maşina!
-Angelă, treci fă să iei plasele!
-Ai venit devreme.
-Erai cu amantu’?
-De obicei am un singur amant.
-Vezi că poate păţeşti ca aia din baie…ţi-oi crăpa capu’.
-Cred că e mai simplu pentru tine decât să mă iei de nevastă.
-Pune masa, că la patru mă duc înapoi.
-Stai să pun ceva la prăjit, e de-abia unşpe jumate, n-am ştiut că vii.
-Când ţi-oi arde-un dos de palmă, te dau cu roţile-n sus! Ce mama mă-tii ai făcut toată ziua? Iar pierzi vremea cu babele? Mă duc să ascult caseta asta. Dacă n-ai nimic de mâncare când e gata, te scot în şuturi pe poartă să te duci dracu’ unde ştii. Vezi că ţi-am spus cu frumosu. Şi dă javra aia afară.
-Hai, Pichi, vino cu mama!
Era mai bine să-l evite pe Roni când se vedea de departe că e prost dispus.
-Angelă! Vin’ putoareo şi zi ce-i în patu’ ăsta!
Dacă n-ar fi fost pata aceea mare şi mişcătoare întinsă pe toată suprafaţa dormezei şi pe o parte din perete, n-ar mai fi putut să tacă şi ar fi răspuns şi ea urât lui Roni. Cu riscul unei palme grele, că tot nu era prima, l-ar fi împuns în legătură cu diferenţa socială dintre ei doi, că asta îl enerva cel mai tare. Dar având în faţa ochilor acele mii de miliarde de furnici cârcâind, călcându-se în picioare cu un sunet terifiant, se simţi cuprinsă de friguri.
-Când scuturaşi, fă, ultima oară aşternuturile?
-Roni, doar am dormit aici astă-noapte şi nu era nimic!
-Te-am întrebat altceva: când ai scuturat patu’? Toată ziua stai degeaba, vin acasă şi nu e de mâncare, ceşti de cafea peste tot şi muerea cu gust de harţă.
-Dă-mi drumu! Furnicile astea vin de undeva, n-aveam cum să le opresc chiar dacă scuturam patul. Roni, Roni, te rog! Au! Mă doare!
-Numa’ jigodia aia de câine mă inervează mai rău ca tine. Ori scapi de el, ori dispari cu el. La ce latră fir-ar al dracu cu mă-sa! Marş, potaie, nu te stropşi la mine că-ţi dau una de zbori până-n Sicilia. Na! Acu’ ai adus şi-o mâţă şi-a trântit toate sprayurile de pe etajera din baie. Ia-ţi, fă,animalele că asta-i casă de om, nu coteţ. Ce tot stai cu fereastra asta deschisă, faci pe fiţoasa, îţi pute,ai?

* * *

-Bună, Roni. Stai liniştit, e abia doişpe fără un sfert. Noaptea. Ştii, trebuie să plec devreme de tot, că avionul decolează la nouă. Cu rabla ta de maşină fac mai mult de două ore până la Bucureşti. Ai vrut să zici ceva? Da, am biletele rezervate, gândeşte-te la o destinaţie exotică… Nu, nu te agita. Va trebui să mă asculţi, doream să-ţi spun nişte lucruri… În primul rând, să te lămuresc: plasturele ăsta de pe gură e pentru că ai înjurat-o pe mama; cătuşele de la mâini, nu se desfac, ai încredere în mine, sunt pentru toate palmele încasate de la tine. Cătuşele de la picioare sunt pentru şutul cu care l-ai schilodit pe bietul Pichi. Acum, că am stabilit o egalitate de forţe, îţi spun ultimele cuvinte din viaţă. Cum adică de unde am cătuşele? Ar fi cazul să ştii mai bine. Hm? Lăcrămioara? Ce-ţi spune acest nume? Fetişcana pe care ai tot vizitat-o în ultimul timp, pentru care erai mereu grăbit. Hai, nu mai face pe inocentu, că ştiu. Lucrează la sexshop, în Lenin-Sud.
Vezi că-ţi aminteşti? Păi cum de unde am aflat? Uite-aşa bine: probabil i-ai spus că n-ai pe nimeni, i-ai spus şi numele exact şi-a sunat acasă, mititica. M-am dat drept soră-ta. I-am spus ce mult mă bucur că Roni a cunoscut o fată cuminte ca ea. Şi bineînţeles că mi-a povestit tot ce-am dorit. O scumpă! Zicea c-ai cerut-o.
Oh, nebunaticule! Ce repede a mers! De-asta începuse să te agaseze prezenţa mea. Acum, gândeşte-te şi tu: mie ce-mi mai rămânea de făcut? Am o vârstă, Roni. Trebuie să-mi iau viaţa în mâini; tu n-ai avut niciodată intenţii serioase. O, nu protesta, e prea târziu. Vezi tu, eu am priceput imediat că banii tăi sunt furaţi; aşa mi-a venit ideea. Care mafiot italian te-o fi căutând? Ha, ha! Te-ngălbeneşti! Duşmanul tău cel mai mare e nivelul de inteligenţă, dragule. Şi faptul că mereu m-ai subapreciat. Dac-ai văzut că poţi să scoţi bani din bancă, n-ai mai verificat cine e titularul contului. O greşeală e-le-men-ta-ră. Acestea fiind zise, trebuie să ne despărţim. A! Era să uit. Acum poţi vedea cât ţine la tine Lăcrămioara, după timpul care va trece până se va interesa serios despre dispariţia ta. Anişoarei
i-am spus că sunt plecată la nişte rude, iar tu te-ai întors în străinătate. Ştiu, ştiu c-o să fie un pic greu. Uite îţi aprind televizorul pe canalul acesta pentru adulţi, ca să se asorteze cu cătuşele. Deşi nu ai cum să ajungi la ea, pe capul patului e o farfurie cu frişcă şi căpşuni, c-aşa se face; sunt convinsă: şi după mult timp criminaliştii vor stabili la analiză ce era acolo. Ai înţeles! O seară romantică. Ultimele apeluri de pe mobilul tău sunt spre Lăcrămioara, e perfect. Deşi nu cred că se va merge atât de departe. Şi ştii de ce? Pentru că furnicilor le place dulcele. Dar mai mult decât dulcele, le place carnea; am testat. De frica ta, tot scuturând şi încercând să le stârpesc, am reuşit să le studiez temeinic.
Crede-mă, am găsit exemplare de doi centimetri! Şi pişcă rău. În ciuda tuturor prafurilor, revin în două ore. Prizează furnitel şi se simt bine. Acum ai să te convingi că vin dracu ştie de unde şi nu e neglijenţa mea, aşa cum cu fineţe ai sugerat. Dacă stai liniştit s-ar putea să te elibereze din cătuşe. Bine, vor fi şi unele pierderi…Nu, nu mă privi aşa, Roni. Mi se rupe inima! Dacă te purtai frumos, îţi organizam o sinucidere liniştită, în cadă, cu lumânări, cu muzică în surdină. Ai uitat că sunt asistentă medicală. Sau te lăsam cu butelia deschisă…Dar ai fost execrabil. Degeaba clipeşti în felul ăsta disperat, nu mai pot da înapoi… Ce-i? Ce truc ieftin, crezi că dacă mă uit în spate, ai să te poţi elibera? Na! Ce e?
Dar Angela n-a mai avut timp să înţeleagă ce se petrece, fiindcă Întunericul s-a rostogolit peste ei.