marți, 28 noiembrie 2017

Ceața mă fascinează


Dintotdeauna am visat mari zbateri de arbori în jurul casei mele și visul a devenit de ceva timp realitate: un codru întreg se zbuciumă în spatele casei în fiecare toamnă, în fiecare primăvară. Zăpezile iernii aștern o încremenire grozavă peste pădurea mea, toate tac -- păsări câte mai sunt neplecate, izvoare, bursuci, dealuri întregi de tăcere. Niciodată vara nu e liniștea asta nepământeană, doar iarna, doar în serile de iarnă când ninsoarea s-a oprit și soarele alunecă roșu sub deal.
Ploaia este grabnic aducătoare de tristețe. Oricând ar ploua, eu întâmpin ploaia cu o strângere de inimă. Am o panică nemărturisită în fața apei.
Dar ploaia care nu cade, ceața, aceea îmi place nespus. Ceața e ca o cotropire a acestei lumi de către o alta, necunoscută, magică, seducătoare. În ceață așteaptă porți spre țări cu nori purpurii, praguri spre alte vremuri, portaluri de trecere. De câteva dimineți mă trezesc cu sticla ferestrelor bombată spre interior sub presiunea cețurilor. Intră pe sub ușă fir cu fir și dispare. Știu că e înăuntru, știu că n-a dispărut. Ceața mă așteaptă.

vineri, 17 noiembrie 2017

Trei povești


În timpul care s-a scurs de la ultima postare am citit niște povești, nu trei, chiar patru, dar a patra e mai poveste decât celelalte trei, dacă pot să mă joc așa cu vorbele...
*
Tare mi-am dorit acum ceva ani să citesc „Hoții de frumusețe”, dar a ajuns la mine „Luni de fiere” și după aceea, n-am mai dorit. Acum l-am citit pe Bruckner ştiind la ce să mă aştept și n-am mai fost dezamăgită, doar cam plictisită.
*
A doua poveste este o carte pe care am cumpărat-o mai demult, într-o perioadă fericită a vieții, atât de fericită încât și cărțile mă interesau mai puțin; nu știu cum s-a rătăcit „Singurătatea numerelor prime” prin bibliotecă de nu mi-a mai căzut sub ochi, sau ce s-a mai întâmplat cu fericirea mea de atunci că am uitat de Paolo Giordano și l-am regăsit acum... Cred că până la capitolul „Cealaltă cameră” cartea merge binișor, fără să conțină revelații, totuși nu poate fi lăsată din mână. Apoi dintr-o dată schimbă ritmul și începe să povestească. Și povestește întâmplări peste întâmplări care nu spun nimic nou, nu aduc niciun plus de tensiune firului narativ, cam lung de altfel, și nici nu îmbogățesc (ele, întâmplările) cu nimic personajele care rămân ceea ce au fost, adică divizibile doar cu 1 sau cu ele însele. Măcar finalul a fost corect.
Expectanțe mari năruite pe parcurs... Prefer să încep o carte cu scepticism și să mă încălzesc pe măsură ce o parcurg.
*
„Cel care mă așteaptă” este un roman scris de Parinoush Saniee. Am mai citit cărți care m-au purtat în lumea islamului, unele bune și foarte bune. Am mai citit și un alt autor iranian, Kader Abdolah și mi-a plăcut mult cartea sa, „La porțile moscheii”. Cu toate acestea, „Cel care mă așteaptă” este o carte mult mai bună, deși, iată, este scrisă de o femeie. Sinceritatea scriiturii este cuceritoare. Firul evenimentelor ține atenția trează, faptul că relatează evenimente istorice împletite cu destine umane individuale creează o aură de autenticitate care te implică emoțional. E povestea unei vieți în care nu te mai interesează neapărat felul cum e spusă, ci emoția pe care o transmite.
Aceasta e cea mai reușită dintre „poveștile” pe care le-am citit.
*
Cu toate că mi-a plăcut „Cel care mă așteaptă”, cea mai slabă dintre cele patru cărți de care am pomenit la început, este tot a aceleiași autoare iraniene. „Tatăl celuilalt copil” pare o carte încropită în grabă, cu naivitățile inerente.

vineri, 10 noiembrie 2017

Protofazoni și teologie


Cine consideră SF-ul literatură de nișă sau literatură minoră (ca să nu zic pentru minori), acela n-a citit „Ubik”. Pentru că ar fi suficient ca toată literatura SF să fi dat o singură capodoperă cum este „Ubik” și întregul gen SF ar fi salvat de această nedreaptă clasare. Însă literatura SF cuprinde multe capodopere, multe cărți bune și multe cărți slabe, ca orice gen literar de altfel.
Mi-a recomandat cineva destul de recent să citesc acest roman și am promis c-o voi face. De îndată ce l-am început, mi-am dat seama că-l mai citisem cândva, probabil în adolescență când citeam tot ce găseam la biblioteca din oraș. Dar cum am putut să uit o asemenea carte? Păi, nu era de nasul meu pe vremea aceea. Nu am înțeles-o. Trebuie o minte elastică pentru ca să citești „Ubik” cu plăcere și iată că la acea vârstă mintea mea nu a fost îndeajuns de elastică pentru acest exercițiu.
*
SF-ul nu este doar despre războaie interstelare și săbii laser. „SF” înseamnă științifico-fantastic și amândouă componentele se regăsesc în romanul lui Philip K. Dick. În plus avem și ceea ce îmi place mie foarte mult, reacția ființei umane în contact cu necunoscutul, felul cum vor evolua relațiile interumane în viitor, ce va mai rămâne din om când va fi înghițit de tehnologie. Toate astea plus ceva teologie plus noțiuni de fizică cuantică și lumi alternative toate se regăsesc în această carte deosebită. Nu-mi vine să cred că a fost publicată în 1969!
*
M-am eschivat de la tot felul de probleme ca să-mi fac timp de citit și la fiecare repriză de lectură eram tot mai încântată. De câteva ori mi-au răsărit în minte „Langolierii” lui Stephen King poate din cauza ideii de „regres al materiei spre o formă anterioară inerentă”.

duminică, 5 noiembrie 2017

Am privit în abis...


...și abisul a privit în mine. Această senzație de gol, de pustiu, de incapacitate dureroasă de a exprima ceea ce simt acut a fost ce-am experimentat după lectura romanului de debut al lui Ishiguro. Cartea aceasta este ca un iceberg care pare inofensiv, chiar banal, pentru navigatorii mai neexperimentați, dar care prin adâncimea la care plutește, prin dimensiunile ascunse privirii, abia ghicite, trimite un fior, o amenințare care te urmărește și după ce ai încheiat lectura.
Este fascinantă tehnica desăvârșită cu care autorul sugerează cititorului idei, felul în care se joacă fără să bănuiești cu mintea ta. Această tehnică „a vagului”, iertați-mi neinspiratul cuvânt, dar nu știu cum să-i zic, este ceea ce transmite acel „thrill” chiar mai mult decât ar face-o vorbele exacte. Mi-am petrecut minute în șir privind pe deasupra paginii și gândindu-mă că e posibil ca autorul să insinueze faptul că oamenii seamănă întrucâtva albinelor: adună în decursul vieții, chiar și al vieții intrauterine, chiar și al vieții antecesorilor, tot felul de energii care acumulându-se, la un moment dat influențează; ne trezim făcând lucruri la care nu ne-am aștepta, dar totul e doar o rezultantă, un efect firesc al energiilor adunate.
Este o legătură între femeia care ținea sub apă un prunc și Sachiko, cea care a scăpat în acest fel de pisoii fiicei sale. Inevitabil te gândești că Sachiko era de fapt stânjenită de copilul care-i rămăsese și uciderea pisoilor...
Apoi trebuie să existe o legătură între cravata de mătase neagră a lui Jiro, cea pe care n-o găsea într-o dimineață importantă, tăcerea nefirească din camera tatălui său, funia care se agățase de picioarele lui Etsuko pe când o căuta pe Mariko și felul în care s-a sinucis Keiko.
Și cu toate acestea, Ishiguro nu a intenționat să scrie un thriller. Ceea ce este cu adevărat înspăimântător este că autorul a scris despre viață așa cum este ea. Avem doar impresia că putem întinde mâna pentru a atinge o altă mână. În realitate, găsim doar un gol. E pustiu în jurul fiecăruia dintre noi. Comunicarea e iluzie. Comuniunea e un ideal. Oamenii sunt singuri.

miercuri, 1 noiembrie 2017

Singurătăți fel de fel


„Minunea noastră cea de toate zilele” despre care am vorbit puțin aici, nu mi-a dezvăluit întreaga forță a acestui scriitor de care nici măcar nu auzisem și pe care l-am cunoscut datorită unui om cu totul special. Mi-e greu să vorbesc despre romanul pe care tocmai l-am citit. Este atât de plin de sens, atât de profund, exprimă lucruri a căror semnificație adie inefabil la limita dintre viețile noastre mărunte și imaginea lumii întregi, a tuturor destinelor și a intersectărilor dintre ele.

 Hanta, personajul principal lucrează la o presă de hârtie veche. Vânează cărțile aruncate întâmplător printre hârtiile murdare. Oricâte cărți ar fi salvat, tot trebuie să mai și arunce dintre ele în jgheabul presei unde își găsesc sfârșitul. Fie că sunt cărți pline de gânduri și idei, fie că sunt hârtiile murdare de sânge, muște și viermi de la abator, toate se vor transforma în pachete, un fel de cărămizi compacte. Nu e aceasta și soarta oamenilor? Unele hârtii devin zmei și zboară legate cu sfoară, altele putrezesc.
Hanta alege ca ultima carte pe care o va ține între palme să fie un volum de Novalis.
Scriitorul Bohumil Hrabal va părăsi această lume altfel, scrie aici cum.


Dar el a văzut că întreaga lume se transformase într-o presă monstruoasă, imensă care transforma oamenii în cărămizi, o armată de capete pătrate, gata să strivească pe cei care gândesc diferit.