duminică, 25 noiembrie 2012

"Complexul lui Portnoy"



Înaintarea în vârstă distruge iluziile fără milă şi fac această afirmaţie deoarece probabil că mi-ar fi plăcut cartea asta dacă aş fi citit-o înainte de ’89, pe când eram în liceu. Nu mi-aş fi crezut ochilor că văd scrise negru pe alb anumite cuvinte, anumite scene. Aş fi fost siderată...
Doar că această cărţulie a încăput pe mâinile mele acum, iar acum mi s-a părut că e doar o nucă goală, cu miezul mumificat şi mucegăit: m-a plictisit.
Îi cerusem lui Andrei să-mi aducă „Pata umană”, dar, aşa cum mă aşteptam, aşa cum e firesc, la bibliotecă nu există respectivul volum.
„Ce să-ţi aduc?” m-a întrebat soţul la telefon cu o voce de parcă se chinuia să găsească un loc de parcare în piaţă într-o zi de marţi.
Încurajată de tonul lui, am zis „Orice!”, fără să mai menţionez vreun titlu de pe lista mea de cărţi dorite, „listă imposibilă” la Biblioteca Judeţeană Vâlcea.
Şi mi-a adus „Complexul lui Portnoy”...
„E de acelaşi autor,” s-a disculpat el, punându-mi cartea pe birou.
I-am arătat ce scria cu litere mărunte sub titlu.
„Eh, n-am văzut.”
După două ore de lectură, timp în care şi eu „m-am simţit ca într-un banc cu evrei” , i-am arătat titlul capitolului de la pagina 91.
A fluierat.
„Îţi dai seama, dragule, ce crede acum bibliotecara despre tine?” l-am tachinat, dar fără să insist, de teamă că n-o să mai calce prin respectiva instituţie.

În concluzie, avem aici o carte slăbuţă, deşi sunt convinsă că a fost trăznet în 1967, la apariţie. După lectură nu rămâi cu nimic.
Oricum, vorba ta, Sandu, e lizibilă, mult mai uşor de digerat decât „Cum trăiesc morţii”.
Nu ştiu ce mi se întâmplă în ultimul timp că nu am noroc la cărţi...

joi, 15 noiembrie 2012

"Cum trăiesc morţii"


Cartea asta are gustul şi aspectul unei maioneze tăiate. Nu a reuşit să mă şocheze, ci doar să mă enerveze. Tonul licenţios, cinismul, persiflarea fără greş a tot şi toate sunt nişte gratuităţi în acest roman şi stilul postmodern nu poate salva scriitura. O părere subiectivă, desigur.
Aş zice (cu răutate) că e cartea cuiva care a vrut să pară interesant. Nu o pot aşeza între cărţile dragi.

marți, 6 noiembrie 2012

Cititorul de vise


„Craniul era anormal de uşor, de parcă şi-ar fi pierdut orice consistenţă. Nici nu-mi dădeam seama cărei specii îi aparţinuse. Acum nu mai avea carne, căldură, memorie. Nimic. Doar în mijlocul frunţii se afla o cavitate mică, puţin cam aspră la pipăit. Am presupus că era urma lăsată de un corn.
-         Este craniul unui unicorn din oraş, nu? am întrebat.
-         Da. Visul vechi e pecetluit înăuntru, zise ea calmă.
-         Şi ce fac cu visele citite?
-         Nimic. Treaba ta este doar să le citeşti.
(...)
-     O poveste?
-         Nu-i nimic ciudat în asta, răspunse Profesorul. Cei mai buni muzicieni îşi transpun conştiinţa în sunete , iar pictorii fac acelaşi lucru în forme şi culori. Am aplicat aceeaşi logică elementară. Nu pot afirma că o conversie encefalodigitală  a însemnat chiar o cartografiere plină de acurateţe, dar nici imaginile succesive nu m-ar fi ajutat la nimic. Oricum, ceea ce am obţinut  mi-a fost suficient pentru a-mi forma o imagine globală.”
Haruki Murakami