vineri, 30 decembrie 2011

Timpul este discontinuu


N-am luat în seamă norii scămoşi. De îndată ce mi-am terminat cafeaua am îmbrăcat o pereche de jeanşi, o bluză de mohair, am încălţat ghetele. Missouri se uita la mine cu o privire gravă, de parcă ar fi zis "mama nu ştie ce e pe afară...". Nici Tatra nu s-a arătat entuziasmată de dorinţa mea subită de a părăsi biblioteca:
- Unde să pleci, mami, pe umezeala asta?
După măceşe. Aveam să ies să-mi culeg măceşe. Nu, cele de la plafar, acelea pe care mi le scosese Andrei în mod demonstrativ de prin cotloanele bufetului, nu erau gustoase. Îmi voi culege eu altele, proaspete.
- O să-ţi strici mâinile! miorlăi Missouri cu o ultimă tentativă de a mă convinge să mă întorc.
De pe prispă am coborât în curte şi am pornit pe cărarea îngustă ce urca spre pădure. Aerul jilav mirosea a brad, a ciuperci, a moarte şi înviere.
Covrig ieşi din adâncimile cuştii sale şi mă urmă tăcut şi responsabil, de parcă aş fi fost un copil pe care dacă nu-l poţi convinge să stea liniştit, măcar îl însoţeşti.
M-am oprit câteva clipe pe tăpşanul înalt şi-am privit înapoi. Casa noastră pufăia pe hornuri şi fereastra bibliotecii privea spre grădină. Dealul opus, de dincolo de şosea, părea mai apropiat acum că-şi pierduse trufia verde. Dinţii rari ai pădurii de pe coamă lăsau cerul să se scurgă printre ei.
Tatra-rottweileriţa mi se gudură la picioare: "Mergem sau ce?" Am pornit din nou pe potecă şi am ajuns la poala pădurii noastre. Frunzele umede şi aurii nu foşneau sub tălpi. Pădurea era tăcută. Am mers printre copaci, printre tufele scheletice de păducel şi soc. Mi-ar fi plăcut să ajung până pe versantul opus, "la prăpăstii", în viroaga unde se povesteşte din bătrâni că ar fi avut locaş de taină haiducii lui Jianu. E o "galerie subpământeană ca un maţ ostil şi rece" care străbate dealul spre adâncimi de nepătruns unde poteraşii nu cutezau a intra.
Se mai povestea că din hruba cea mai de jos, care are "răsuflătoare", stelele se vedeau şi ziua, dar alte stele, nu cele de noapte.
Cred că asta m-a făcut să-mi doresc întotdeauna să ajung în tainiţa hoţilor: stelele cele nevăzute. Pentru că aveam impresia pe undeva, că steaua mea e dintre acestea, invizibilă, de aceea nu puteam să mi-o găsesc noaptea pe boltă. Lumina ei vagă se răsfrângea dintotdeauna asupra mea fără s-o ştiu, doar intuind-o, palidă, călăuzitoare, mereu de veghe.
Dar există un hotar nevăzut dincolo de care Covrig nu vrea să treacă. Probabil ar încălca neştiute graniţe câineşti. Sau poate că intră pe teritoriul lupilor... al haiducilor şi al stelelor care trebuie să rămână nevăzute.
Aşa că ne-am întors cu o punguţă de măceşe pe care le-am spălat şi le-am pus în ceainic, pe plită, să fiarbă domol până scriu.
***
 Din data de 24 decembrie am intrat în cele 12 zile magice, când timpul pare să adaste... E un nod aici pe undeva, un nod interdimensional, care permite comunicarea între lumile paralele sau între tărâmul acesta şi celălalt, cum se spunea odinioară.
Lucruri ciudate se pot întâmpla acum; trecutul se poate vizita uşor, viitorul se întrezăreşte în vise, vedenii, năluciri.
Sunt atentă pe unde păşesc! Există bulboane ca la traversarea unui râu, piciorul se afundă, mă pot pierde în timp.

marți, 27 decembrie 2011

O teorie

Cineva mi-a amintit într-o discuţie de suferinţa şi moartea lui Iliuşa, fiul căpitanului Sneghirev.
Împletea acest capitol din romanul dostoievskian cu altele din „Alexis Zorba” şi „Colind de Crăciun” într-un mod absolut minunat şi neaşteptat.
Din motive cu totul diferite de cel menţionat, mi-am amintit eu însămi un pasaj din Lev Şestov, venit la mine (mai întâi) prin intermediul „Jurnalului Fericirii”:
„Pare-se că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu.”

sâmbătă, 24 decembrie 2011

"Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun"


Să vă dea Domnul fericirea pe care am trăit-o eu azi şi, dacă inimile voastre suportă, să v-o dăruiască înmiită!

joi, 22 decembrie 2011

marți, 20 decembrie 2011

"Love's Labour's Lost"



Nu, nu vă gândiţi chiar la Shakespeare!
De fapt voiam să traduc „zadarnicele chinuri ale... curăţeniei”.
Terminasem totul, casa lucea, mai trebuia să aplic undeva în a patra dimensiune bradul împodobit, care altfel nu ştiu unde ar putea să încapă.
Numai că ieri pe la prânz m-am trezit cu o maşină în curte: venise Moşul! Andrei al meu zâmbea radios: îmi cumpărase o piesă de mobilier la care visam îndrăzneţ, în ciuda crizei. Nu m-a putut pune în gardă nici măcar cu câteva minute înainte, deoarece Romtelecom programase o defecţiune în reţea.
Aşa m-am trezit din visul de care spuneam. Cu băieţii de la firma de transport intrând în casa mea strălucitoare plini de un noroi negru (pe cand afară era îngheţat bocnă), noroi care a marcat cu nişte urme chiar epice bejul delicat al covoarelor de pe hol.
Au plecat val-vârtej – Andrei fiind în timpul serviciului, iar eu m-am putut bucura în linişte privind dezastrul. Trebuia să eliberez trei corpuri de bibliotecă, să mut cărţile, să scot toate covoarele, fiindcă seara urma să vină cineva să ne ajute să aşezăm mobila la locul ei, să duc nu se ştie unde florile aduse pe coridor, să...
Toată curăţenia mea a fost zadarnică: Vanish pentru covoare, Domestos pentru gresie, soluţie pentru parchet... adio.

luni, 12 decembrie 2011

Curăţenie generală


Deşi iniţial au părut seduse de posibilitatea de a cotrobăi prin dulapuri şi sertare – ocazie ivită datorită scăderii vigilenţei mele, (dar nu am cum să fiu destul de vigilentă când sunt în vârful unui taburet instabil spălând geamuri), Missouri şi fie-sa, Roza, au sfârşit seria de atacuri şi alergătură prin casă în acest adăpost pentru pisici.
E o perioadă tristă pentru ele: afară plouă, trebuie să stea veşnic în casă, eu le dau mereu acelaşi meniu cu carne, la capitolul distracţii nu s-a inventat nimic nou, tot bradul de anul trecut pe care ele îl vor răsturna iar şi iar...
E greu să fii pisică în preajma sărbătorilor de iarnă când se face curăţenie mare!

vineri, 9 decembrie 2011

Fântâna tinereţii e la Vâlcea


La Râmnicu Vâlcea se produce APA VIE!
Da, aţi citit bine: apa vie, cea care îi dă putere lui Făt-Frumos din basmele noastre, nu este un mit.
Ea este produsă la Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice şi Izotopice din Râmnicu Vâlcea şi se numeşte Qlarivia.
Ce este de fapt apa vie?
Este o apă medicinală care poate fi consumată de oricine, neavând contraindicaţii; conferă o stare de bine celor sănătoşi, iar celor bolnavi le slujeşte de adjuvant în tratament.
Cum se produce apa vie?
Qlarivia este o apă purificată, astfel încât să aibă un conţinut cât mai redus de deuteriu, ştiindu-se că acest izotop al hidrogenului influenţează procesul de diviziune celulară în organism. Practic, Qlarivia încetineşte procesul de îmbătrânire.
Acest produs românesc se exportă aproape în totalitate în USA şi Japonia, dar îl putem găsi şi în farmaciile româneşti, din păcate la un preţ prohibitiv de aproximativ 30 de lei/ litru.
În consecinţă eu voi bea şi de aici înainte tot apa izvorului captat de tata-mare din coasta dealului pe care locuim.

miercuri, 7 decembrie 2011

"Suntem ceea ce iubim"


Categoric, nu suntem ceea ce mâncăm, nu suntem nici măcar ceea ce citim, dar suntem suma alegerilor noastre – trecute, prezente sau chiar viitoare.
„Suntem ceea ce iubim”, suntem alegerea pe care o facem.

duminică, 4 decembrie 2011

Vă rog, ajutaţi-mă!

De dimineaţă eram în bucătărie preparând prânzul duminical. În faţa mea, ştirista de la Realitatea citea noutăţile.
Aşa am aflat chestia asta de interes naţional: nepotul lui Leo de la Strehaia a fost implicat într-un conflict în timp ce gusta o cafeluţă la bar.
Am trăit un sentiment intens de jenă. Vă mărturisesc: eu nu ştiu cine e Leo din Strehaia. În rest, bănuiesc că toată lumea îl cunoaşte, întrucât ştirista nu a dat nicio altă explicaţie.
M-am tot gândit: să fie autor, a scris ceva? Om de ştiinţă? Politician?
„Pune mâna, Diana, şi mai citeşte, că eşti rămasă în urmă!” mi-am zis.
Aş putea să caut pe Google, dar e o soluţie facilă.
Mă poate ajuta cineva să-mi completez cultura?

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Voluntariat obligatoriu

sursa imaginii

La începutul săptămânii am primit o nouă sarcină de serviciu: să aducem  haine vechi în cadrul misiunilor de voluntariat. Nu ni s-a comunicat despre care sinistraţi ar fi vorba: turcii loviţi de cutremure, japonezii măturaţi de tsunami, sau românii nenorociţi de Boc şi ai lui.
Am vrut să răspund chemării ca de fiecare dată când ni s-a solicitat acest lucru, dar am descoperit că în dulapurile mele nu mai prea sunt haine vechi, în afară de cele pe care le purtăm prin curte, pe la animale. La toate inundaţiile din anii precedenţi am dat saci întregi de lucruri...
În consecinţă m-am prezentat la serviciu spunând senin că „nu mai am”, mai ales că era vorba despre ceva facultativ. Şeful s-a făcut foc şi pară. Cum de îi răspund aşa obraznic?! Doar a primit mail de la Bucureşti de la Centrală să donăm haine!
Simţind furtuna pe care am declanşat-o, am descins frumuşel într-un second, am cumpărat câteva plase cu haine şi mi-am achitat „sarcina de voluntariat”. Că doar... dacă-i musai, cu plăcere, nu-i aşa?

marți, 22 noiembrie 2011

Filosofia blogului


Am primit de la Gina un set de întrebări care ţin de filosofia bloggingului. Iată-le:
1)      Ce vârstă are cel mai vechi blog pe care îl cunoaşteţi?
Nu ştiu. Am citit cu plăcere postări de acolo, dar nu cunosc vârsta blogului. Pe internet am mereu impresia că mă aflu pe tărâmul „tinereţii fără bătrâneţe”.
2)      Care este primul blog pe care l-aţi descoperit de îndată ce aţi intrat în virtual?
Mai întâi am descoperit cenaclurile literare. Nu pentru mult timp, întrucât limbajul „literar” de acolo şi atacurile la persoană m-au năucit. Abia apoi mi-am făcut un blog şi am fost descoperită de Grişka. De fapt Missouri a fost descoperită de el, ea avea un blog mult mai atractiv decât mine pe vremea aceea, publica poze şi noutăţi de interes felin, pe când eu scriam texte mediocre. A fost ceva firesc: Grişka  traducător, Missouri devoratoare de cărţi...
3)      V-ar bucura închiderea unui blog? Care anume?
Nu. Dacă ceva nu se potriveşte cu mine, ocolesc. E loc destul.
4)      Care este blogul pe care îl vizitaţi cel mai des?
Parcurg în fiecare zi toate blogurile cu posturi noi. (din blogrollul meu)
5)      Cam cât timp credeţi că poate un blog să-şi justifice existenţa?
Atâta timp cât îi face proprietarului plăcere să scrie.
6)      În ce condiţii v-aţi închide blogul?
Cred că l-aş închide în cazul unei dezamăgiri profunde.
7)      Ce vârstă are blogul?
Trei ani.
8)      Cum aţi decis să vă faceţi blog?
Voiam să scriu. Mâzgăleam zeci de caiete, hârtia e scumpă... Şi apoi, în virtual puteam să fac şi câţiva cititori (victime).
9)      Este bloggingul un viciu? Dă dependenţă?
Nu ştiu ce să zic. Uneori las mâncarea să fiarbă pe aragaz şi vin să scriu sau să răspund la comentarii. Alteori amân o treabă sau alta ca să citesc ce-a scris altcineva. În general mă culc târziu ca să pot parcurge tot ce mă interesează din blogroll. Sunt mereu în criză de timp din cauza navigării pe bloguri şi sunt prima (şi singura) din zonă care sună la deranjamente când pică internetul, dar nu, nu dă dependenţă...

Oricine doreşte să răspundă întrebărilor poate să preia leapşa.

duminică, 20 noiembrie 2011

"Ciuleandra"


Andrei mi-a adus de la magazinul sătesc, (pe firmă scrie „La Petre”), prune uscate. Ah, ce nostalgii s-au deşteptat în mine!
 Îmi aduc aminte cum mama-mare usca prune în cuptor să aibă pentru postul Crăciunului şi al Paştelui. Le fierbea în orez şi erau delicioase.
De câţiva ani în zona noastră nu se mai fac prune. Iar cuptorul de cărămidă de mult nu mai este.
Dar am făcut şi noi provizii în aşteptarea celei mai grele ierni. Îmi amintesc ce-mi povestea tata - despre ultimul târg al anului la care mergeau cu căruţa pentru aprovizionarea finală a gospodăriei.
Noaptea pe la trei caii erau deja înhămaţi la car şi tata, băieţel plin de nerăbdare, se foia pe capră lângă taică-său. Aveau să facă o călătorie fabuloasă până la Vărzaru, la târgul de Sfântu Dumitru. Nu sunt mai mult  de şase kilometri până acolo, pe drumul vechi, până la răspântia unde se aduna lume-lume să cumpere, să vândă, să se minuneze şi să joace ciuleandra.
Tata-mare nu vindea nimic, doar cumpăra. Se întorcea acasă cu hălci mari de peşte afumat şi un butoiaş de hamzie, cu sare, cu „zacăr”, cu „urez”, cu gaz. Doar cu ceea ce nu putea produce în gospodăria proprie.
Într-un an a adus acasă o cutie care mult a speriat-o pe mama-mare, a făcut-o să se închine şi i-a lăsat un sentiment de circumspecţie niciodată deplin potolit: un patefon!
După ultimul târg casa şi curtea bunicilor se închideau lumii şi se pregăteau de iarnă. Mama-mare se îngrijea de animale şi ţesea la război, tata-mare aducea lemne.
Aveau cămara plină cu de toate: garniţe cu carne în untură, putinici cu bucăţi de brânză făcută în post, cârnaţi şi şuncă atârnată în grindă, peşte, butoaie cu murături, poame, magiun. Din hambare nu lipseau bucatele pentru animale, iar în magazia mare se înşirau damingene cu ţuică galbenă şi butoaie cu vin roşu.
Iarna era pentru ei ca un asediu.
Am şi eu această senzaţie azi, după atât de mult timp: că iarna va fi o încercare grea chiar şi pentru cei care şi-au umplut cămările. Cât despre ceilalţi...

joi, 17 noiembrie 2011

Despre mine

sursa

Trebuie să fac mea culpa: v-am indus în eroare, aţi vorbit cu mine atât de mult timp, fără să ştiţi cine sunt cu adevărat, fără să cunoaşteţi faţa mea ascunsă.
Ei bine, a sosit momentul mărturisirii: eu sunt cea care arde becurile în casă.
Din copilăria timpurie ai mei au observat că există un raport direct între intervenţia mea asupra întrerupătoarelor (la care ajungeam numai luată în braţe) şi numărul de becuri care explodau, se ardeau, pocneau.
Când am crescut mai măricică am ajutat două fiare de călcat să-şi dea obştescul sfârşit, deşi despre felul cum s-a terminat scurta carieră a radioului Gloria (care-l făcuse pe tata fericit cam... o lună), n-aş putea să jur că a fost tot lucrarea mea.
Deja acasă nu mai eram lăsată să pornesc/opresc niciun fel de aparat electric, dar la căminul studenţesc colegele de cameră nu cunoşteau acest mic amănunt şi de aceea câteva fierbătoare (termoplonjoane)  şi un reşou au plecat în câmpiile steampunk ale vieţii de apoi pentru unelte şi maşinării...
Tata îmi zicea „Diana-Dezastru”, nume pe care soţul meu l-a adoptat imediat şi cu toată convingerea din cauza videoului.
Noroc că am intrat în era DVD-urilor. La care eu nu umblu deloc. Nici când sunt singură acasă. Nu ating telecomanda televizorului. Încă mai am voie să mă uit la televizor.
Acum despre calculator. Avem trei. Unul e tot timpul la reparat. Altfel nu aş putea să vă scriu.

P.S. Dată fiind situaţia, avem întotdeauna în casă o rezervă de becuri, normal. Dar ce vom face când se vor termina? Când se vor găsi de cumpărat doar becuri din acelea scumpe, care fie vorba între noi, după ce că nu dau lumină ca lumea, se mai şi ard la fel de repede ca cele normale, deşi costă de nu ştiu câte ori mai  mult?

marți, 15 noiembrie 2011

"Mâine în bătălie să te gândeşti la mine"


În 2002 am reîntâlnit-o pe Corina. (acesta nu e numele ei, dar îi voi spune aşa)
Ştiam de la o altă prietenă că are cancer, arăta rău, făcuse şi chimio-terapie...
Dar în toamna din 2002 când am dat una peste alta pe bulevard, Corina era efectiv schimbată. În bine!
M-am bucurat. În primul rând pentru faptul că nu ştiu cum să vorbesc unui om care trece pe lângă moarte. „Vei fi bine, lasă, că trece!”? Absurd.
Precis a scăpat, mi-am zis îmbrăţişând-o şi pregătindu-mă să aud vestea cea bună. Nu putea fi altceva: Corina strălucea. N-ai fi zis c-a depăşit treizeci de ani, era ca de optsprezece.
Ne-am aşezat pe o bancă să vorbim, de fapt ea m-a rugat să stăm câteva clipe. Nu m-am putut abţine şi am lăudat-o pentru felul cum arăta. Voiam să aud cum se vindecase. Corina însă a râs şi a zis:
-         Şi tu aştepţi să auzi că m-am făcut bine? Nu, sunt tot aşa, nu ştiu cât mai am, Mihăiţă nu vrea să-mi spună.
Mihăiţă era soţul, îl ştiam vag.
-         Îţi spun un secret. zâmbi radioasă. M-am îndrăgostit! Şi el e îndrăgostit de mine.
Cred că dacă îmi spunea că pleacă să cucerească Everestul nu aş fi fost mai şocată. Arăta ca o şcolăriţă şi m-am întrebat dacă nu cumva... medicamentele, panica morţii iminente... să n-o fi adus în starea de a-şi pierde... cum să zic... simţul realităţii.
Mi-a spus că e fericită, că nu-i pasă că va muri, că acum tocmai mergea la întâlnire.
Îmi stătea pe limbă să întreb „Mihăiţă ştie?”
Dar am tăcut şi ne-am despărţit ca şi cum urma să ne mai vedem de multe ori de atunci înainte. Însă nu ne-am mai văzut niciodată. Corina a murit după şase luni.
Vinovată?

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

"Nişte ţărani"

Fiind sâmbătă m-am trezit... la aceeaşi oră ca de obicei. Animalele nu ştiu că e week-end. Am deschis uşa spre dimineaţa mohorâtă de noiembrie, cu aer îmbibat de ceaţă. Singurul meu gând se îndrepta spre o ceaşcă de cafea fierbinte. În schimb am plecat spre curtea păsărilor.
Am deschis gâştele şi pe Bureţica (ea doarme separat pentru că nu e gâscă, e o fetiţă), am eliberat puii, dintre care trei sferturi sunt cocoşi (cu alte cuvinte am fix cinci puici), am chemat afară curcile, raţele, găinile şi spre final bibilicile, care, dacă nu văd păsări în curte, se ridică şi decolează vertical „spre alte ţări mai calde”...
Am hrănit apoi o hoardă de pisici pentru care oricine m-ar invidia, Missouri ştie de ce.
Venise momentul să-mi fac o cafea. Exact pe când să aprind focul sub ibric, am auzit deasupra, la etaj, pasul lui Andrei. Se trezise.
Am dat deoparte ibricul şi am pus tigaia pentru un mic dejun englezesc cu ouă, şuncă, pâine prăjită.
Am apăsat şi pe butonul telecomenzii, pentru atmosferă, să aud pe unde au mai fost cutremure, ce asteroizi ne-au mai trecut pe deasupra capului, pentru că oricum de criză nu mai vreau să aflu nimic. Criza mi-a luat cafeaua preferată, despre care Andrei a spus că are un preţ indecent. Ce beau acum... dar mai bine nu mai spun nimic.
Ouăle se prăjeau, şunca se rumenea, iar la televizor a apărut un spot care... scuzaţi plasticitatea expresiei... „mă seacă la inimă”. Cel cu doamna Sanda Lungu din Roşia Montană, cea care „nu vrea decât să muncească”.
L-am mai auzit, nu e prima oară. Doamna e remarcabilă. Cei care au ales-o au avut ochi. Joacă perfect. De ce mă evervează pe mine? M-am gândit: 1) Zice c-a renunţat la vacanţe. Punctele 2) şi 3) nu le mai spun. Unu face toţi banii: „A renunţat la vacanţe”.
Meditaţia mea pe marginea subiectului a fost întreruptă de venirea lui Andrei, vesel nevoie mare că azi îl are pe Marius ajutor la muncă şi nu va face singur zeci de gropi pentru pomii care urmează să fie plantaţi în livadă.
Am mâncat, apoi mi-am băut în sfârşit cafeaua – o marcă mult mai ieftină decât până acum, fără nu ştiu ce arome.
Mai târziu, după ce am pus mâncarea la foc, iar Andrei cu Marius erau de ceva timp în livadă, am coborât la ei să le duc un termos cu ceai cald şi o pungă cu gogoşi. Am trecut prin dreptul casei vecinilor.
Purceii guiţau de foame în coteţ, păsările cotcodăceau închise.
Am impresia că eu nu ştiu să-mi trăiesc viaţa, îmi vine gândul ăsta aşa, ca un ecou, eu nu ştiu nici de vacanţe, nu ştiu nici măcar despre faptul că sâmbăta se doarme până târziu.

marți, 8 noiembrie 2011

Poftă de viaţă


O bucurie nu vine niciodată singură.
Pe lângă bucuriile mari care te copleşesc de-a dreptul tropăie în alai şi alte bucurii mărunte.
Ne întorceam fericiţi de la serviciu – 20 de km până acasă – şi discutam cu Andrei despre una din bucuriile mari: nu i se virase pe card salariul întreg, deoarece departamentul de contabilitate de la Bucureşti al firmei nu înregistrase pe calculator toate borderourile trimise. Eram chiar foarte amuzaţi de subiect, ce mare lucru, nu? Toate ratele aşteaptă fără să te deranjeze.
Tocmai când să începem virajul pe Dealul Negru – loc urât de toţi şoferii – observăm un echipaj de poliţie.
Ne-a tras pe dreapta. (e doar una din bucuriile mărunte) De ce nu avem cauciucuri de iarnă? Andrei explică politicos că nu am echipat încă maşina, pentru că nu s-au anunţat ninsori şi vreme rea.
Poliţistul o ţine pe-a lui, sfătos ca un moşneag: putem pleca pe soare şi să ne întoarcem pe ninsoare.
Andrei vorbeşte de costuri, de faptul că va uza cauciucurile în mod inutil. Poliţistul îi promite că toţi cei recalcitranţi cu legea vor plăti.
Andrei... nu mai zice nimic, fiindcă întâlneşte privirea mea imperativă.
Plecăm lăsând poliţistul bosumflat că nu ne poate amenda, n-a găsit nici măcar un bec de poziţie care să nu funcţioneze.
Parcurgem încă doi kilometri şi ne oprim: coloană de maşini. Aşteptăm, aşteptăm. Suntem obosiţi şi flămânzi, eu îmi fac griji pentru păsările neînchise + mâţele şi câinii nehrăniţi. După zece minute aflăm că a fost un accident, un tir s-a culcat de-a latul şoselei şi nu se mai poate trece.
Propun să ne întoarcem, deşi ştiu că luând-o pe drumul ocolitor vom avea de parcurs 50 de km până acasă, iar bibilicile vor alege precis varianta de a se culca în pom.
Andrei nu prea vrea să se întoarcă şi mă enervează. Stăm, aşteptăm. Venind din spate un echipaj de poliţie ne depăşeşte. Atunci Andrei se decide şi întoarce maşina. Mergem pe varianta Băbeni, pe la „fabrica de maşini de spălat” despre care circula bancul faimos cu muncitorul care a furat piese şi, asamblându-le acasă, a obţinut o mitralieră.
Ne amintim bancul şi râdem. Andrei opreşte la o benzinărie. (altă bucurie măruntă cu 5, 59 lei/litru)
Alimentează şi vine ţinând în mână rovineta.
-         N-o aveam. Prostovanul de poliţist a uitat să întrebe.
Râdem şi de poliţist.
-         Crezi că mai întâlnim un echipaj până acasă? Fulgerul nu loveşte de două ori în acelaşi loc...
-         Ba bine că nu! Şi nici nu trebuie să ne oprească. Au aparat de supraveghere care îţi face poză, verifică numărul maşinii şi îţi trimite „felicitarea” acasă în plic, o amendă de cinci sute. (altă bucurie... măruntă?)
Ajungem acasă pe întuneric, orbiţi de farurile celor care nu şi-au reglat faza scurtă.
Pe pragul bucătăriei pisicile fac grevă de protest cu pancarte şi mieunături, câinii sar la poartă fericiţi că nu i-am abandonat, bibiloiul Rostok, şeful de stol, dă un ţipăt scurt din salcâm şi ştiu pe loc ce înseamnă: „Mamă, suntem bine.”



Despre "Bucuria vieţii" puteţi citi şi aici sau aici.

duminică, 6 noiembrie 2011

joi, 3 noiembrie 2011

"Oamenii Măriei-Sale"


În fiecare an cumpărăm lemne pentru iarna următoare. Anul acesta a trebuit să tăiem din pădurea noastră din spatele casei, pentru că arborii au crescut foarte mari şi vântul a început să-i doboare.
Desigur am făcut cerere de marcat la Ocolul Silvic, cerere care nu a fost aprobată până nu am achitat şi taxa pentru pază – ca şi cum ar fi trecut vreodată pe aici un pădurar cu gândul să ne păzească pădurea... De fapt chiar a trecut: când au venit la vânătoare.
Trec peste aceste „amănunte” destul de... costisitoare ca să intru în subiectul propriu-zis al misterului pe care doream să-l povestesc.
După ce copacii au fost doborâţi şi trunchiurile secţionate la o dimensiune uşor de cărat, am căutat pe cineva să ne aducă lemnele acasă. E o distanţă foarte scurtă, casa noastră fiind la buza codrului.
Pe cine să luăm? În sat muncitorii cu ziua au fiecare brandul lui: Ionel curăţă coteţele ca nimeni altul, Sichirim defrişează tufişuri şi mărăcinişuri, Romică toarnă betoane (dacă nu cântă la vreo nuntă), Clopotaru sparge butuci, (duminica trage clopotele), iar Stelică Speriatu face „transpoarte” cu calu’. Nimeni nu se ocupă cu lemne. Ne-am gândit să chemăm pe cine găsim liber... Am dat peste Fănel.
Fănel, în ciuda vârstei - 58 - este un redutabil săpător de şanturi. Totuşi a acceptat să vină la noi să care lemnele. Andrei s-a tocmit cu el „la lucrare”. Ne-am şmecherit şi noi. Nu mai angajăm „cu ziua”, fiindcă am observat că muncitorii nu mai termină; stau la noi pe bani şi mâncare şi nu au niciun spor. „La lucrare” ştiu că trebuie să-şi vadă de treabă, fiindcă tot suma fixată le revine.
Am explicat aceste „subtilităţi” ca să înţelegeţi surpriza şi bucuria noastră sâmbătă pe la ora 15 când Fănel ne-a anunţat că e gata. „Aşa repede?” ne venea să întrebăm. L-am plătit şi omul a plecat fericit la rândul său pentru „bucuria datoriei împlinite” – cum ar fi zis tata. Mie totuşi nu mi-a plăcut expresia de satisfacţie şireată de pe chipul său şi nici graba cu care a refuzat al treilea pahar de ţuică spunând că „are o treabă acasă”.
Când am ieşit din bucătărie şi am văzut grămada de lemne mi s-a cam strâns inima. Mi se păreau cam puţintele... Eh, asta e legea, nu pot fi marcaţi mai mult de cinci metri cubi... 
L-am văzut şi pe Andrei cam mirat şi ne-am dus prin pădure să vedem dacă Fănel a adus toate lemnele. Nu mai era nimic, cărase tot. Ne-am gândit că la anul va fi necesar să mai cumpărăm, iar eu nu m-am putut stăpâni să nu-l mustru pe Andrei că a marcat prea puţin, că precis aici nu erau cinci metri cubi etc, i-am făcut un pic viaţa amară....
Au trecut câteva zile. Într-o după-amiază am mers cu Tatra şi cu ceilalţi doi câini să culeg măceşe. Am urcat într-o poieniţă din pădure unde ştiam o tufă plină, chiar lângă râpa de la pârâu. Am văzut nişte urme ciudate pe jos prin frunziş, ca şi cum ceva ar fi trecut pe acolo, ca şi cum ceva ar fi fost târât. M-am uitat în pârâu şi ce descopăr! Zeci de trunchiuri de copac aruncate. L-am chemat pe Andrei să vadă.
Fănel lucrase cu toată credinţa: pentru suma de o sută de lei, în loc să aducă lemnele la noi acasă, le-a aruncat în pârâu, întrucât i-a fost mai aproape.
E minunat; acum va trebui să-l aducem pe Stelică Speriatu cu calul să scoată trunchii de acolo, să-i încarce în căruţă şi să-i aducă. Am elucidat misterul.
Oameni, oameni...


marți, 1 noiembrie 2011

"De-a v-aţi ascuns"



Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu ştiu când o să fie asta, tată,
Dar, hotărât, o să ne jucam odată,
Odată, poate, după scăpătat.
E un joc viclean de bătrâni
Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine,
Joc de slugi şi joc de stăpâni,
Joc de păsări, de flori, de câni,
Şi fiecare îl joacă bine.
Ne vom iubi, negreşit, mereu
Strânşi bucuroşi la masă,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Într-o zi piciorul va rămâne greu,
Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă.
Jocul începe încet, ca un vânt,
Eu o să râd şi o să tac,
O să mă culc la pământ.
O să stau fără cuvânt,
De pildă, lângă copac.
E jocul sfintelor Scripturi.
Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Iisus Hristos
Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri,
Care din câteva sfinte tremurături
Au isprăvit jocul, frumos.
Voi să nu vă mâhniţi tare
Când mă vor lua şi duce departe
Şi-mi vor face un fel de înmormântare
În lutul afânat sau tare.
Aşa e jocul, începe cu moarte.
Ştiind că şi Lazăr a-nviat
Voi să nu vă mâhniţi, s-aşteptaţi,
Ca şi cum nu s-a întâmplat
Nimic prea nou şi prea ciudat.
Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi.
Tata s-a îngrijit de voi,
V-a lăsat vite, hambare,
Păşune, bordeie şi oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Şi pentru mâncare.
Toţi vor învia, toţi se vor întoarce
Într-o zi acasă, la copii,
La nevasta, care plânge şi toarce,
La văcuţe, la mioare,
Ca oamenii gospodari şi vii.
Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi,
Voinici, zglobii, cu voie bună,
Cum am apucat din moşi-strămoşi.
Deocamdată, feţii mei frumoşi,
O să lipsească tata vreo lună.
Apoi, o sa fie o întârziere,
Şi alta, şi pe urmă alta.
Tata nu o să mai aibă putere
Să vie pe jos, în timpul cât se cere,
Din lumea ceealaltă.
Şi, voi aţi crescut mari,
V-aţi căpătuit,
V-aţi făcut cărturari,
Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari,
Şi tata nu a mai venit…
Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Aşa este jocul.
Îl joci în doi, în trei,
Îl joci în câte câti vrei.
Arde-l-ar focul.
Tudor Arghezi

joi, 27 octombrie 2011

Teoria conspiraţiei?


Citeam liniştită, era seară, cana cu ceai de măceşe aburea discret pe noptieră, iar Missouri îşi găsise în sfârşit locul în poală la mine.
Doar Andrei se fâţâia de colo colo prin casă fără rost, deşi televizorul revărsa ştiri.
Când a trecut a şaisprezecea oară prin hol, l-am întrebat cu un glas ce se voia dulce:
-         Ce-ai, dragă?
-         Nu ştiu ce să mai scriu pe blog. veni mărturisirea şocantă. (Cel puţin depăşise momentul cu Steaua – Maccabi Haifa, 0 – 5).
-         Păi scrie şi tu despre extratereştrii de pe Lună.
-         Am scris.
-         Că nici măcar n-au aselenizat, că e totul poveste...
-         Scris!
-         Atunci despre civilizaţii necunoscute... De pildă dropa...
-         Am scris demult.
-         Găuri negre.
-         ...
-         Universuri paralele, descoperiri miraculoase, călătorii în timp, apariţii, cronovizor, secrete la Vatican, monştri...
Figura lui rămase impasibilă.
-         Am scris despre toate astea. Sunt în impas; nici misterele nu mai sunt ce-au fost cândva.
-         Postează ceva despre fantome, tot vine Halloweenul.
-         Ei, aş! Ce se mai poate spune despre fantome, zombie şi alţi bau-bau? Eu am un blog serios.
-         Abordează problema din altă perspectivă. Chiar şi din subiecte răsuflate, cum este cel cu morţii-vii de exemplu, tot se mai poate scoate ceva.
-         Never!
-         Facem pariu? Tot n-am ce cadou să-ţi fac de acest Halloween, îţi dedic o poveste.
-         Cine ar citi aşa ceva?
-         Lasă că vezi tu! Sandu, Tetris, Fosile, Acuarele, Cafeauata, Claudia, Vania, Cella, Ion, Alin, Simona, Cristina, Gabriela, Tiberiu, Psi, Rodica, Elisa, Adriana-Maria, Emilia, Daria, Donca, Mihaela, Adela, Anda, Diana, Ana, Gina, dar mai ales Vero cu Grişka se vor înghesui să afle despre ce este vorba.
-         Of! Eşti de groază! Ai prea mulţi prieteni care ţin cu tine. Dar mi-ai dat o idee: voi scrie despre conspiraţii.

luni, 24 octombrie 2011

"Valahia în Cartea Genezei"


 Doamne, de când încerc să pun mâna pe această carte! Prima oară am citit-o într-un loc unde nu aveam voie să fac asta, pe furiş, cu răsuflarea tăiată. Cartea m-a umplut de mândrie patriotică, sentiment de care nu că m-aş jena astăzi, dar mă arăt un pic mai...circumspectă.
A doua oară când am vrut s-o citesc nu mi s-a dat voie. Să rectific: mi s-a permis, dar numai la sala de lectură a Bibliotecii Judeţene Vâlcea. Nu, nu puteam s-o împrumut acasă, întrucât nu locuiam în municipiu.
Desigur că am întrebat de ce se mai numeşte respectivul aşezământ Bibliotecă Judeţeană, dar mi s-a pus în vedere să nu fac scandal. Am şi văzut pentru o clipă titlul în ziarul Vocea Vâlcii de a doua zi: „Profesoară de română face scandal la Biblioteca Judeţeană” şi cu litere mai mici: „ A perturbat liniştea în sala de lectură”. Aşa că m-am cuminţit în mod subit şi am renunţat la carte fără să mai încerc să înţeleg motivele discriminatorii pentru care locuitorii judeţului nu pot împrumuta cărţi acasă.
Nu am intrat nici acum în posesia preţiosului volum, recunosc faptul că acea primă şi unică lectură nu a fost una de profunzime, totuşi îmi amintesc că autorul stabilea chiar la început o etimologie pe cât de... uşoară, pe atât de... romantică pentru numele „Vlahia”: este pur şi simplu anagrama denumirii biblice „Havila” – un tărâm menţionat la „Geneză” în „Vechiul Testament”.
Ei, dar această ţară Havila este cea despre care se spune că deţine aur, bdeliu şi onix.
Nu ştiu cât de adevărat este ce s-a scris în această cărţulie. Poate aprecia oricine.
Lucrul cert este că avem aur, fie că suntem sau nu pe tărâmul Havilei. Tone de aur. Mi se rupe inima când văd la TV clipurile cu bieţii oameni de la Roşia Montană care vor doar să lucreze şi indiferenţa noastră îi condamnă la foamete.
Ar trebui să li se permită celor de la acel Gold Corporation să exploateze zăcămintele noastre, să arunce şi statului român generosul procent de 4% şi să se creeze locuri de muncă timp de vreo zece ani pentru cele câteva sute de muncitori din zonă. Toată lumea va fi fericită şi nici nu vom traversa cine ştie ce schimbări, vom rămâne ca întotdeauna, cerşind din poartă în poartă, dar măcar munţii noştri nu vor mai purta povara tonelor de aur...


sâmbătă, 22 octombrie 2011

Muzica de weekend


Încă suport muzica tinerei generaţii, uneori mai şi ascult melodiile lor, deşi e absolut întâmplător, căci alegerile mele mă poartă spre alt gen muzical.
Mi-l amintesc pe tata care mă privea cu sinceră îngrijorare prin anii nouăzeci cum ascult muzică la căşti de la micul walkman prins la brâu. Îmi declara că vom fi o „generaţie surdă”. Plus că ascultăm nişte „zgomote dizarmonice” şi nu muzică.
Ne-am contrazis cu aprindere în lungi discuţii care, aşa ca orice discuţie principială, nu ajunge la niciun rezultat. Eu o ţineam pe-a mea – că el nu înţelege muzica, el pe-a lui - „aia nu e muzică”.
A avut tăria şi bunăvoinţa să audieze mai multe formaţii ale timpului pe care eu le aduceam ca argument în favoarea mea.
A capitulat la Queen cam în acelaşi timp în care eu făcusem o pasiune pentru Bach şi ascultam Vivaldi cu religiozitate.
I-au plăcut şi baladele precum aceasta - „Right Here Waiting for You”. Am învăţat amândoi să respectăm opinia celuilalt.

miercuri, 19 octombrie 2011

"Sfârşitul Eternităţii"


După cincizeci sau – pentru cei norocoşi -  o sută de ani nimeni nu-şi va mai aminti că am existat.Vom fi o umbră palidă pe un blog, aşa cum azi bunicii noştri sunt nişte fotografii într-un plic.
Vă mai aduceţi aminte, aţi avut privilegiul să vi se spună numele străbunicilor? Al părinţilor străbunicilor? Ştiţi de unde veneau, ce au făcut, pe cine au iubit?
Şi totuşi ei sunt noi înşine. O urmă din ADN-ul lor îl construieşte pe al nostru. Şi totuşi... nu ştim nimic despre ei.
Cred că generaţia următoare are o şansă în plus de a-şi cunoaşte strămoşii. Oare cât timp rezistă în lumea virtuală un blog? Nepotul sau strănepotul tău va putea citi ce ai scris azi?
Va exista cândva în viitor un nou domeniu al istoriei sau al... arheologiei, când cel ce va dori să studieze trecutul va sta să scormonească nu în pământ, ci pe internet?
Va coborî istoricul în trecut, în Jos-Timp, asemeni tehnicianului Harlan din „Sfârşitul Eternităţii”?
Poate.
Poate blogul e ca o sticlă aruncată în ocean: MESAJ...


luni, 17 octombrie 2011

"Un om necăjit"


O să vă spun de la început că Max este un criminal. Ca să ştiţi despre cine vă povestesc azi.
Umblă prin sat de la o casă la alta şi munceşte cu ziua pentru 40 de lei şi mâncare. Mai rău este când vine iarna de tot; atunci nu mai găseşte de muncă şi face foamea ca un câine. Se mai întâmplă ca o babă văduvă de zeci de ani să-l cheme să spargă lemne şi el merge bucuros. Lucrează cu voioşie şi apoi înghite cu poftă zeama de varză acră cu mămăligă pe care i le pune baba dinainte. Dar cel mai mult îi place ţuica. După un pahar e alt om. După două cântă. După trei nu te mai înţelegi cu el, iar de la al patrulea e bine să-l eviţi.
Dacă bea cinci va dormi în şanţ, ceea ce nu ar fi de speriat pentru el. A petrecut două luni – octombrie şi noiembrie – acum câţiva ani, în troiţă, pe marginea drumului.
Cum? Cum a ajuns aşa? Mai ales că a fost un om cu o viaţă normală.
Înainte de 1989 avea apartament în oraş, nevastă, doi copii şi era gestionar. Se vede c-a făcut ceva afaceri necurate, încât a fost închis, nu mult, însă destul ca la ieşire să-şi afle nevasta cu alt bărbat.
N-a putut să rabde trădarea şi a dat cu toporul în rival după care l-a ascuns într-o fântână. A ajuns din nou la închisoare, dar după cinci ani a fost eliberat cu un decret, era deja după 1990. Nevasta divorţase, luase apartamentul, copiii şi tot.
Nu ştiu cum a ajuns el prin părţile noastre, destul că satul s-a pricopsit cu el. S-a aciuit la o femeie, o vecină de-a noastră. Multe scandaluri. Femeia, deşi văduvă, are un fiu ce dintr-o dată a fost cuprins de sentimente hamletiene vis-a-vis de uzurpator. Ion se bate cu Max. Ion o bate pe mamă-sa. Max o bate pe Dina-concubina. Dina îi îmbată şi îi burduşeşte pe amândoi, descărcându-şi frustrarea. Toţi trăiesc din pensia de urmaş a femeii şi din câştigurile ocazionale de zilier.
La un scandal mai mare, Ion a chemat poliţistul. L-au dat afară din casă pe Max. Aşa a ajuns el al nimănui, în troiţă, acoperit cu o pătură destrămată şi dormind pe un sac de vechituri. Acolo l-a găsit soţul meu şi l-a luat la noi. L-a lăsat să stea în casa noastră bătrânească până avea să treacă iarna.
Îi dădeam de mâncare contra ajutorului în gospodărie. Uitasem vorba plină de înţelepciune care spune că „pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti”. Max a început să ne fure păsări din curte şi să le vândă pe băutură.
Primăvara i-am cerut să plece. S-a întors la Dina care se vede că îi resimţise lipsa, căci în seara revenirii lui au făcut un chef straşnic.
Max nu este agentului răului absolut şi al decăderii totale. A salvat un copil de la înec, la baraj. Se povesteşte de către martori că la târg, la Marcea, ar fi căzut un copil de pe pod în apele lacului de acumulare. N-a sărit nimeni, decât nebunul şi beţivul de Max.
Mai ştiu o chestie despre el: prin 2006 s-a trezit mare moştenitor. Primăria oraşului era în proces cu foştii proprietari pentru nişte terenuri aflate cândva la periferie, dar care acum fac parte din municipiu. Cei câţiva proprietari au câştigat procesul. Părinţii lui Max, foarte bătrâni când a fost deschisă acţiunea, au murit demult. A aflat de la Poliţie că este căutat pentru ca să încaseze despăgubirile. Peste un miliard de lei vechi.
L-am văzut umblând prin sat îmbrăcat în „hainele bune”, într-o stare de surescitare avansată.
După câteva zile l-am întâlnit la intersecţie, făcea semn să-l luăm să meargă acasă. Părea absolut radios.
-         Ce e Max, am auzit că ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap, l-a întâmpinat Andrei al meu.
-         Dom’ inginer, sunt un om fericit!
-         Am auzit că acum ai bani, eşti norocos.
-         E, ce bani? Ce-mi trăbe mie bani? Sunt fericit că m-or cătat copiii. Ninuţa mea, fata tatii, am şi doi nepoţi de la ea. Şi Gică e om serios, lucrează la CFR. Nu putea ei să stea supăraţi pe mine toată viaţa, că e carne din carnea mea.
-         E bine că v-aţi împăcat. Ce ţi-ai cumpărat acolo?
-         Mi-a luat copiii o drujbă. Le-am zis: tată, luaţi voi banii, că eu îi beau. Mie să-mi cumpăraţi o drujbă să mă hărănesc cu ea, să-mi câştig o bucată de pâine.
-         Şi Dina ce-o să zică?
-         Las-o dracu că i-am luat o fustă şi-o sticlă de vodcă, nu mai zice nimic!

sâmbătă, 15 octombrie 2011

"O lume întreagă"




 
"Construieşte-mi o casă" l-a rugat Ea.
Iar El i-a dăruit o lume întreagă.

miercuri, 12 octombrie 2011

Lupta cu morile de vânt

1.
Cu ceva ani în urmă Andrei şi-a făcut o asigurare de viaţă la Allianz-Ţiriac. Din nefericire chiar a suferit un accident, nu grav, dar era unul din riscurile acoperite de poliţa încheiată, drept care a cerut despăgubiri.
Asiguratorul a refuzat să plătească sub motiv că... diagnosticul pus de medici soţului meu se referă la o afecţiune cronică şi nu la una acută, rezultată unei urma unei loviri accidentale.
Nicio dovadă pe care am prezentat-o firmei respective nu a satisfăcut pretenţiile inspectorilor de daună.
În consecinţă am acţionat în judecată firma de asigurări.
Totuşi, va trebui să renunţăm la proces, pentru că Judecătoria cere plata unei taxe de timbru care depăşeşte cu  mult valoarea unui salariu mediu.
Cu alte cuvinte, pe lângă pierderea suferită mai riscăm să pierdem şi altă sumă de bani, pentru noi deloc neglijabilă, deoarece legile nescrise ale birocraţiei apără marile firme.
2.
Vecinei i-au tăiat curentul, deşi achitase factura cu o zi înainte. Era acasă, le-a explicat muncitorilor cum stau lucrurile, a fost în zadar: au debranşat-o, pentru că ea nu a mai găsit chitanţa (era la soţ).
Ştiţi cât costă o rebranşare?
Are vecina curaj (şi bani) să-i dea în judecată? Are cineva ceva de zis pentru că plătim „abonament” la energie electrică? Pentru că plătim în avans energia neconsumată conform estimărilor celor de la Electrica?
 3.
O colegă de serviciu a avut o cădere nervoasă. Avea un card de salariu la BRD şi, când şi-a schimbat locul de muncă, a restituit suma datorată şi a renunţat să mai utilizeze cardul respectiv, deschizând un altul, la altă bancă agreată la noul loc de muncă. Între timp au trecut doi ani.
Pe nepusă-masă s-a trezit la serviciu cu reprezentanţii unei firme de recuperatori care au demarat acţiunea de executare silită pentru suma de 300 de lei!
Ce se întâmplase? A omis faptul că trebuia să facă închidere de card (cu cerere şi tot tam-tam-ul), cardul a rămas în vigoare, banca a tras în fiecare lună comisionul de administrare, suma depusă s-a diminuat, banca a trimis somaţii de plată la vechiul domiciliu al doamnei respective (se mutase şi avusese obrăznicia să nu anunţe la ziar!), văzând că nu primeşte răspuns, a trimis apoi recuperatorii.
Aşa se face că acum, pe lângă fabuloasa sumă de 300 de lei datoraţi binevoitoarei bănci, trebuie să achite şi cheltuielile generate de execuţia silită, plus că a intrat pe lista neagră a rău-platnicilor.
Ce să facă, să-i dea în judecată?
I-am spus: NU.
E o luptă cu morile de vânt. O persoană fizică nu are resurse financiare să susţină un proces cu monştri cum sunt marile firme sau bănci.
E ca şi cum ai intra de bună-voie într-o horă a morţii...