vineri, 30 decembrie 2011

Timpul este discontinuu


N-am luat în seamă norii scămoşi. De îndată ce mi-am terminat cafeaua am îmbrăcat o pereche de jeanşi, o bluză de mohair, am încălţat ghetele. Missouri se uita la mine cu o privire gravă, de parcă ar fi zis "mama nu ştie ce e pe afară...". Nici Tatra nu s-a arătat entuziasmată de dorinţa mea subită de a părăsi biblioteca:
- Unde să pleci, mami, pe umezeala asta?
După măceşe. Aveam să ies să-mi culeg măceşe. Nu, cele de la plafar, acelea pe care mi le scosese Andrei în mod demonstrativ de prin cotloanele bufetului, nu erau gustoase. Îmi voi culege eu altele, proaspete.
- O să-ţi strici mâinile! miorlăi Missouri cu o ultimă tentativă de a mă convinge să mă întorc.
De pe prispă am coborât în curte şi am pornit pe cărarea îngustă ce urca spre pădure. Aerul jilav mirosea a brad, a ciuperci, a moarte şi înviere.
Covrig ieşi din adâncimile cuştii sale şi mă urmă tăcut şi responsabil, de parcă aş fi fost un copil pe care dacă nu-l poţi convinge să stea liniştit, măcar îl însoţeşti.
M-am oprit câteva clipe pe tăpşanul înalt şi-am privit înapoi. Casa noastră pufăia pe hornuri şi fereastra bibliotecii privea spre grădină. Dealul opus, de dincolo de şosea, părea mai apropiat acum că-şi pierduse trufia verde. Dinţii rari ai pădurii de pe coamă lăsau cerul să se scurgă printre ei.
Tatra-rottweileriţa mi se gudură la picioare: "Mergem sau ce?" Am pornit din nou pe potecă şi am ajuns la poala pădurii noastre. Frunzele umede şi aurii nu foşneau sub tălpi. Pădurea era tăcută. Am mers printre copaci, printre tufele scheletice de păducel şi soc. Mi-ar fi plăcut să ajung până pe versantul opus, "la prăpăstii", în viroaga unde se povesteşte din bătrâni că ar fi avut locaş de taină haiducii lui Jianu. E o "galerie subpământeană ca un maţ ostil şi rece" care străbate dealul spre adâncimi de nepătruns unde poteraşii nu cutezau a intra.
Se mai povestea că din hruba cea mai de jos, care are "răsuflătoare", stelele se vedeau şi ziua, dar alte stele, nu cele de noapte.
Cred că asta m-a făcut să-mi doresc întotdeauna să ajung în tainiţa hoţilor: stelele cele nevăzute. Pentru că aveam impresia pe undeva, că steaua mea e dintre acestea, invizibilă, de aceea nu puteam să mi-o găsesc noaptea pe boltă. Lumina ei vagă se răsfrângea dintotdeauna asupra mea fără s-o ştiu, doar intuind-o, palidă, călăuzitoare, mereu de veghe.
Dar există un hotar nevăzut dincolo de care Covrig nu vrea să treacă. Probabil ar încălca neştiute graniţe câineşti. Sau poate că intră pe teritoriul lupilor... al haiducilor şi al stelelor care trebuie să rămână nevăzute.
Aşa că ne-am întors cu o punguţă de măceşe pe care le-am spălat şi le-am pus în ceainic, pe plită, să fiarbă domol până scriu.
***
 Din data de 24 decembrie am intrat în cele 12 zile magice, când timpul pare să adaste... E un nod aici pe undeva, un nod interdimensional, care permite comunicarea între lumile paralele sau între tărâmul acesta şi celălalt, cum se spunea odinioară.
Lucruri ciudate se pot întâmpla acum; trecutul se poate vizita uşor, viitorul se întrezăreşte în vise, vedenii, năluciri.
Sunt atentă pe unde păşesc! Există bulboane ca la traversarea unui râu, piciorul se afundă, mă pot pierde în timp.

marți, 27 decembrie 2011

O teorie

Cineva mi-a amintit într-o discuţie de suferinţa şi moartea lui Iliuşa, fiul căpitanului Sneghirev.
Împletea acest capitol din romanul dostoievskian cu altele din „Alexis Zorba” şi „Colind de Crăciun” într-un mod absolut minunat şi neaşteptat.
Din motive cu totul diferite de cel menţionat, mi-am amintit eu însămi un pasaj din Lev Şestov, venit la mine (mai întâi) prin intermediul „Jurnalului Fericirii”:
„Pare-se că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu.”

sâmbătă, 24 decembrie 2011

"Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun"


Să vă dea Domnul fericirea pe care am trăit-o eu azi şi, dacă inimile voastre suportă, să v-o dăruiască înmiită!

joi, 22 decembrie 2011

marți, 20 decembrie 2011

"Love's Labour's Lost"



Nu, nu vă gândiţi chiar la Shakespeare!
De fapt voiam să traduc „zadarnicele chinuri ale... curăţeniei”.
Terminasem totul, casa lucea, mai trebuia să aplic undeva în a patra dimensiune bradul împodobit, care altfel nu ştiu unde ar putea să încapă.
Numai că ieri pe la prânz m-am trezit cu o maşină în curte: venise Moşul! Andrei al meu zâmbea radios: îmi cumpărase o piesă de mobilier la care visam îndrăzneţ, în ciuda crizei. Nu m-a putut pune în gardă nici măcar cu câteva minute înainte, deoarece Romtelecom programase o defecţiune în reţea.
Aşa m-am trezit din visul de care spuneam. Cu băieţii de la firma de transport intrând în casa mea strălucitoare plini de un noroi negru (pe cand afară era îngheţat bocnă), noroi care a marcat cu nişte urme chiar epice bejul delicat al covoarelor de pe hol.
Au plecat val-vârtej – Andrei fiind în timpul serviciului, iar eu m-am putut bucura în linişte privind dezastrul. Trebuia să eliberez trei corpuri de bibliotecă, să mut cărţile, să scot toate covoarele, fiindcă seara urma să vină cineva să ne ajute să aşezăm mobila la locul ei, să duc nu se ştie unde florile aduse pe coridor, să...
Toată curăţenia mea a fost zadarnică: Vanish pentru covoare, Domestos pentru gresie, soluţie pentru parchet... adio.

luni, 12 decembrie 2011

Curăţenie generală


Deşi iniţial au părut seduse de posibilitatea de a cotrobăi prin dulapuri şi sertare – ocazie ivită datorită scăderii vigilenţei mele, (dar nu am cum să fiu destul de vigilentă când sunt în vârful unui taburet instabil spălând geamuri), Missouri şi fie-sa, Roza, au sfârşit seria de atacuri şi alergătură prin casă în acest adăpost pentru pisici.
E o perioadă tristă pentru ele: afară plouă, trebuie să stea veşnic în casă, eu le dau mereu acelaşi meniu cu carne, la capitolul distracţii nu s-a inventat nimic nou, tot bradul de anul trecut pe care ele îl vor răsturna iar şi iar...
E greu să fii pisică în preajma sărbătorilor de iarnă când se face curăţenie mare!

vineri, 9 decembrie 2011

Fântâna tinereţii e la Vâlcea


La Râmnicu Vâlcea se produce APA VIE!
Da, aţi citit bine: apa vie, cea care îi dă putere lui Făt-Frumos din basmele noastre, nu este un mit.
Ea este produsă la Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice şi Izotopice din Râmnicu Vâlcea şi se numeşte Qlarivia.
Ce este de fapt apa vie?
Este o apă medicinală care poate fi consumată de oricine, neavând contraindicaţii; conferă o stare de bine celor sănătoşi, iar celor bolnavi le slujeşte de adjuvant în tratament.
Cum se produce apa vie?
Qlarivia este o apă purificată, astfel încât să aibă un conţinut cât mai redus de deuteriu, ştiindu-se că acest izotop al hidrogenului influenţează procesul de diviziune celulară în organism. Practic, Qlarivia încetineşte procesul de îmbătrânire.
Acest produs românesc se exportă aproape în totalitate în USA şi Japonia, dar îl putem găsi şi în farmaciile româneşti, din păcate la un preţ prohibitiv de aproximativ 30 de lei/ litru.
În consecinţă eu voi bea şi de aici înainte tot apa izvorului captat de tata-mare din coasta dealului pe care locuim.

miercuri, 7 decembrie 2011

"Suntem ceea ce iubim"


Categoric, nu suntem ceea ce mâncăm, nu suntem nici măcar ceea ce citim, dar suntem suma alegerilor noastre – trecute, prezente sau chiar viitoare.
„Suntem ceea ce iubim”, suntem alegerea pe care o facem.

duminică, 4 decembrie 2011

Vă rog, ajutaţi-mă!

De dimineaţă eram în bucătărie preparând prânzul duminical. În faţa mea, ştirista de la Realitatea citea noutăţile.
Aşa am aflat chestia asta de interes naţional: nepotul lui Leo de la Strehaia a fost implicat într-un conflict în timp ce gusta o cafeluţă la bar.
Am trăit un sentiment intens de jenă. Vă mărturisesc: eu nu ştiu cine e Leo din Strehaia. În rest, bănuiesc că toată lumea îl cunoaşte, întrucât ştirista nu a dat nicio altă explicaţie.
M-am tot gândit: să fie autor, a scris ceva? Om de ştiinţă? Politician?
„Pune mâna, Diana, şi mai citeşte, că eşti rămasă în urmă!” mi-am zis.
Aş putea să caut pe Google, dar e o soluţie facilă.
Mă poate ajuta cineva să-mi completez cultura?

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Voluntariat obligatoriu

sursa imaginii

La începutul săptămânii am primit o nouă sarcină de serviciu: să aducem  haine vechi în cadrul misiunilor de voluntariat. Nu ni s-a comunicat despre care sinistraţi ar fi vorba: turcii loviţi de cutremure, japonezii măturaţi de tsunami, sau românii nenorociţi de Boc şi ai lui.
Am vrut să răspund chemării ca de fiecare dată când ni s-a solicitat acest lucru, dar am descoperit că în dulapurile mele nu mai prea sunt haine vechi, în afară de cele pe care le purtăm prin curte, pe la animale. La toate inundaţiile din anii precedenţi am dat saci întregi de lucruri...
În consecinţă m-am prezentat la serviciu spunând senin că „nu mai am”, mai ales că era vorba despre ceva facultativ. Şeful s-a făcut foc şi pară. Cum de îi răspund aşa obraznic?! Doar a primit mail de la Bucureşti de la Centrală să donăm haine!
Simţind furtuna pe care am declanşat-o, am descins frumuşel într-un second, am cumpărat câteva plase cu haine şi mi-am achitat „sarcina de voluntariat”. Că doar... dacă-i musai, cu plăcere, nu-i aşa?