miercuri, 2 octombrie 2013
miercuri, 23 ianuarie 2013
joi, 18 februarie 2010
LIBER ARBITRU

- Doamnă, vă rog să mă ascultaţi cu atenţie, este în interesul dumneavoastră. Dacă închideţi telefonul, nu veţi mai fi contactaţi niciodată. Dacă puneţi întrebări, discuţia noastră a luat sfârşit.
- …
- Vă fac o ofertă pe care o puteţi accepta sau refuza. Fiul dumneavoastră a murit acum un an. Doriţi să-l primiţi înapoi cu tot ceea ce implică asta? Noi vi-l putem restitui. Nu este vorba de clonare sau de sosii. Îl vom aduce chiar pe el, pe Victor… Victoraş… doamnă. Trebuie să-mi daţi un răspuns acum pe loc.
- … Oh! Da! Sigur că vreau! Da.
Legătura telefonică se întrerupse. Femeia căzu pe scaunul de alături tremurând. Victoraş! O, doamne! Victoraş. Numele suna mai dulce decât orice pe lume. Nu mai îndrăznise nici să-l rostească de-atunci, fiindcă începea să plângă nestăpânit. Cum ar fi să-l audă tropăind pe hol, venind în fugă la bucătărie ca să-i arate ce-a desenat? Să-i zică „Mami” cu glasul acela suav… Bineînţeles că-l dorea înapoi. Nu pentru asta se rugase chiar şi-n somn?
- Dragă, cine-a fost? Ce s-a întâmplat?
- Nu ştiu. A spus… a spus că pot… nu-mi vine să cred!
Anton împături ziarul. Elvira iarăşi plângea! Privi umerii mici ai femeii zguduindu-se. Şi el se simţea sfârşit, dar se cuvenea să fie tare ca s-o susţină pe ea. Obosise.
- Am crezut că am reuşit să trecem de ce-a fost mai greu.
- Să trecem? Vom trece vreodată? hohoti Elvira.
- Nu, sigur că nu. Dar ştii că am stabilit că viaţa merge mai departe indiferent de durerea noastră… Putem avea alt copil, Elvira…
- Crezi că-l pot înlocui pe Victoraş? E o piesă de schimb?
- Pentru Dumnezeu! N-am vrut să spun asta! De ce eşti rea? Cine era la telefon?
- Chiar nu ştiu. Dar au spus… că-l pot aduce pe Victor înapoi…
- Ce porcărie! Nesimţiţii dracului! Să-şi bată joc de suferinţa oamenilor!
Elvira tăcea într-un fel anume. Ştia el tăcerea asta! Se gândea la ceva. Parcă vedea cum în capul ei germinează o idee.
- Tu i-ai crezut! izbucni exasperat.
- Dacă nu speri nesperatul, nu-l vei întâlni.
- Mai lasă-mă cu citatele din cărţi! Asta e realitatea. Crudă. Nu vise şi prostii.
- Deci tu n-ai vrea… Nu l-ai vrea înapoi pe băieţelul meu… Adu-ţi aminte cum te prindea cu mânuţele de după gât şi zicea: „Tati, tati al meu!” Ţii minte c-a făcut febră când ai plecat patru zile la perfecţionare? Şi când te-ai întors ţi-a prins picioarele în braţe, la uşă… Mai ştii?
Anton simţi iar gheara aceea în gât. Sufocându-l.
- Taci! gemu cu gura uscată. Taci!
- Vezi? şi-n glasul ei răzbătu o uşoară undă de triumf. Nici tu nu poţi îndura.
Anton îşi dădu drumul pe canapea. Se simţea vinovat. Era vinovat că nu-şi putuse ajuta fiul. Boala subţiase trupuşorul drăgălaş până devenise transparent; până durerea se vedea pulsând prin oasele de sticlă, până nu mai putuseră îndura suferinţa lui. De ce ? Îi venea să urle
Fiinţa aceea fioroasă, ca orice înger, va consimţi să le dea înapoi ceea ce înghiţise?
Anton îşi închise ochii fierbinţi de lacrimi. Cum să fie cu putinţă? Aşa ceva nu se văzuse niciodată. Iisus înviase? Din toată inima spera că da. Ar fi creat un precedent. Era conştient că felul cum înţelegea el religia era mult prea personalizat. Duhovnicul la care merseseră după… după ce Victor s-a stins… i-a spus că nu pot face târguri cu Dumnezeu; să se încline şi să creadă, să spere.
Să spere ce? se întrebase în maşină la întoarcere cu Elvira mută şi distantă pe locul din dreapta lui. Şi iată! Dacă ASTA era ceea ce trebuise să spere? Se întâmplă minuni! Se întâmplă minuni?
Suspină răguşit cu faţa în palme. Dumnezeule! se trezi rugându-se
- Elvira… Şi ce ţi-au spus? Ai acceptat, da? Ce răspuns ţi-au dat?
- S-a întrerupt.
- Bineînţeles.
Elvira se ridică palidă ca nevasta lui Lot când se transformase în stâlp de sare:
- Mă duc să-ţi calc o cămaşă pe mâine.
Anton ştia că se duce în celălalt capăt al casei doar ca să bocească netulburată. Avea să mai fie vreodată femeia veselă şi plină de viaţă de care se îndrăgostise?
Se îndreptă şi el spre micul bar din mijlocul servantei. Nu mai era nimic de băut decât gin. Îşi turnă un pahar. Ea avea să devină neglijentă, cenuşie, tristă, şleampătă. El va începe aşa, uşor, să bea câte-un păhărel. Să întârzie acasă; să se uite după alte femei. Chiar să aibă aventuri ocazionale. Ea va fi arţăgoasă şi bănuitoare. Se vor certa tot mai des, neputându-se ierta unul pe altul şi fiecare pe sine însuşi. După aia, nici nu va mai conta dacă vor rămâne împreună sau se vor despărţi… Viaţa lor fusese terciuită, călcată în picioare de toanele sorţii. Amin!
Dădu paharul pe gât. Atunci se auzi soneria de la intrare.
- Toni, răspunzi tu?
Descuie, trase lanţul şi deschise uşa larg. Pe scările verandei, printre plantele Elvirei aştepta o domniţă blondă, în ţinută business, dar cu mii de draci jucându-i pe sub piele… Anton se încruntă ca să fie sigur că nu i se poate citi în ochi impresia de adineauri:
- Da?
- În legătură cu înţelegerea telefonică de mai înainte… Este necesar să semnaţi. Pot intra?
- Desigur, dar…
- Vă rog să nu puneţi întrebări, vă avertizez. Riscaţi să pierdeţi oferta. Doamna? E nevoie şi de semnătura sa…
- Elvira! Vii puţin? Uite, dumneaei… aţi vorbit la telefon despre…zice că trebuie să semnezi.
Îl şocă felul în care arăta nevastă-sa: părea bătută, timorată şi groaznic de contrastantă pe lângă cuconiţa atât de sigură pe ea, cu unghiile lăcuite şi tocurile ei de zece centimetri, cu taiorul cambrat pe sub care precis nu avea decât un sutien de dantelă!
- Gata! S-a făcut! exclamă dama zâmbind profesional. Mă duc să-l aduc.
- Pe cine? îngăimă Anton scuturat fără voie de un fior.
- Pe Victoraş. Aşteaptă în maşină. Felicitările mele! Vă doresc multă fericire!
Elvira căzu pe fotoliu. Un colţ al gurii îi zvâcnea şi avea pete albe în jurul ochilor holbaţi neverosimil. Anton făcu câţiva paşi în urma blondei:
- Aşteptaţi aici, vă rog!
Apucă să vadă pe fereastra sufrageriei un automobil negru ca o limuzină, cu geamuri fumurii. Întoarse capul de la imaginea asta când i s-a spus să rămână în casă, dar ceva îi arse parcă retina. Ar fi vrut să-i spună Elvirei… nu ştia ce… că poate visează amândoi… sau că guvernul a făcut probabil nişte descoperiri… Dar auzi pe terasă tocurile şi un pas micuţ, tropăit, inconfundabil.
Îi tremura carnea pe braţe şi-i clănţăneau dinţii în gură. Se întoarse spre uşă exact când se deschise. Fiul lui, Victor, era adus de îngerul blond în deux-pieces.
- Tati!
Elvira răcni şi se repezi spre copil. Îl strângea în braţe, îl pipăia, îi săruta fiecare bucăţică de piele.
***
- E foarte ciudat că nu ne-au spus nimic… cum să ne comportăm, ce să spunem…
Trecuseră trei zile de când Victoraş era din nou acasă. Nu-l lăsau singur nicio clipă şi erau dispuşi să-i facă toate poftele. Mai întâi Elvira îl cercetase cu de-amănuntul:
- Uite, are semnul din naştere pe genunchi. Şi aluniţa de sub păr, din creştetul capului. Dacă nu e o clonă, e sigur copilul nostru.
Noaptea târziu, Anton răscolea pe net. Bazaconii erau, de toate felurile, însă nu se pomenea de învierea din morţi. Nu scria nicăieri de vreun program de recuperare a celor dragi din lumea cealaltă… Trebuie că era la mare secret. Clasificat.
- Ce bine că n-avem rude! concluzionă Elvira peste umărul său.
- Tot trebuie să găsim o soluţie. Ce vor spune cunoscuţii, vecinii, toţi care ştiu… Uite, noi lipsim de trei zile de la serviciu. Şi actele! Avem un certificat de deces…
- Doamne, Toni, nu ştiu cum am supravieţuit să scot certificat de moarte copilului meu… Poate că simţeam c-o să se întâmple minunea asta. Am păstrat certificatul de naştere. Ăla pe care-l credeam pierdut, de-am cerut duplicat.
- Mă mir că după ce ne-au prins în program, nu ne urmăresc, nu ne dau instrucţiuni, ceva… Poate aşteaptă să-i contactăm noi.
- Cum?
- Numărul de la care te-a sunat tipa, a rămas înregistrat în memoria telefonului.
- La telefon am vorbit cu domnul care l-a adus, cred… făcu Elvira.
- Care domn?
- Care a venit cu Victor. Cel care ne-a pus să semnăm.
- Tu ai fost în stare de şoc. Păi n-a fost o femeie? O tipesă blondă?
- Tu vezi fuste peste tot! Era un bărbat solid, rasat, în costum de firmă. Am sesizat c-ai zis „dumneaei”; am crezut că te-ai fâstâcit. Apropo, ce-am semnat noi atunci?
- N-am stat să citesc. Probabil ne-am dat acordul. Da’ acum am impresia c-am făcut o prostie…
- Că ne-am luat fiul înapoi? Nu! Aş face la fel. stabili Elvira categoric.
Anton închise monitorul. Se duse la fereastră şi privi în noapte.
- Ştii, am vrut să-ţi spun… Când l-au adus pe Victoraş, mi s-a părut că văd ceva ciudat.
- Ce?
- Au venit c-o limuzină neagră. Când s-a deschis portiera, din interior au ţâşnit flăcări parcă; în tot cazu’ o lumină puternică roşie… M-au durut ochii.
- Nu înţeleg ce-ai văzut şi nici nu-mi pasă. Mi-au adus copilu.
- Elvira, cine poate să învie morţii? O fi o sectă, un grup de savanţi, extratereştri? Nu te îngrijorează aspectu ăsta?
- Bine, da’ ce mai contează? Eu mă gândeam azi-noapte când nu puteam adormi că poate Victor nici n-a murit. Pe-urmă am visat că ne-am dus la cimitir toţi trei şi mormântu nu mai era… Chiar, du-te mâine dimineaţă până la cimitir şi vezi dacă e umblat… Că doar trebuiau să-l ia de acolo… Doamne, ce groaznic!
Anton înghiţi nodul din gât. Dialogul era neverosimil. Ultimele zile erau neverosimile.
- Copilul are consistenţă, e real… şopti.
- Toni, dacă moartea nu e aşa cum ni s-a spus? Dacă e totuşi reversibilă? Toate cărţile sacre vorbesc de viaţă după moarte. Hai să fim realişti, e posibil!
- Chiar aşa, Elvira, hai să fim realişti! Tu te auzi ce spui?
- Ce spun, domnule Anton Horvat? Copilul nostru a fost bolnav şi a murit, iar acum doarme în camera cealaltă. Asta spun. Dacă a fost mila divină, norocul sau nişte savanţi cu un experiment, mi-e tot una. Le mulţumesc!
- Dar dacă a fost Altceva? Altcineva?
- Anton, am impresia foarte neplăcută că regreţi… Sau ţi-e ciudă că mă vezi fericită. Te-ai obişnuit fără Victoraş. Zi! Aşa-i?
- Evi, spui cuvinte urâte. Dacă mă poţi acuza că nu mi-am iubit băiatu… Interpretezi greşit. Vreau să previn orice rău ni s-ar mai putea întâmpla. Suntem tulburaţi amândoi, e normal. Aşa ceva… nu s-a mai văzut.
- Suferi de boala despicării firului în patru, Anton. Avem lucruri mai importante de stabilit. Nu crezi c-ar trebui să ne mutăm? Să facem ceva, că doar n-o să putem sta închişi în casă pe vecie! Mă duc să caut numărul de telefon.
Bărbatul deschise uşa camerei mici. Victoraş dormea ghemuit, în poziţia lui caracteristică, aşa cum nu-l mai văzuse dormind de-o eternitate, de dinainte de-a se îmbolnăvi. Era atâta inocenţă pe faţa băieţelului, încât se căii pentru ce gândise. Nici nu îi spusese Elvirei ce îi trecuse prin cap, fiindcă era cumplit: că li se returnase un mic demon…
- Toni! Vii puţin?
- Da? Ai găsit?
- Numărul nu există. Ce chestie, chiar şi când sună cineva cu număr la secret, se afişează alea şase steluţe… Acum nimic, uită-te şi tu!
***
Trecuse un an de când se mutaseră
Cumpăraseră o căsuţă nu prea mare spre Dumbravă, cu o livadă de o mie de metri în faţă, exact cât să alerge Victor şi căţelul cu blană aurie pe care i-l dăruiseră când împlinise cinci ani. Elvira găsise post la o şcoală în cartierul învecinat; cu autobuzul făcea şapte minute. Astă-vară se titularizase. El lucra IT-ist la un patron cumsecade. Victoraş frecventa grupa pregătitoare la grădiniţa din colţul străzii. La prânz, când ieşea de la cursuri, Elvira îl lua acasă. La ora patru şi un sfert îl aştepta zâmbitoare la poartă, iar el intra întâmpinat de chiotele fiului şi lătrăturile fericite ale căţelandrului.
Uneori se oprea şi lăsa acel gând să ciocănească în ţeasta lui: „Copilul meu a fost mort. A fost mort timp de un an. Trei sute şaizeci şi cinci de zile am trăit fără el, timp în care Victor a locuit sub pământ.” Încercase o dată să-l întrebe ce-şi amintea când fusese departe de mami şi de tati, dar băiatul nu ştiuse ce să-i răspundă. Când l-a mai întrebat o dată a izbucnit în plâns şi Elvira s-a supărat. De ce necăjea copilul? Ce-i venise să-l întrebe aşa ceva? Dacă ar fi fost după ea, nu s-ar mai fi gândit niciodată la asta!
Seninul acelor zile era atât de perfect, încât Anton îşi făcu reproşuri în sinea lui. Ce-i venise, nu era totul ca-n cele mai frumoase vise? De ce ispitea soarta?
Şi totul a fost frumos până pe întâi mai. Era într-o vineri şi plănuiau să iasă la plimbare, nu prea departe, întrucât nu cumpăraseră încă maşina.
Anton se trezi în acea dimineaţă din cauza unei cumplite dureri de cap şi a unui coşmar: visase ziua când Victoraş fusese adus înapoi. Şocul acelor clipe când i se părea că locuieşte printre imaginile îngheţate din creierul unui nebun, când aerul devenise greoi ca apa şi apăsa pe umerii lui, şocul acela avea un gust de neuitat. I se grefase pe suprafaţa tuturor neuronilor, îl simţea cu toţi porii pielii. Deschisese ochii chiar în clipa când era pe punctul de a se îneca în trecutul vâscos al acelei zile. Era transpirat, sugrumat şi îngrozit. Sări în picioare: în faţa ochilor minţii îi stăruia albul foii de hârtie pe care o semnase. Un alb întinat de un scris prea mărunt pentru a fi lizibil… Un geamăt îi atrase atenţia. Elvira plângea în somn. O trezi:
- Toni, am visat că semnam hârtiile aduse atunci… când cu Victor… ce naiba scria pe hârtiile alea? Atâta m-am chinuit să văd ce e pe ele, c-au început să-mi curgă lacrimi de sânge din ochi… Doamne, a fost groaznic!
- Şi ce scria, ai văzut până la urmă?
- Nu.
După masă, pe când se aflau la plimbare pe sub copacii umbroşi, uriaşi ai Dumbrăvii, Anton avea să-şi amintească teroarea visului cu câteva clipe înainte ca Victoraş să se prăbuşească.
***
- Tati, mă doare capul rău de tot! Dă-mi o pastilă să-mi treacă!
Anton îşi măcina măselele în gură. Aşa începuse şi data trecută.
Elvira încercă să-şi menţină calmul: Răcise! Încă nu era atât de cald afară şi copilul alergase cu capul descoperit.
Dar durerea nu voise să se stingă. Urca tot mai sus, mai sus, până Victoraş începu să plângă, să se zvârcolească. Atunci se stinse ceva în ochii Elvirei. Soţii se priviră; acum ştiau. Anton o lăsă la urgenţe. Nu intenţiona să audă iarăşi verdictul acela. De data asta va face ceva.
Porni pe străzi aiurit şi cu gust de cenuşă pe limbă. Constată că pomii înfloriţi îşi scuturau podoaba dintr-odată. Se înnorase; avea să plouă. Dădu peste o biserică. Avea poarta închisă. Anton bătu cu pumnul. Strigă Celui dinăuntru:
- Când ai program cu publicu?
O fi dormind, îşi spuse cu sarcasm. Sau o fi murit, cum citise într-un curs de filozofie la facultate, acum câteva secole.
Se opri pe o bancă, deşi începuse să picure. O pasăre, probabil o mierlă, fluiera tare undeva într-un tufiş. Oh, de-ar fi tăcut! Dacă s-ar concentra, poate ar reuşi să dibuie în capul fiului viermele acela roşu care-l chinuia. L-ar fi vizualizat bine de tot, ar fi tras de el să-l scoată, să-l ciugulească aşa cum ciugulea mierla râmele. Fiindcă dacă nu, viermele se va transforma în tumoare. Doctorii aveau să le spună peste o lună că e inoperabilă. Şi-n acest timp micul Victor va plânge de durere şi se va ruga de ei să-i dea ceva, să-l scape. După aceea vor aştepta încă trei luni până copilul se va dezintegra, se va subţia de chin, implorându-i să-l ajute. Iar ei nu vor face nimic. Se va termina abia în pragul toamnei, când Victoraş va fi de nerecunoscut: un trup vitrificat la miile de grade ale suferinţei. Ei, morţi vii.
De ce? Cui îi folosea, cine se simţea satisfăcut de moartea urâtă a unui copilaş? Auzi paşi apropiindu-se, dar rămase cu fruntea în palme. Apoi desluşi ceva cunoscut: tocurile lovind sonor asfaltul. Duduiţa aceea trecea pe lângă el. Parfumată, elegantă şi fâşneaţă. Ţâşni spre ea abia după ce se îndepărtase pe aleea spre biserică.
- Tu! Stai! strigă gâfâind.
Domniţa se întoarse numai zâmbet:
- A, domnul cu băieţelul. Dar ce faceţi?
Anton se opri năucit. Era ceva cu femeia asta. Ceva neclar, ambiguu în ţinuta ei, în felul cum zâmbea mieros, dar transmitea, cu toate acestea, pericol, ca un peşte electric, viu colorat.
- Victor se simte rău! rosti dintr-o suflare.
- Oh! făcu duduiţa. Aţi ajuns la scadenţă?
Şi adăugă imediat cu solicitudine:
- Dacă insistaţi pot să intervin pentru o prelungire.
- Scadenţă?!
Nu-l observase pe preotul ce se apropiase de poarta bisericii. Nici măcar nu era conştient că se ţinea de gardul de fier cu un aer pierdut.
- Fiule, vrei să te spovedeşti?
Se întoarse spre cel care-l interpelă. Omul în negru făcuse un gest cu mâna. Duduia nu mai era. Dispăruse după colţ?
- Aţi văzut femeia aceea? se agăţă de unicul martor posibil.
- Era dracul tău păzitor, nu femeie.
- Ai speriat-o! Trebuia să-mi spună de Victor…
- Eşti liber să alegi. Vrei să-l faci să treacă încă o dată prin durere? Şi încă o dată? Alege!
- Dar nu vreau să aleg! Nu pot să aleg. Nu-mi trebuie această libertate. De ce mi-a dat Dumnezeu libertatea fără să i-o cer? Îmi vreau copilul! Vreau să fiu fericit cu familia mea.
- Libertatea de-a alege e mai scumpă decât orice fericire posibilă aici. Voi v-aţi lăsat amăgiţi, v-aţi agăţat de-o fantasmă, şi, cu toate că ştiaţi că e cu neputinţă, aţi ales să-l aduceţi pe Victor înapoi. Te-ai gândit că aţi fost egoişti? Anul acesta de fericire, îl plăteşte micuţul acum.
- Cine, cine eşti? se bâlbâi Anton.
- Acceptă că nu poţi înţelege tot, aşa cum de aici nu poţi vedea până departe. Dar dacă te urci sus pe deal, sau în clopotniţă, la alt nivel, vei putea zări imaginea întregului.
Anton îşi trecu palma aspră peste pleoape. Plânsese, plângea în faţa unui necunoscut. Clipi: străinul dispăruse.
Porni spre spital pe străzile pustii şi umede.
miercuri, 20 ianuarie 2010
SOŢIA MEA DRAGĂ

Trebuia să-i sape un mormânt Lidiei, chiar şi cu unghiile! Nu putea s-o dea în bară tocmai atunci. Era o crimă perfectă. Nu exista crima perfectă? O, ba da! Era aceea pe care n-o comisese. Exact. Cea care nu se petrecuse. Dacă persoana respectivă trăia, putea cineva dovedi actul criminal? Nu, bineînţeles!
Marius scurma cu îndârjire în solul argilos. Palmele îl furnicau, precis avea bătături! Îi transpiraseră mâinile? Nu, era sânge; mânerul cuţitului de vânătoare îi rănise palmele. Ce ghinion stupid să se rupă coada hârleţului! Îl cumpărase cu o zi înainte; nimic nu se mai făcea ca lumea.
Biata Lidia! Nu suporta spaţiile închise, iar acum… De fapt, erau o groază de lucruri pe care ea nu le suporta. „Nu mai umbla desculţ prin casă! Porţi microbii de acolo-colo! Iar ai uitat să plăteşti telefoanele? Cu ce ţi-ai mai pătat şi cămaşa asta?”
Marius reuşi să zâmbească în situaţia disperată în care se afla: acestea erau câteva din şicanele mărunte… Când voia să fie cu adevărat urâcioasă îl punea să facă socoteala la bani, până la ultimul leu, urla că vin cumnaţii în vizită la sfârşitul săptămânii, punea întrebări incisive despre colega lui de birou…
Un val de căldură îl străbătu întocmai ca pe un licean îndrăgostit: Gina! Era de ajuns să pronunţe numele ei ca s-o dorească cu toate fibrele trupului. Să ajungi la patruşcinci de ani ca să descoperi dragostea! Şi totuşi, ce noroc! Putea să n-o găsească niciodată; să rămână ancorat lângă Lidia până la adânci bătrâneţi… Ar fi ţinut-o paşnic într-o rutină ucigătoare: serviciu, concedii
Din ziua în care Gina apăruse în birou, ştiuse că între ei se va înfiripa ceva, chiar împotriva oricărui principiu, ascultând numai de dorinţă. Bine, probabil că nu doar el gândea aşa: dom’ director scurtase concursul de ocupare a postului cât putuse de mult, ca nu cumva blonda gen Marilyn să se răzgândească, nu cumva inginerul acela rigid să răspundă mai bine, iar fata bătrână cu ochelari să dea o impresie de competenţă comisiei de examinare… De altfel, toţi bărbaţii se înroşeau puţin când vorbeau cu Gina, încă de la început… Iar ea, ea era un înger, domnule! Avea o privire inocentă, puţin neajutorată, ce trezea în orice mascul dorinţa virtuoasă de-a o ajuta să se acomodeze la noul loc de muncă, de-a fugi la barul din colţ după o cafea şi-un croissant pentru domnişoara, de-a o iniţia în tainele vânzărilor imobiliare…
În scurt timp visau alt gen de iniţieri; vânzările imobiliare erau specialitatea Ginei. A depăşit planul fixat de sucursală încă din prima lună.
- Domnişoara Gina, felicitări! începu directorul cu acea roşeaţă la tâmple. Dar cum faceţi, ce secret aveţi?
Daţi nişte lecţii colegilor.
Colegii se adunară imediat, îndreptându-şi nodul cravatei. Colegele se retraseră în alt birou, pentru o cafea…
- Dar nu-i nici un secret. protestară moale buzele cărnoase de care curiozitatea lor profesională stătea atârnată. Pur şi simplu le spun clienţilor cum aş mobila eu casa, apartamentul, vila… ce aş face într-o cameră sau alta…
- Aţi auzit, domnilor? Ce idee subtilă de a deschide apetitul de cumpărare al clienţilor?
Râseseră toţi, aprobară pe şef, dar nu credea nimeni sincer că în cazul lor ar fi ţinut ideea. Nu aveau dotările Ginei… Marius nu fusese cu nimic mai bun: râsese şi el când se amuzase dom’ director, se încruntă când li se vorbise sobru despre necesitatea îndeplinirii planului pe agenţie, se destinse când şeful îi trimise la treabă c-o vorbă amicală bine dozată. Dar ştia că Gina pe el îl privise tot timpul, lui i se adresase, de parcă doar ei doi s-ar fi aflat în birou…
De la el cerea întotdeauna un sfat despre cum ar arăta mai bine o ofertă de vânzare, el o aproviziona cu agrafe pentru borderouri… Ea îi făcea cafea sau îi aducea de acasă un fruct pe care i-l lăsa modest lângă tastatură. Apoi a venit şi acea seară ploioasă când Gina nu ştia ce-a făcut cu umbrela pe care o adusese de dimineaţă… Firesc, a condus-o cu maşina. Parfumul ei fin aproape că-l zăpăcise cu acea ocazie, iar apropierea nesperată a făpturii ei fragile era un privilegiu. Cum avea să scape de euforie în pragul casei, aşa încât Lidia să nu-l simtă? Şi despărţirea la scara blocului ei, despărţirea care i-a deschis în sfârşit ochii! Fata asta era îndrăgostită de el, oricât de imposibil i s-ar fi părut! Avea o foame în adâncul ochilor fumurii, o chemare…
- Mulţumesc, Marius. şoptise simplu. Eşti un coleg bun, de fapt eşti un bărbat minunat, tot ce şi-ar putea dori o femeie…
El? El era un bărbat minunat? Avea şi calităţi? În cincisprezece ani de căsătorie Lidia reuşise să-l convingă de contrar.
Şi după seara aceea n-a mai fost scăpare, mai ales că niciunul din ei nu dorea să scape. Au plecat pentru două zile
Ar fi continuat fără părere de rău această viaţă duplicitară, fiindcă în general nu se încurca în meandrele preceptelor morale. Dar Gina făcuse ochişorii mari auzind că el are o consoartă. Deveni reţinută ca o frunză de mimoză plesnită cu palma.
Mititica de ea! Era o fire cinstită şi, din păcate, avea principii. Marius se aprinse şi mai tare. Ce era de făcut?
Ar fi divorţat cu imensă plăcere, i-ar fi priit să-i arunce de la obraz Lidiei tot ce credea despre ea; însă nu prea-i dădea mâna s-o facă. Însemna să rămână sărac lipit. Iar lui îi plăcea confortul. Casa spaţioasă din centrul oraşului, cabana de la munte, depozitul de la bancă, toate, da, toate erau ale Lidiei. Aceştia erau nurii nevesti-sii, şi cândva îl fericiseră toate aceste „calităţi”. La partaj ar fi împărţit covorul din sufragerie, canapeaua de pe hol şi plasma din living.
După amiezele venind de la serviciu deveniseră triste. Iarăşi acasă! Când urca prin grădină pe aleea plină de flori spre casa impozantă îşi spunea ce perfect putea fi totul dacă din bucătărie i-ar fi răspuns glasul Ginei…
Atunci îi sclipi în minte Ideea! Lidia şi Gina. Gina şi Lidia. Erau permutabile. Semănau foarte mult. Blonde, înăltuţe. La faţă, aceeaşi ochii deschişi. Doar că… ochii, nasul şi gura Ginei erau mai armonios aşezate, iar per ansamblu, Lidia intrase oarecum în declin… Ceea ce le diferenţia major era caracterul. Blândă, tăcută, pasională – Gina. Arţăgoasă, suspicioasă, cicălitoare – Lidia. Numai că într-o fotografie asta nu se putea vedea!
Şi din acel moment Marius simţi rotiţele minţii învârtindu-i-se…
I se rupsese o unghie adânc în carne! Lidia asta! Putea să jure că printr-o sinistră magie râdea de el. Îl privea batjocoritor ca mai înainte, în momentul groaznic când fusese silit s-o strângă de gât. Se îneca, dar lui i se păruse că râde. Femeia dracului, cu sufletul ei negru! Nici măcar moartea pe care i-o plănuise amănunţit nu ieşise cum scontase, fiindcă ea îl contrazicea mereu.
O luase la plimbare, sub pretextul unei surprize.
Ce surpriză îi putea face el? Pufnise ea în zeflemea. El nu mai era în stare de nimic nou de cinşpe ani de zile. Marius tuşi ca să-şi înghită furia. Doamne, Dumnezeule! Era bine că-l enerva, ca să poată s-o facă. Murea păsărica pe limba ei…
Dar îi explică pe un ton prevenitor că a găsit o oportunitate, un teren extraordinar de ieftin, la marginea pădurii de lângă oraş, acolo unde se zvonea că va cumpăra dezvoltatorul acela din Bucureşti… Cum îl chema?
Măi, măi, domnul ei avea de gând să facă afaceri! Ei, avea s-o vadă şi pe-asta! Da’ să nu vină la ea după bani… Şi râse gâlgâit.
Încă un pic, dragă, scăpase el printre dinţi, iar Lidia începu ca de obicei să-i dea indicaţii: nu era acela drumul cel mai scurt. O luase aiurea! De ce naiba-şi pierdea vremea cu el?!
Nu era ideea că au plecat la plimbare? Nu ieşiseră să se recreeze? Ce era graba asta?
Nu era vorba de grabă, ci de a fi eficient. De ce să baţi hârtoapele cu maşina ca prostu? Îl puse ea la punct cu promptitudine.
Marius se gândi la ciocanul greu pe care îl luase în portbagaj. Drăguţa de ea, cât îl ajuta. Conlucrau pentru prima oară…
A, dacă n-o va lua pe unde zicea ea, să oprească, fiindcă are de gând să coboare. Aici mai poate găsi un taximetru.
Marius scrâşnise din dinţi. Nu era capabilă ca măcar o dată, o dată în viaţa ei să facă aşa cum spune el?
Nu, categoric nu! Nu intenţiona chiar deloc să se abramburească prin locuri neumblate. Oricum, nu va cumpăra aici niciun teren.
Nici măcar nu-l văzuse! Încercă el, dar întoarse maşina pe aleea indicată de ea.
Era ca dracu! Acum nu mai putea ajunge în zona pustie pe care o alesese pentru micul „accident”…
Din cauza asta se afla acum în situaţia nenorocită de-a săpa cu mâinile. Colina unde opriseră era din cea mai lipicioasă humă! Avusese norocul să descopere o pădurice absolut izolată, la liziera căreia era un mic platou, pe care i-l arătă nevesti-sii. N-ar fi fost cochetă acolo o căsuţă de vacanţă?
Hai, crezuse că vorbeşte serios când o luase de acasă, dar trebuia să fi intuit că pe el nu-l duce capul mai mult. Ce căsuţă de vacanţă le-ar mai fi trebuit când aveau cabana magnifică de la munte?
El tăcu o clipă, apoi constată cu glas tare că un capac de la o roată stă să cadă. Era motivul firesc pentru care putea deschide trusa de scule, putea înfăşca ciocanul.
Păi n-avusese ea dreptate? Era bine că hârbuise maşina până acolo pentru o prostie?
Marius era cu ciocanul în mână. Ar fi fost cazul să se grăbească; soarele scăpătase după deal…
Oho! Nici nu-i arătase izvorul. Iubiţica lui nu dorea să vadă cea mai cristalină apă din lume?
Nu, chiar deloc. Ea voia acasă, că începea serialu’. Şi ce naiba era cu purtarea asta libidinoasă la el?
Nimic, pur şi simplu îşi amintea de tinereţe. Când fusese aici cu câteva zile în urmă ca să vadă terenul cu un client, îşi dădu seama cât se potriveşte peisajul cu Lidia sa cea romantică…
- Ce-ai dragă, ai căpiat?! se oţărî femeia.
Totuşi îl urmă printre copaci.
- Vezi izvorul acolo jos?
- Unde?
- Mai fă doi paşi, eu bat capacul, să nu-l pierdem…
În sfârşit, Lidia era în faţa lui, cu spatele. Ridică ciocanul fără să se mai gândească la nimic. Apoi mâna îi căzu; din nefericire lovitura nu fusese suficient de puternică. Lidia se mişcase vrând să se întoarcă, iar ciocanul de-abia îi răzui tâmpla.
Marius simţise că se scufundă. Parcă ar fi fost într-o apă întunecată şi caldă. Si amară. Se făcuse linişte; auzise înfundat ţipătul de mirare indignată al nevesti-sii. Şi mişcările erau lente, ca în apă.
Încet, Lidia duse mâna şi pipăi sângele. Foarte încet, ridică privirea spre el. Zâmbea! De parcă ar fi spus: „Ştiam eu!”
Apoi gura ei se deschise, iar el anticipă că avea să ţipe. Se repezi cu toată forţa asupra ei, o apucă de gât. Şi strânse.
Ea încercă să-i scoată ochii. Iar el, orbit, strânse cât putu de tare. Ea râdea. A râs până s-a învineţit. Şi pe-urmă n-a mai încercat să-l lovească. A alunecat lin la pământ.
Marius se încumetă să-i dea drumul. Nu mai mişca. Dar el nu putea să scape de senzaţia de vată în urechi. Şi ar fi fost bine să aibă simţurile ascuţite… Să fie pe fază. Dacă venea cineva?
Hotărâse că nu mai trebuia să piardă timpul. Hârleţul şi la treabă! Săpă cinci minute lângă un stejar. Pământul era tare şi plin de rădăcini. Renunţă. Se duse mai încolo. Încercă din nou, dar dădu de argilă umedă. Se lipea de lama hârleţului exasperant.
Se mută încă o dată. Iarăşi rădăcini - subţiri, elastice, viguroase. Hârleţul nu le tăia; nu era ascuţit. Apoi i se rupse coada. Îl trânti plin de nervi.
Atunci realiză că stătea cu spatele
Îşi aminti de cuţitul de vânătoare pe care îl ţinea în torpedou, aşa, pentru orice eventualitate…
Doamne, să sape un mormânt cu cuţitul! Se surprinse gândind că pedeapsa lui deja începuse…
I se părea că scurmă în pământ de ani de zile. Plecase de acasă în costumul bun, că aşa insistase dumneaei! Acum va trebui să-l arunce. Stătea în genunchi pe fundul gropii şi aduna bulgării umezi în palme; încercase să se mai ajute cu capătul hârleţului, dar de fapt i-ar fi fost utilă o lopată. Din când în când arunca priviri furişe spre Lidia. Avea grijă să nu-i mai întoarcă spatele. Neplăcuta senzaţie că moartă avea puteri misterioase nu-i mai dădea pace. Era atât de întuneric printre copaci! Niciodată nu ştiuse că într-o pădure noaptea are cu totul alte dimensiuni… La un moment dat crezu că va leşina în groapă: auzise clar paşi prin stratul de frunze… foarte aproape. Probabil fusese un câine. Cămaşa i se lipi udă de spate. Nu se mai putea baza pe propriile simţuri. Se simţea defazat, reacţiona cu întârziere, fiindcă nu reuşise să iasă din apa aceea…
Şi săpa… N-avea cum să croiască un mormânt normal. Avea să-i îndoaie genunchii. Lidia avea să stea pentru eternitate în genunchi în faţa lui, ha, ha. Când malul îi ajunse în dreptul şoldului îşi spuse că e destul. Se temea că va răsări soarele. Se săltă deasupra. Acum urma treaba naşpa: s-o tragă înăuntru. Îşi aminti că în portbagaj avea o pereche de mănuşi de protecţie. Ar fi fost bune mai devreme… Şi le puse. O apucă de-o mână şi de-un picior şi începu s-o târască. Era groaznic de grea! În sfârşit, o rostogoli înăuntru! Pierduse un pantof. Se întoarse şi îl dibui pe pipăite. Îl aruncă în mormânt. Îi căzu Lidiei peste obraz. Na, să stea şi ea sub papuc!
Apoi începu s-o acopere. Pământul trebuia tasat. Se strădui să-l apese cu palmele, însă era ineficient. Urcă cu picioarele. Se cutremură simţind-o pe Lidia moale dedesubt.
Era doar trei noaptea când ajunse acasă. Lăsase maşina pe strada de alături, deşi avea răspunsul pregătit pentru eterna vecină curioasă: o condusese pe Lidia până
Despre pantofii glazuraţi cu noroi şi pantalonii sfâşiaţi n-ar mai fi ştiut ce să spună. Nu le prevăzuse. Intră direct la baie. Puse încălţămintea şi hainele distruse într-un sac de gunoi. Va cugeta cum să procedeze cu ele. Deschise apa; sub duşul fierbinte visă
Cam câţi bani putea să aibă Lidia în cont?suspinase Gina.
Destui, cât să stea liniştiţi. Însă nu se vor mai întoarce niciodată…
Marius tresări violent. În dormitor suna ceasul. Când se făcuse şase? Cu regret, închise apa. Se privi în oglindă. Trebuia să se bărbierească. Îi crescuse o barbă de doliu! Mâinile tot îi mai tremurau de oboseală. Se tăie cu lama în câteva locuri. Încercă să-şi cârpească obrazul cu hârtie igienică. Şi unghiile, pentru Dumnezeu! Erau murdare, rupte, iar palmele umflate aveau băşici sparte suculente. Nu putea să poarte mănuşi la birou! Măcar să se spele ca lumea… Frecă unghiile cu periuţa, dar mai erau pete persistente de noroi. Ce făcea Lidia după ce grădinărea? Cu ce se spăla? Turnă în lighean un pic de clor, îl diluă cu apă. Îşi scufundă degetele în soluţie. Aaaa! Pişca înfiorător! Încă nemulţumit, plecă să caute o cămaşă. Unde dracu le ţinea? Lidia obişnuia să-i pună dimineaţa pe pat toate cele necesare. Va fi nevoit să încalţe ghetele. Pantofii negri erau total compromişi. Pantofii!
Dumnezeule! Oare băgase pantofii Lidiei în mormânt? Pierduse pantofii. Sau pierduse doar unul? În cazul unei anchete… Îl trecură fiorii. Se hotărî să rămână calm. Nimeni nu va observa lipsa Lidiei din prima zi. Nu lucra nicăieri. Avea o firmă de transport de care se ocupa un administrator, că el fusese prea mândru pentru asta. Pe coclaurile pe unde o îngropase el, un pantof aruncat nu avea cui să trezească suspiciuni. Totuşi, va face un drum până acolo ca să verifice. Aruncă o privire spre ceas. Dacă mai dorea să ajungă cu maşina la spălătoria auto înainte de-a se lumina complet, era cazul s-o ia din loc.
Încă două zile, îşi promise solemn, cu spatele la colegi. Paul, în absenţa directorului, le ţinuse o şedinţă de dimineaţă. Îi făcu pe toţi aeroplane: incapabili de gândire flexibilă pe timp de criză, impotenţi intelectuali, fără spirit de competiţie şi iniţiativă, dacă nu fac planul îi va zbura din firmă!!
El, Marius, slavă Domnului, mai avea de stat fix două zile.
- Hai, Mariuse, ce dracu faci? Ai terminat oferta pentru complexul din nord? Staţi pe voi, aşteptaţi să vină baba Leana să vă facă vânzările… Ce arăţi aşa nedormit? Inspiri neîncredere.
- Am condus toată noaptea, Şefu… Am dus-o pe nevastă-mea la aeroport,
O ocazie nesperată pusă pe tavă de idiotul de Paul. Acum ştia toată lumea. Avea alibi.
Bineînţeles, tot alibi se numea şi sms-ul de
Se apucă să învârtă nişte hârtii, să caute prin sertare. Era indicat să nu lase acolo vreun document nedorit…
La unsprezece apăru un vechi amic, Paraschiv, de
- Salve, Mariusică, tată! Ai ceva nou pentru mine?
- Na… Nimic. Dacă nu ţi-a plăcut strada cu vile… Ce să-ţi fac? Acu’ s-a vândut.
- Lasă, mă, că nici vilă… Casă cu grădină, nu chiar în centru, mai liniştit, aşa… Şi? Putorel nu e la serviciu?
- Cine?
- Gina blondina, cum cine? Putorel…paraşuta…
- Nu ştiu… tuşi Marius dezinteresat. Parcă o fi în concediu… Da’ de ce o spurci?
- De ce? Păi asta bifează bărbaţii, domnule. Ultima victimă e directoru de
- N-am nimic, am dus-o pe Lidia la aeroport şi sunt obosit mort. Mai vorbim noi, bine? Te sun eu dacă găsesc ceva mişto, numai că nu săptămâna viitoare, că plec după nevastă-mea…
Doamne, ce pisălog! Îi stă urât unei femei să bârfească, dar bărbaţii bârfitori sunt odioşi! Cât se mai făcuse ceasu? Doişpe? Pauza de masă. Păi, ar fi putut să dea o fugă chiar atunci până… până acolo… să vadă dacă e pantoful… Oricum nu ar fi fost în stare să mănânce la nervii pe care-i avea. Auzi! Gina lui, spărgătoarea de case! Pierzania bărbaţilor… Ce ruşine pe Paraschiv să ducă minciuna aşa!
Ajuns la marginea oraşului se opri în intersecţie: parcă la stânga… sau la dreapta? El voia la stânga, dar Lidia nu şi nu, că la dreapta… Deci la dreapta. Porni zorit de claxoane. Aha! Uite: comuna Păuşa; aici era. Probabil aceea din faţă era pădurea. Opri automobilul la umbră. Nu era bine să fie văzut, dar nici nu bătea la ochi: în fond se ocupa de case şi terenuri. Urcă panta cu nerăbdare. Simţea un amestec exploziv de curiozitate şi oroare încolăcindu-se în stomacul lui. În sfârşit, poiana. Nu părea deranjată. Privi avid. Niciun pantof. Dar unde erau gropile?… încercase cu hârleţul încă de două ori până să nimerească locul potrivit… Le mascase aşa de bine? Se vede că mintea lui lucrase şi când i se păruse că visează. Într-adevăr, presărase frunze şi nisip, dar nu se aştepta să nu mai fie nici el în stare să indice locul… locul Lidiei… Grozav. Se vede că nu-i scăpase nimic. A! Ce lucea în iarbă? Cutii de Cola. Ieri nu erau. A fost cineva aici de ieri până azi… Asta nu era bine deloc. Probabil nişte derbedei.
Se întoarse la maşină tremurând. Soarele lucea mai fierbinte decât la venire. Se uită peste umăr. I se păru că… Nu, era o prostie. Trebuia să se întoarcă la birou.
La sfârşitul programului constată că s-ar fi dus oriunde, numai acasă nu. Dar nu avea de ales. Casa era nefiresc de răcoroasă şi de tăcută. Îi încreţea carnea pe el. Luă o cutie de bere. În frigider ceva mirosea a stricat. Desfăcu berea pe terasă, acolo unde putea auzi vocile din vecini; se pătă pe cravată. Păi da, nu se schimbase. Ce i-ar mai fi făcut Lidia! Începu să sune telefonul. Gina! Se repezi să răspundă subit înviorat, dar vocea de bărbat de la capătul firului căuta o firmă… De ce nu suna Gina aşa cum stabiliseră? Nu era cazul să se alarmeze, poate a uitat, dar ea care-l iubeşte ar trebui să-şi imagineze că el stă ca pe ace… Că simte nevoia unui sprijin acum că… gata, totul devenise ireversibil. El îi trimisese semnul convenit, acela de „după”… ca ea să înţeleagă că piedica a fost înlăturată… Ea… Ar putea s-o sune el, până la urmă... Şi sună. Sună iar. Şi iar. Gina era în afara zonei de acoperire. Unde putea să fie, pentru Dumnezeu? Oricât de lungă ar fi fost, ziua de vară se reduse la umbre. Deschise televizorul şi se înfipse pe canapeaua din living. Simţea o turmă de şoareci alergându-i pe sub piele. N-ar fi intrat în dormitor pentru nimic în lume!
Se trezi cuprins de răcoare în toiul nopţii, cu un gând atârnat în creier: ce făcuse cu hârleţul? Nu-şi amintea să-l fi băgat în portbagaj… Şi astăzi, când a fost acolo, s-a mulţumit să arunce priviri fugitive, fără să cerceteze cu atenţie! Avu certitudinea că lăsase blestemata aia de unealtă acolo, ca pe-o semnătură. De necaz, făcu frisoane. Avea dreptate Lidia când îi reproşa că nu e în stare să facă un lucru temeinic? Adormi din nou şi se trezi terorizat că se certa cu nevastă-sa care se întorsese din pădure nervoasă că i-a pierdut pantoful. Afară se lumina şi păsările din parc începuseră să cânte. Se simţi uşurat că trecuse peste noapte şi plânse puţin. Se întrebă dacă ar fi putut cineva pe lumea asta să-l înţeleagă. Să fie de acord cu dorinţa lui, atât de firească şi naturală, de a fi iubit şi apreciat. Când lumina crescu suficient, închise televizorul. Se simţea epuizat, subţiat, gata să plesnească. Îi era imposibil să meargă la serviciu. O să dea un telefon să le spună că e bolnav. De mâine începea concediul. Avea bilet la avion, dar unde să meargă dacă nu luaseră legătura? Trebuia să admită că vorbele lui Paraschiv îl scoseseră din minţi. Poate că dacă nu l-ar fi întâlnit, Gina l-ar fi sunat şi totul ar fi fost în regulă. Poate s-a stricat un echilibru misterios pe undeva…
Abia la nouă se mobiliză; îşi puse un pantalon curat şi necălcat, un tricou şi urcă în maşină. Avea de lămurit treaba cu hârleţul. La ieşirea din oraş se văzu din nou în dificultate: la dreapta sau la stânga? La dreapta, ca ieri. După câţiva kilometri intră în Păuşa, dar pădurea era de negăsit. Comuna se întindea de la un capăt la altul pe-o câmpie plană, cultivată cu porumb. Fără copaci. O livadă de pruni închisă cu gard spre sud. Atât. După ce înconjură aşezarea de trei ori se opri cu capul pe volan. Greşise undeva o stradă… Porni înapoi încet, cu gândul că va vedea dealul pe care creştea pădurea. Se trezi lângă mall, la intrarea în oraş, fără să vadă măcar un dâmb. Da! Ştia! La stânga, desigur. Când faci ceva rău, o iei la stânga. Şi iată pădurea, în sfârşit. Între timp se făcuse amiază târzie, iar soarele căpătase reflexe argintii fluide. Se frecă la ochi. Lăsă maşina şi porni pe coasta dealului. Era orbit, totuşi constată curând că nimerise în altă pădure. Era locul unde nu voise Lidia să vină… Ciudat loc, fără culoare, doar alb şi negru, ca negativul unei fotografii…
Se rezemă de-un trunchi; era ca beat. Ba nu, era strivit.
A doua zi se trezi după o noapte mai calmă. Dormise în maşină. Oricum, era mai bine. Era firesc să fie tulburat. Dar azi va găsi pădurea, va verifica încă o dată locul, apoi o s-o sune pe Gina. Să n-o trezească prea devreme. Va fi totul bine. Era atât de convins, încât intră în bucătărie şi-şi făcu o omletă. Mâncă cu poftă. Apoi vomită.
La zece era pe pasajul ce ieşea din oraş. La dreapta! A mers liniştit cale de câţiva kilometri, aşteptând să vadă indicatorul „Păuşa”. Comuna Păuşa dispăruse. Opri şi întrebă un biciclist. N-auzise de asemenea localitate.
Marius se încăpăţână: căută comuna până la căderea serii.
I-a fost necesară o lună şi jumătate ca să accepte că fusese înşelat. Gina era o putoare!
Măcar scăpase de scorpia de Lidia. Mintea lui era ca un vas spart şi lipit: mereu în pericol de a se face iarăşi ţăndări… Dar va fi bine! Măcar scăpase… Prietenii îl compătimeau că-l părăsise nevasta, dar el zâmbea în sine: realizase şi el ceva desăvârşit: o crimă!
Marţi dimineaţa cineva sună la uşă:
- Bună ziua, sunt Dan Corodea de la firma de avocatură Corodea şi asociaţii. Putem intra?
- Poftiţi.
- Am o veste mai neplăcută…Dar probabil că bănuiţi. Soţia dumneavoastră, doamna Lidia Muşat a intentat acţiune de divorţ. Eu o reprezint. A spus că aţi discutat şi că veţi fi de acord. De asemenea, în privinţa partajului, dumneaei susţine cu probe că este unica proprietară a acestui imobil, ca şi a unei cabane în Buşteni. Insistă să vă luaţi lucrurile personale cât mai curând din aceste locaţii şi să le eliberaţi, întrucât doreşte să le înstrăineze, dumneaei nedorind să revină în ţară.
- Domnule, dar…
- Înţeleg că vă este foarte neplăcut, dar vă recomand o rezolvare amiabilă. Doamna are acte…
Marius se simţi răscolit de o furie devastatoare. Putorel! Soţia lui dragă! Pete albe îi acoperiră câmpul vizual şi începu să audă estompat vocea avocatului, de parcă ar fi avut vată în urechi. Şi totuşi, unde greşise, nu fusese o crimă perfectă?…

