Următoarea poveste

Nu am cuvinte îndeajuns să laud această carte! La sfârşitul unei seri lungi în care am parcurs cele o sută de pagini aveam în minte „Eu nu ucid corola de minuni a lumii”. Am deschis fereastra balconului şi am privit stelele. Mă vizitau tot felul de gânduri şi surâdeam întunericului nopţii. Mă întrebam cum e să călătoreşti de la Belem la Belem, de pe un continent pe altul, dar rămânând pe loc, sub stele, pentru că aceasta e probabil ultima călătorie?

Cum e să te culci în Amsterdam şi să te trezeşti în Portugalia, cu douăzeci de ani în urmă? Care să fie subiectul acestui sclipitor roman de numai o sută de pagini, m-am întrebat sorbind aerul nopţii. Călătoria lui Voyager? Dragostea interzisă? Meditaţia pe marginea faptului că  ne-am apropiat de limita sistemului solar şi ne-am îndepărtat de noi înşine?

Se întâmplă uneori să ne rătăcim de drum şi atunci e posibil, pentru unii dintre noi, să apară o persoană specială care să ne corecteze traiectoria fie printr-un vers latinesc, fie printr-o recomandare de lectură, fie printr-o simplă întrebare. Acea persoană poate fi Lisa d'India sau Maria Zeinstra sau… tu....

"Tu îmi făceai semn, nu era greu să te urmez. Mă învăţaseşi ceva despre cele ce nu pot fi măsurate, aflasem că până şi cea mai neînsemnată fărâmă de timp putea să ascundă un spaţiu imens al amintirii şi, îngăduindu-mă neînsemnat şi întâmplător cum eram, mă făcuseşi să înţeleg cât eram eu de mare. Nu trebuie să-mi mai faci semne. Vin!"

"Cavalerul e mort"

În aceste zile ploioase m-am apucat, fără prea mare entuziasm, recunosc, să-l citesc pe Cees Nooteboom. Nu-mi plac copertele de la colecţia „Globus” cea veche din cauză că nu se văd bine numele autorilor şi titlurile. Trebuie să-mi apropii nasul de geamul bibliotecii ca să pot desluşi ce carte vreau să citesc. Cele două romane cuprinse în acelaşi volum, „Ritualuri” şi „Cavalerul e mort”, suferă de acest păcat, de aceea  au rămas atât de mult timp necitite de mine.  Cum spuneam, am luat cartea şi am început să citesc fără convingere, dar m-am trezit încă de la primele pagini în faţa unui autor fascinant. Nu, nu e dintre aceia care scriu cărţi atât de „inteligente” încât nu le pricepe nimeni, chiar este un autor cu har.

„Ritualuri” este povestea lui Inni Wintrop, un tip sensibil şi introspectiv. O poveste în care am recunoscut aspecte din propria mea viaţă. „Dar de ce i se pare că a trăit atât de mult, când el are sentimentul că n-a întreprins el însuşi nimic şi că totul i s-a întâmplat doar? E aici de o mie de ani şi, dacă ar fi studiat zoologia, ar fi aici de milioane de ani. Cu un asemenea trecut nu-i de mirare că nu poţi ţine minte totul şi în acelaşi timp este totuşi surprinzător câte îţi aminteşti de fapt. Şi mai stranie încă este echivalenţa amintirilor, datorită căreia vestea morţii tatălui său se situa în acelaşi plan cu tot felul de evenimente anexate ca Thalassa, Răstignirea sau incendierea Reichstag-ului. Totalitatea lor eşti tu, în fapt, fiindcă evenimentele s-au ţesut în viaţa ta, deşi nu tu le-ai trăit pe toate. În sfârşit, trupul tău e cel ce-şi aminteşte aceste lucruri în numele tău. Procese chimice stranii din creierul tău s-au îngrijit ca să afli de era paleozoică şi într-un fel sau altul, era paleozoică a devenit parte din experienţa ta, astfel că tu însuţi eşti legat de timpuri inimaginabil de îndepărtate şi le vei aparţine până la moarte, în virtutea aceluiaşi mecanism misterios. Prin urmare, viaţa ta s-a dilatat la infinit, ceea ce nu se putea tăgădui. Dintr-o dată s-a simţit foarte bătrân.”

„Cavalerul e mort” este reconstituirea vieţii unui scriitor decedat de către un coleg în ale scrisului, cu scopul de a termina un manuscris. Romanul ne reaminteşte de vechea problemă, cât de bine poţi cunoaşte pe cineva, dacă poţi cu adevărat să cunoşti pe cineva şi în ce măsură acest demers te ajută să te cunoşti pe tine.