Se afișează postările cu eticheta gânduri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta gânduri. Afișați toate postările
duminică, 15 iulie 2018
duminică, 8 iulie 2018
Efectele minciunii
„În studiul meu asupra
societăților comuniste, am ajuns la concluzia că scopul propagandei comuniste
nu a fost acela de a convinge, de a induce, de a informa, ci de a umili. Și,
prin urmare, cu cât mai puțin corespunde realității, cu atât mai bine. Atunci când
oamenii sunt forțați să tacă, când li se spun minciunile cele mai evidente sau
chiar și mai rău atunci când sunt forțați să repete minciunile înșiși, ei pierd
o dată pentru totdeauna simțul onestității. A accepta minciunile evidente este
să cooperezi cu răul și, într-o mică măsură, să devii răul însuși. Cine este în
stare să reziste oricărui lucru este astfel diminuat și chiar distrus.”
Theodore Dalrymple - „Our Culture, What's Left of It: Mandarins and The Masses”
duminică, 1 iulie 2018
Adevărul în bucăți mici
Știu că nimic nu e întâmplător, că nu întâlnesc fortuit pe nimeni, că fiecare om pe care-l cunosc are rostul lui în viața mea... Mai greu este să văd imaginea de ansamblu. Întocmai pare să pățească și personajul din „Romanul Oxfordului” care caută informații despre un scriitor dispărut (și, implicit, despre sine) fără să-și dea seama că primește răspunsuri tot timpul de la cei din jur. Abia la final, ca un norocos, va avea revelația întregului tablou, favor care multora dintre noi nu le este acordat. Senzația mea la sfârșitul acestei cărți este că am ascultat un fel de „sunet alb”, precum don Dewar, o cernere de nisip sau că am privit mult timp un tablou de Pollock. Totul a fost, totul va fi, totul se repetă, totul este fragment, doar un detaliu, dar seamănă întocmai cu întregul.
1 iulie 2010. Știu de ce.
joi, 21 iunie 2018
O carte pe zi
Circula pe facebook un filmuleț cu un individ care, plin de bunăvoință nesolicitată, voia să ne deprindă cu cititul unei cărți pe zi. Am văzut filmulețul la mai mulți prieteni binevoitori și ei și probabil și mari cititori și m-am enervat invariabil de fiecare dată. Băiatul respectiv ne sfătuia să cercetăm mai întâi pe Google să vedem dacă s-a făcut filmul după carte ca să-l vizionăm, să citim recenzii, opinii ale altor „prospectori”, etc, după care să luăm volumul și să-l citim exact pe diagonală, sărind dezinvolt pasajele care par plicticoase. La final zâmbea larg, convins că îi suntem recunoscători și ne vom putea lăuda pe viitor cu 365 de cărți citite pe an. Din când în când m-am ostenit să scriu comentarii, atât de contrariată eram, măcar pe autorul nefericitei distribuiri să-l trezesc la realitate, dacă tot nu puteam să-l punctez direct pe individul cu IDEEA.
„Cum aș putea citi „Război și pace” într-o zi? suspinam eu. Cum să termin „Frații Kamarazov” în 24 de ore? strigam în deșertul facebook-ului.”
Sigur, știam că există și cărți de mici dimensiuni, cărți foarte bune și care chiar se pot termina într-o zi. Dar mai există și o altă categorie, cum e cartea de la începutul acestei postări: „Arsă de vie”. Am citit-o într-o zi și-o noapte. Cartea nu e micuță, are 189 de pagini, dar este altceva care o face atât de accesibilă, iar cine va încerca s-o citească va înțelege ce vreau să spun. M-a impresionat, mi-au dat lacrimile citind, am rămas pe gânduri după lectură și, totuși, aici cu greu putem vorbi de literatură. Este mai degrabă o mărturie , un document despre o realitate crudă. Mi-ar fi greu să spun „citește-o ca să te cultivi sau ca să te delectezi”, ci mai degrabă „citește-o ca să te informezi”.
marți, 19 iunie 2018
Cum ar trebui să trăim?
- În primul rând, trăiește ca și cum, odată cu venirea lui Hristos, Împărăția lui Dumnezeu a fost inaugurată în lume, iar rezultatul istoriei a fost deja hotărât. (Nu-ți mai face griji.)
- În al doilea rând, iubește-i pe oameni ca fiind însăși imaginea lui Dumnezeu și nu ceda tentației de a-i îmbunătăți.
- În al treilea rând, refuză să faci din economie fundația vieții tale. Locul tău de muncă nu are nici măcar o importanță secundară.
- În al patrulea rând, nu mai intra în controverse pe subiecte politice ca și cum politica ar fi răspunsul la problemele lumii. Asta îi conferă o putere ilegitimă și învestește un proiect anti-Dumnezeu.
- În al cincilea rând, învață să-ți iubești dușmanii. Dumnezeu nu i-a lăsat pe pământ pentru a fi reparați sau eliminați de noi. Dacă este posibil, abține-te de la a folosi violența.
- În al șaselea rând, ridică problema luării de vieți omenești la rang de primă importanță și refuză să accepți violența ca mijloc de asigurare a păcii. Fiecare viață în parte este o comoară imensă și de neînlocuit.
- În al șaptelea rând, cultivă mai degrabă mulțumirea decât plăcerea. Te va ajuta să consumi mai puțin și te va elibera din sclavia stăpânilor economici.
- În al optulea rând, pe cât se poate, gândește la scară mică. Nu ești la cârma lumii. Iubește ceea ce este local, la îndemână, personal, intim, unic și natural. Este o preferință ce contează.
- În al nouălea rând, învață o limbă străină. Există puține alte lucruri care te pot învăța mai bine despre cine nu ești.
- În al zecelea rând, fii recunoscător pentru tot, amintindu-ți că lumea în care trăim și tot ce-i în ea îi aparține lui Dumnezeu.
Stephan Freeman
marți, 31 octombrie 2017
Nu vă faceți iluzii
Nu, nu vă faceți iluzii, pentru că, așa cum a spus Picasso, „tot ce vă puteți imagina este real”. Să nu sperați că un simplu gând este lipsit de valoare, de importanță, o, nu! Tot ce gândiți se împlinește undeva chiar acum. Poate într-o lume paralelă, poate într-o lume alternativă, poate în trecutul acestei lumi sau undeva în viitor. Nu vă faceți iluzii: totul e real, nimic nu dispare.
luni, 21 august 2017
Senin ca altădată...
De câte ori ascult melodia asta mă încearcă o tristețe fără leac. Lumea nu va mai gusta niciodată asemenea calm, așa o senină bucurie cum exprimă acest cântec. Sunt lucruri care se pierd pentru totdeauna. Noi am ales să trăim încruntaţi şi plini de griji.
*
Îi iubesc din tot sufletul pe acești doi oameni, Stan și Bran, despre care, pe când eram copilă, nici nu îmi imaginam că ar fi fost actori, ci credeam sincer că treceau pe bune prin toate buclucurile și aventurile care mă făceau să râd cum nu am mai râs de nimic altceva tot restul vieții mele.
Shine On, Harvest Moon!
duminică, 16 iulie 2017
sâmbătă, 8 iulie 2017
Alfred în Italia
Alzner Alfred. Născut pe 8 iulie 1902 și decedat după douăzeci și ceva de ani în împrejurări tragice. Inginer agronom, iubitor de sporturi în aer liber precum călăria și patinajul. Singur în singurătate, singur printre oameni. Fratele bunicului. Așezat pe trepte, cu mâna la bărbie.
joi, 18 mai 2017
Despre flamingii cu pantaloni
Din cauza evenimentelor prin care am trecut, mi-a trebuit o lună ca să termin de citit această carte. Semnul îmi fusese trimis cu mult înainte despre ce avea să mi se întâmple, dar n-am știut să-l descifrez. Peste tot sunt semne și nu le știm citi... „N-ai să mori” a fost avertismentul meu. Cine ar fi crezut?
Și chiar dacă a fost necesară o lună ca să mă adun și să îmi fac timp pentru lectură, chiar dacă zilele în care citeam câte puțin erau despărțite de multe zile fără citit, am reușit să gust frumusețea amară a romanului de față.
*
Trăim într-o lume în care dacă o mamă dă o palmă unui copil obraznic s-ar putea să aibă probleme cu cei de la protecția copilului, dar aceeași mamă poate să-și omoare copilul, dacă e suficient de mic, prin avort, fără să i se aducă vreo acuzație. În „Splendida cetate a celor o mie de sori” este o scenă în care unul dintre personaje relatează cum un văr al său a pictat niște flamingi.
„Când au descoperit picturile, a continuat el, talibanii au fost ofensaţi de picioarele lungi şi goale ale păsărilor. După ce i-au legat picioarele şi l-au biciuit la tălpi până i-a dat sângele, i-au dat vărului posibilitatea să aleagă: ori distruge picturile, ori face ceva ca flamingii să fie cuviincioşi. Aşa că vărul a luat pensula şi a pictat pantaloni pe fiecare pasăre.
— Şi uite-aşa au apărut nişte flamingi islamici, a spus Tariq.”
Ipocrizia, după cum vedem, nu are frontiere. Această ipocrizie este demascată de autor în romanul „Splendida cetate a celor o mie de sori”.
*
Îmi place acest autor, deși nu a scris o capodoperă, romanul său este o mărturie a evenimentelor din ultimii ani ai Afganistanului. Despre Kabul și talibani auzeam la știri. Era ca un fel de vedere din satelit. Această carte mi-a dat posibilitatea să mă apropii să văd mai deslușit viața afganilor, a oamenilor simpli, a celor ca mine, ca tine, a celor peste care istoria trece ca un tăvălug, spulberându-i.
luni, 3 aprilie 2017
Hipnotic
Așa aș caracteriza acest roman al lui Ishiguro. Și de ce „hipnotic”? Pentru că am vrut să abandonez lectura de mai multe ori, dar, deși simțeam că mă stresează, nu am putut. Cum te înlănțuie un coșmar, așa te cuprinde cu zeci de tentacule narațiunea din „Nemângâiații”. Este ca o pictură plină de detalii fără relevanță și din care nu înțelegi nimic pentru că o privești prea de aproape. Abia la sfârșitul cărții, după ce ai făcut niște pași înapoi, vezi ansamblul.
Povestea este construită conform unei logici a visului, multe din faptele imposibile din roman fiind absolut tipice pentru tărâmul oniric: găurile de vierme între spații îndepărtate, situațiile jenante, dar pe care toți le consideră firești, absurdul continuat până la irațional, amoralitatea etc.
Stau să mă întreb ce am citit eu ba enervată, ba cu sufletul la gură timp de câteva zile și zău că nu sunt sigură dacă-mi dau seama. Poate că romanul este o parabolă a contrasensurilor vieții, o metaforă edulcorată pentru lipsa de curaj de care dăm dovadă când e vorba să trăim așa cum ne-am dori și pentru lașitatea cu care ne lăsăm trăiți de cei din jur. Poate că este o poveste despre absurdul și prefăcătoria în care ne tăvălim zâmbitori, o poveste despre lipsa de sens din care nu găsim ieșire. Sau poate că pictura de care vorbeam mai devreme nu e un peisaj detaliat, ci un fel de portret al ființei umane care s-a subțiat atât de mult, a devenit atât de superficială, încât își poate alina orice durere cu un mic dejun copios...
duminică, 2 aprilie 2017
Vreme este...
„Vreme este să te naști și vreme să mori; vreme este să sădești și vreme să smulgi ce ai sădit. Vreme este să rănești și vreme să tămăduiești; vreme este să dărâmi și vreme să zidești. Vreme este să plângi și vreme să râzi; vreme este să jelești și vreme să dănțuiești. (...)
Vreme este să iubești și vreme să urăști. Este vreme de război și vreme de pace.
Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-și?”
luni, 27 martie 2017
N-am murit
Încă îmi plac filmele polițiste și din când în când încerc să urmăresc așa ceva la televizor. Am văzut filme polițiste americane, englezești, franțuzești. Doar la cele nemțești nu mă pot uita. M-am străduit. Mă enervează. Au ceva greoi, ceva neverosimil. Sau poate nu rezonez eu. Schimb canalul exact ca la scenele de amor din filmele românești care suferă de același păcat al artificialității. Sau chiar mai rău. Sau poate nu rezonez eu... Mă temeam că voi păți la fel cu cartea asta, doar pentru că autoarea e de naționalitate germană. Tot așteptam să mă plictisesc, parcă mă plictiseam, când deodată subiectul devenea interesant! Apoi n-am mai putut s-o las din mână.
*
Kathrin Schmidt scrie extraordinar de bine. Se descurcă minunat stăpânind o tehnică narativă aparte. Oscilația permanentă a eului narator între realitate și imaginație, între prezent și trecut, între ceea ce spune și ceea ce gândește, ar putea fi dificilă pentru alt romancier. Nu pentru Kathrin Schmidt!
*
Memoria este nucleul dur al sufletului. Dacă ne-am pierde memoria, ce ar mai rămâne? Helene luptă să-și recupereze amintirile, adică viața furată.
*
Un roman psihologic de primă clasă. Merită citit!
*
„Moartea Maljutkăi îi produce o durere surdă, care o urmăreşte peste tot, care văruieşte totul în jurul ei în culori sumbre, care se impune în tot ce face şi simte, nu poate să se ascundă nicicum de durerea asta.”
*
...dar aș fi vrut să mor.
marți, 21 martie 2017
Cărți care se țin de mână
Ruth e Cordelia.
*
Am citit „Ochi de pisică” acum câțiva ani, iar cartea lui Ishiguro acum două zile. „Să nu mă părăsești” m-a făcut „să recitesc” din memorie romanul Margaretei Atwood, să-mi amintesc întâmplări din carte de parcă ar fi întâmplările mele, amintirile mele. Fiecare carte e o altă viață pe care o trăim, nu?
*
Nu-mi plac recenziile care povestesc romanul. Eu oricum nu scriu recenzii, dar nici așa, nu vreau să transpară nimic aici din uimitoarea carte a acestui japonez aclimatizat. (și Anglia-i tot o insulă)
Voi spune doar atât: cui i s-a părut că e o carte tristă îi pot răspunde că destinul personajelor nu e cu nimic mai trist decât al nostru. Limita morții este la fel de tragică oricând ni se impune, în orice fel ni se impune... Dacă moartea ar fi sfârșitul definitv, irevocabil, viața ar fi inacceptabilă și singura soluție demnă pentru o ființă rațională, ar fi cea găsită de personajul lui Dostoievski, Kirillov: sinuciderea.
Tragismul ce se naște din conștiința morții este ceea ce dă frumusețe și unicitate vieții omenești.
*
O carte este frumoasă în măsura în care reușește să exprime ceea ce este inexprimabil, să transmită ceea ce este intransmisibil, să atingă ceea ce este de neatins: inefabilul. „Să nu mă părăsești” este o carte frumoasă.
*
Ți-am trimis „Asasinul orb” pentru că insistam s-o citești și nu te puteam convinge. Ai pus-o undeva în biblioteca ta vastă și labirintică și n-ai citit niciodată cartea de la mine. De ce?
*
Am citit „Ochi de pisică” acum câțiva ani, iar cartea lui Ishiguro acum două zile. „Să nu mă părăsești” m-a făcut „să recitesc” din memorie romanul Margaretei Atwood, să-mi amintesc întâmplări din carte de parcă ar fi întâmplările mele, amintirile mele. Fiecare carte e o altă viață pe care o trăim, nu?
*
Nu-mi plac recenziile care povestesc romanul. Eu oricum nu scriu recenzii, dar nici așa, nu vreau să transpară nimic aici din uimitoarea carte a acestui japonez aclimatizat. (și Anglia-i tot o insulă)
Voi spune doar atât: cui i s-a părut că e o carte tristă îi pot răspunde că destinul personajelor nu e cu nimic mai trist decât al nostru. Limita morții este la fel de tragică oricând ni se impune, în orice fel ni se impune... Dacă moartea ar fi sfârșitul definitv, irevocabil, viața ar fi inacceptabilă și singura soluție demnă pentru o ființă rațională, ar fi cea găsită de personajul lui Dostoievski, Kirillov: sinuciderea.
Tragismul ce se naște din conștiința morții este ceea ce dă frumusețe și unicitate vieții omenești.
*
O carte este frumoasă în măsura în care reușește să exprime ceea ce este inexprimabil, să transmită ceea ce este intransmisibil, să atingă ceea ce este de neatins: inefabilul. „Să nu mă părăsești” este o carte frumoasă.
*
Ți-am trimis „Asasinul orb” pentru că insistam s-o citești și nu te puteam convinge. Ai pus-o undeva în biblioteca ta vastă și labirintică și n-ai citit niciodată cartea de la mine. De ce?
duminică, 5 martie 2017
Ha, ha!
Citesc cu o pisică albă culcată incomod undeva între ceafa și umărul meu. Găsesc acest citat, râd și pisica îmi alunecă pe carte fără să se trezească:
„Un englez a spus cândva că mariajul e o masă lungă și plicticoasă la care budinca se servește la început.”
Bine c-au avut budincă, ha, ha!
*
„În tinereţe, îţi aminteşti viaţa ta scurtă în întregime. Mai târziu, memoria devine un conglomerat de zdrenţe şi petice. Seamănă puţin cu nişte cutii negre de avion, care consemnează ce se petrece în cazul unei prăbuşiri.”
Citate din „Sentimentul unui sfârșit”
„Un englez a spus cândva că mariajul e o masă lungă și plicticoasă la care budinca se servește la început.”
Bine c-au avut budincă, ha, ha!
*
„În tinereţe, îţi aminteşti viaţa ta scurtă în întregime. Mai târziu, memoria devine un conglomerat de zdrenţe şi petice. Seamănă puţin cu nişte cutii negre de avion, care consemnează ce se petrece în cazul unei prăbuşiri.”
Citate din „Sentimentul unui sfârșit”
vineri, 3 februarie 2017
Răspunsuri care își caută întrebarea
Am început să citesc încă din decembrie „Salcia oarbă, fata adormită”, dar am parcurs volumul cu pauze lungi și l-am terminat ieri. Între timp am citit și alte cărți, printre care „1Q84” și era suficientă doza de Murakami. Dar în ultima săptămână am savurat seară de seară câte o povestire din acest volum și pot spune că mă simt „ca și cum un nor cumulus mi-ar fi umplut cutia craniană”. Murakami are talentul extraordinar de a găsi stări inefabile, stări de vag de parcă ar prezenta imagini fotografiate în negativ. Nu-ți arată direct ceea ce vrea să-ți arate, ci prin absența acelui lucru.
La cafeaua de noapte, pe când tocmai am aprins focul în dormitor, citesc o singură povestire de Murakami. Când termin, am nevoie de câteva minute pe care le petrec cu ochii închiși. Nu se poate să nu rămâi pe gânduri după o povestire scrisă de Murakami. Știu că autorul însăilează răspunsuri, iar cititorul trebuie să ghicească întrebarea. Ăsta e jocul.
Când am descoperit cartea, am citit prima oară „Pisicile care devorează oameni”, pentru că mi-ai recomandat-o.
marți, 17 ianuarie 2017
Apă cu zahăr
Nu am nimic cu autorul, „Oscar și Tanti Roz” chiar mi-a plăcut, dar aceste povestioare cred că sunt cât se poate de potrivite pentru pagina literară a revistelor pentru femei. Ce nu pricep eu este ce caută acest volum la Humanitas.
luni, 19 decembrie 2016
Trecere
Nimic nu vorbește mai frumos despre trecerea timpului decât umbra lăsată pe ziduri de soarele iernii.
sâmbătă, 22 octombrie 2016
Lecturile lunii
Nu știu sigur dacă voi termina de citit luna asta „Un cer mai mic”, am început-o, dar sunt prinsă în alte activități. Voiam să spun că am citit cu plăcere eseul lui Ernst Cassirer, deși am renunțat cu ceva timp în urmă la cearta și incertitudinile filosofilor de care am avut timp să mă satur la facultate. Însă această carte am citit-o de dragul persoanei care mi-a dăruit-o. Mi-am notat în caietul de lectură câteva citate, din care nu voi aminti aici decât pe acesta:
„Frumosul este Infinitul reprezentat într-o manieră finită.”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)


















