vineri, 17 ianuarie 2020

Cercul închis


Am citit „Cercul închis” în format electronic și tare mă bucur, pentru că dacă îi vedeam coperta mai întâi, probabil că aș fi întins mâna după altă carte. Sau poate că nu, pentru că de mult timp îmi doream să citesc ceva de Jonathan Coe. Însă după jumătatea celui de al doilea capitol, începusem să mă întreb care vor fi fost motivele pentru care mi-am dorit acest autor. Sigur că am avut răbdare și la asta m-a ajutat mult scriitura fără greșeală și umorul de calitate al autorului englez. Mi-am zis că romanul este copia prea fidelă a vieții și de-asta nu reușește să mă farmece. Dar până la urmă am fost fermecată.
Nu știu să clasific romanul, poate că e un roman social sau poate psihologic. Există chiar și  un plan al romanului cu o poveste polițistă. Câteva personaje foarte fin conturate sunt prinse într-o situație când complexă, când ciudată, când hilară, dar de fiecare dată foarte autentică, foarte posibilă. Cartea s-a terminat când aș fi vrut să continue și a avut un final surprinzător. Are și o morală pe care sunt sigură că orice cititor o va deduce.

joi, 9 ianuarie 2020

Alte rețete cu portocale


Indiferent de convingerile mele și chiar dacă legiuni de corecți politic mă vor linșa, trebuie să spun că, deși am găsit acceptabil primul ei roman „Portocalele nu sunt singurele fructe”, aceste povestiri ale Jeanettei Winterson sunt la nivelul de „sirop”, numai bune să-și dea mâna întru frăția mediocrității cu niscai cărțulii de-ale lui Eric Emmanuel Schmitt.

Pe muchia timpului


Nu știam de unde mi-e cunoscut primul capitol din acest roman, dar nimic din ceea ce vine după. Nu obișnuiesc să nu termin cărțile începute, chiar dacă sunt proaste. Ceea ce nu se poate spune în niciun caz despre cartea de față. Atunci? M-am lămurit citind mulțumirile autorului de pe ultima pagină: mai fusese publicat primul capitol în Antologia Granta.
Cu mulți ani în urmă, când am dat peste fragmentul respectiv, i-am făcut un semn, îmi plăcuse. Acum, descoperind întregul din care face parte sunt încântată. Apoi, am luat seama la autor: hei, dar nu e cumva acel David Michell după care s-a ecranizat un film bulversant? Ei, ba da. Nu am citit „Atlasul norilor”, la un moment dat l-am confundat cu „Teoria norilor”.
Păi, așa se explică. David Mitchell este un mare autor. Vom mai auzi de el.

sâmbătă, 4 ianuarie 2020

Fericit bărbatul


Am avut parte de cea mai frumoasă lectură de Crăciun: „Laur”. A fost ca o gură de aer proaspăt, ca o sorbitură de apă vie. Cartea nu are nevoie de prezentare, cine o va iubi, o va iubi, iar cine nu o va iubi, o va discredita.
Este povestea unui om care urcă treptele sfințeniei. Este povestea unui om care atât de mult a iubit, încât a transfigurat un sentiment pătimaș într-o iubire pură, o iubire care a îmbrățișat lumea toată.
După ce am terminat romanul, mi-am dat seama că citisem aproape tot timpul având undeva în subconștient cartea lui Thomas Mann, „Alesul”. Ce prăpastie adâncă desparte aceste două cărți! Sunt două viziuni opuse, două trăiri total diferite.

Coborâre în infern


Sigur că mai întâi m-am gândit la Procopius, dar chiar și așa, combinația titlului cu numele autoarei m-a făcut să cred că am în față una dintre acele cărți "frivole", (pentru că ideile preconcepute funcționează și aici).  
Mare mi-a fost surpriza să descopăr o carte foarte bine scrisă, al cărei subiect nu este nici pe departe polițist sau detectivistic, ci psihologic și filosofic.
Aceasta e cartea cu care am trecut din 2019 în 2020; o carte despre alegeri, despre responsabilitate, despre Bine și Rău. 
Dar, în același timp, și o carte despre ce este prietenia, despre ce nu este dragostea, despre prețul pe care-l plătim cândva, la scadență.

vineri, 27 decembrie 2019

Copila de zăpadă în sălbăticie


Mi-au plăcut mult aceste două cărți care au venit la mine parcă încercând să se completeze. „În sălbăticie”, foarte realistă, de fapt, relatarea unei povești adevărate, mi-a vorbit despre fața neiertătoare a Alaskăi. Cealaltă, o poveste țesută pe hotarul unde realitatea și visul se întâlnesc, mi-a dezvăluit un tărâm fascinant, cuceritor așa cum chiar cred că este Alaska. Traducerea Veronicăi D. Niculescu te face să crezi că Eowyn Ivey și-a scris romanul direct în română.
Citiți-le, dacă se poate, una după alta.

miercuri, 18 decembrie 2019

Timp suspendat


Am remarcat că toate personajele lui Haruki Murakami trăiesc într-o lume în care timpul curge mai încet decât aici. Vouă nu vi se pare?
Cu acest roman, îl regăsesc pe acel Murakami pe care îl plăceam nespus. „1Q84” a fost mult prea diluat, iar „Tsukuru Tazaki cel fără culoare și anii săi de pelerinaj” mi s-a părut bună numai pentru fanii autorului. Este adevărat că în acest roman  reapar teme tipice pentru Murakami, însă el le dezvoltă, le adâncește, aduce în fața cititorului idei noi, nuanțări inedite.
Personajul principal pendulează între două lumi, așa ca în „Cronica păsării arc” sau ca în „1Q84”. De data asta, interfața este un tablou. Sunetul unui clopoțel în noapte este corespondentul cântecului păsării-arc. Părăsit de soție, bulversat, personajul nenumit, (aș putea fi eu?, ai putea fi tu?), coboară într-o groapă din mijlocul pădurii. Desigur, groapa nu e groapă, așa cum nici fântâna nu era tocmai fântână în „Cronica păsării arc”... Dar atunci când acolo, în adâncuri, ceea ce era stricat sau pur și simplu deplasat din locul corect este remediat, lucrurile revin la normal și în lumea obișnuită. Este fascinantă această concepție a legăturii subtile dintre toate lucrurile și fenomenele lumilor văzute și nevăzute.
Va mai scrie Haruki Murakami încă un roman de această valoare? I se va decerna în sfârșit premiul Nobel?