luni, 5 octombrie 2009

IZA





Alex se aşeză pe treptele terasei. După cinci ani simţea prima oară nevoia stringentă de-a fuma. În schimb, scoase o gumă de mestecat din pachetul început. Numai că molfăind guma n-avea să se liniştească, aşa cum l-ar fi alinat o ţigară. Şi Domnul ştia câtă nevoie de calm era necesară în acest moment!
Privi nucul zdrenţuit din colţul curţii. Promisese Laurei că va culege nucile, că va mătura frunzele. Promisese că are să bată ţăruşi ca să lege tufele de crizanteme… Şi că va repara coteţul puilor… Tocmai de asta se apucase mai întâi… De coteţ. Şi atunci, pe când meşterea sperând să nu-şi zdrobească prea tare degetele cu ciocanul, atunci se întâmplase.
Scena oribilă îi reveni în minte făcându-l să se cutremure. Scuipă guma şi se rezemă de stâlp. Mai erau trei ore până avea să se întoarcă fiică-sa de la grădiniţă. Până atunci… trebuia să găsească o explicaţie.
Deci nu dihorul sau nevăstuica sau alt animal necunoscut le decimase puii nopţile trecute! Nu! Era Iza. Mieluşeaua blândă, albă şi creaţă pe care o mângâiau cu toţii şi-o hrăneau din palmă. Îl fascina botul ei pătat de sânge; până mai ieri, botul acela căuta felii de pâine sau drugi de porumb în buzunarele lor… Botul sensibil ce smulgea smocuri de iarbă pe care le rumega lateral era de dimineaţă roşu tot. Rupea, rupea carnea de pe burta unui pui, trăgea de maţe, fulgii i se lipiseră de nări, iar el rămăsese blocat privind-o.
Oiţa behăise stins când îl simţise, aşa ca de salut, apoi puse o copită să ţină puiul care tresărea cu un ultim spasm.
Turbare? N-auzise de oi turbate, dar ce altceva ar fi putut să fie? În fond era tot mamifer, nu? Dumnezeule! Daniela se jucase cu oaia, Laura o mângâiase, el sigur o atinsese când a băgat-o în ţarc, seara trecută.
Veterinarul! Ştia cu siguranţă că-i notase numărul de mobil pe-o hârtiuţă de lângă telefon. El îi va da soluţia. Se repezi în living, la telefon, însă hârtiuţa nu mai era acolo. Răscoli în sertarul de alături, se puse pe burtă şi privi sub canapea…
Până la urmă o descoperi miraculos pe măsuţa Danielei; desenase pe ea ceva ce aducea vag cu un animal preistoric sau o oaie extraterestră, dar pentru a înlătura orice suspiciune mâzgălise dedesubt cu litere stângace: Iza.
Îl sună pe veterinar. Probabil nu-şi băuse cafeaua în dimineaţa aceea, fiindcă avea o voce mototolită.
Nu, nu era cazul să se alerteze. Dacă crescuseră mielul ca pe-un animal de companie era firesc să devină omnivor. Ucisese pui? Mda, curios, dar el cunoscuse o familie care avea tot aşa, două oi - de frumuseţe - prin livadă, pe care le hrăneau cu mâncare pentru câini şi care mâncau cu plăcere salam. Văzuse cu ochii lui! Bine, dacă domnul insista, avea să vină într-una din zile să ia o probă de sânge. Puteau să izoleze animalul şi să-i urmărească reacţiile. Nu era mai simplu?
Trânti receptorul în furcă. Nemulţumit, luă o felie de pâine din coşuleţul de la bucătărie; are s-o închidă în ţarc. Poate că Daniela va înţelege dacă-i vor explica pe-ndelete că oiţa este bolnavă şi nu se mai pot juca împreună până n-o vede nenea doctorul…
Să sperăm că nenea doctorul va avea chef să vină cât mai curând, mormăi printre dinţi, încă surprins de seninătatea cu care acesta îl amânase.
În curtea din spate constată că se întorsese fix la timp ca s-o surprindă pe mieluşeaua blândă zburătăcind găinile. Una din ele se spânzurase în gard încercând disperată să se salveze.
Puii lor, crescuţi cu atâta dragoste şi nepricepere, de el, analist de pieţe financiare, şi uneori şi de nevastă-sa, filologă! Ajunseseră bătaia de joc a acestei creaturi fără minte! Avea s-o altoiască, să rupă parul ăsta gros pe spinarea ei!
Se aplecă să apuce băţul promiţător de răzbunare, când primi o lovitură straşnică în fese, ce avu darul de a-i aminti subit jocurile de rugby ale tinereţii şi care-l proiectă cale de doi metri în ţărâna murdară a curţii. Înjură din tot sufletul. Precis îşi julise palmele şi genunchii, după usturimea ascuţită pe care o simţea! Apucase parul, dar părea inutil într-o luptă la nivelul solului: oaia venise în faţa sa, aplecase capul privindu-l cu ochi răi, ba chiar scobea pământul cu copita ca taurii în arenă. Voia să-l împungă, nenorocita! Eschivă în ultima clipă, printr-o răsucire de care van Dame ar fi fost mândru, însă nu avu timp să savureze momentul, fiindcă primi o lovitură foarte serioasă în capul pieptului. Îşi pierdu suflul şi se trezi horcăind; realiză instantaneu că nu e de glumă, că e pe viaţă şi pe moarte. Simţi gust sărat în gură şi-şi şterse buzele cu dosul palmei. Sânge!
Privi animalul. Îi întâlni privirea şi avu certitudinea unei alte inteligenţe – vii, ascuţite, răutăcioase. Nu teama, firească, îi inundă cugetul, cât o mirare vecină cu uluiala şi cu o curiozitate avidă. Ce naiba?! Ce era ASTA, pentru Dumnezeu?
Apoi scânteia dispăru din ochii creaturii şi redeveni, aparent, îşi zise, paşnică. Se ridică încet şi-i azvârli bucata de pâine. Oaia intră docilă în ţarc. Behăi gingaş şi apucă cu buzele ofranda.
Închise portiţa şi puse piedica. Trebuia omorâtă, ştia el de ce! Ştiuse undeva într-un cotlon al minţii încă de mai mult timp, de când poştaşul se plânsese tuturor c-a fost fugărit şi muşcat de oaia lor. Pe fondul anchetei poliţieneşti pe care şeful de post a condus-o stricându-se de râs, el ştiuse. Tot aşa, în corul hohotelor întregii comunităţi, care se întreba cât a băut Girlică de-a visat că-l papă oaia, el intuise un adevăr sumbru… Toate se petrecuseră după. După incidentul din iunie. Bunul simţ îi dicta ce are de făcut. Îi părea rău, dar nu vedea altă soluţie. Oaia terminase de molfăit pâinea şi privi în sus la el. Cum s-o omoare de vreme ce nu era doar o oaie? Dacă ar fi surprins-o într-un moment când era oiţa lor, Iza, era uşor, oricâtă milă ar fi resimţit… pe când invers…
- Bee, he, he, hehe! făcu oaia, dar sunetul semăna cu un râs drăcesc. Ochii ei mari, cu irisul imens şi negru oglindeau un rău fără limite. Se repezi şi împunse poarta. Alex se feri ca de muşcătura unui şarpe. Trebuia omorâtă! N-avea nici cea mai vagă idee despre cum era cel mai potrivit s-o facă.
Se duse la bucătărie cu gând să-şi toarne o cafea mare. Cuţit? Toporul? Nu, barosul! Se trânti pe un scaun. Dacă l-ar vedea Laura cu pantalonii atât de murdari în bucătărie, i-ar ţine o morală lungă, lungă ce-ar include idei pornind de la pericolele microbilor până la iresponsabilitatea lui de părinte ce nu are grijă ca în jurul fiicei lor să domnească un mediu sigur. El i-ar spune că… Nu, nu se va lăsa antrenat în jocul acesta fantasmagoric de-a se certa imaginar cu nevastă-sa, în loc să caute soluţia. Era opt şi douăzeci. La doişpe şi un sfert, Daniela va deschide poarta de la drum şi va veni fugind spre el strigând: tati! tati! cum făcea de obicei… Iar până atunci, el va trebui să fi terminat. O să-i zâmbească fiică-sii, o s-o îmbrăţişeze, n-o să-i scape o vorbă despre cum i-a masacrat animalul favorit, apoi vor sta la masă. Dar o să mănânce numai ea, astăzi. El, orăşeanul, intelectualul, nu putea să taie nici pui. Chema un vecin pentru asta. Dar oaia, o s-o… Bău o gură mare din ceaşcă. Lichidul era rece şi amar. Şi negru.
Era primăvara, în aprilie, când Daniela se întorsese de la grădi cu un ghem de lână creaţă în braţe.
- Tati, uite ce-am primit!
Alex privise mielul cu deznădejde. „Ne-a făcut-o!” îşi zise, dar nu avea poftă să strice veselia radiantă a fetiţei.
- Cine ţi l-a dat, scumpete?
Măcar să ştie cine-şi râsese de ei. Un miel nou-născut! Probabil oaia fătase doi. Sau nu l-a mai recunoscut… Nu l-a primit… Indiferent de aceste amănunte irelevante, ei aveau de lucru de aici înainte. Unde îl vor ţine? Nopţile erau încă reci. Trebuia alăptat!
- Un nene. ciripi fiică-sa. Păştea caprele pe marginea drumului.
- Oile. rectificase el didactic.
- Nu! se înverşună Daniela. Capre.
- Uite ce-o să facem: mielul acesta e un copil ca şi tine. O să-l ducem înapoi la mama lui, altfel va plânge după ea şi va fi foarte trist. Mai ţii minte unde era domnul acela?
Fetiţa strânse ghemul de lână la piept şi încruntă sprâncenele. Buziţa de jos se arcui peste cea de sus în semn de hotărâre definitivă. Doamne, cât semăna în asemenea momente cu Laura! Îi venea s-o mănânce, atât îi era de dragă. Buclele şatene şi privirea albastră o transformau în icoana unui înger supărat. El, Alex, nu era croit să reziste la tertipul feminin al lacrimilor, drept care următorul lucru pe care l-a rostit nu mai avea nicio energie. Iar hoţoaica mititică din faţa lui intuia tot:
- Dar sufleţelule, nu ne pricepem să avem grijă de el! O să-i fie dor de mămica lui!
- Eu sunt mămica lui! decretă guriţa bosumflată.
Iar cu decretele nu mai e nimic de făcut. Aşa intră Iza în familia lor.
Crescuse în baie, hrănită cu biberonul, făcând pipişor pe un prosop imens pe care Alex îl spăla zilnic afară la robinet. Constatară că-i lipseşte o anumită parte a corpului, de unde s-a tras concluzia că e de sex feminin. Atunci nu i s-a mai spus „Bebi” şi a fost botezată Iza. Fireşte că Daniela şi Iza au pozat în sute de ipostaze adorabile afară în livadă sau chiar în living, imagini ce-au împânzit internetul. Casa lor devenise un loc al veseliei perpetue.
Alex suspină. I se păruse şi lui cea mai frumoasă perioadă de când se mutaseră la ţară. Fusese ideea Laurei. Să renunţe la apartamentul din bloc ca s-o poată creşte pe Daniela în natură, sănătos. El n-a fost entuziasmat, ca unul ce deschisese ochii într-o cutie de beton, trăise în respectiva cutie până la însurătoare, ca după aceea s-o schimbe pe-o cutie niţel mai largă… Blocul îi convenea de minune. Confort. Asfalt. Banca la care lucra era la cinci minute. De ce aceste lucruri i-ar fi dăunat fetiţei? Nu înţelegea. Dar, pus faţă în faţă cu sindromul de îmbufnare cronică al Laurei, cedă. Aşa cum cedase micul dejun compus din ochiuri cu şuncă pentru cerealele fade - ca să nu mai fie discuţii. Singura condiţie: să cumpere o casă dotată cu toate utilităţile – şi aici Laura fusese întru totul de acord – şi care să fie situată într-una din comunele pitoreşti ce gravitau în apropierea oraşului.
Oferta apăru imediat. În câteva luni au ocupat noul cămin. Până la urmă, Alex se împăcase; era la patru kilometri de centrul oraşului, un fleac pentru maşina sa! Şi chiar era frumos la ţară! În faţa casei aveau o livadă cu pomi fructiferi şi o alee plină de flori. Sâmbăta el cosea iarba cu motocoasa, pe când Laura făcea fripturi şi prăjitură. Era idilic. Tocmai de aceea nu avea cum să dureze prea mult. Când i s-a terminat concediul de maternitate, Laura l-a anunţat că n-are de gând să devină casnică. În faţa perplexităţii lui, ea a venit cu citate din drepturile femeilor, împotriva discriminării etc. El îi explică timid că-şi închipuise rămânerea ei acasă ca o condiţie sine qua non a mutării la ţară… Nu, ea nu făcuse astfel de afirmaţii nici în vis; el confunda dorinţa lui egoistă, masculină, cu ceea ce se spusese de fapt între ei… Ea n-avea să sfârşească la aragaz sau cu andrelele în mână…călcându-i lui cămăşi pentru a doua zi!
Bine, dar atunci cum rămânea cu principiile creşterii Danielei la ţară? Ha! Tonul pe care el punea această întrebare o lămurea definitiv asupra intenţiilor sale! Ce intenţii, ce tot inventa, că acum chiar îşi pierdea cumpătul… El se întreba doar de ce ea nu era consecventă cu ea însăşi ? Faptul că dorea să lucreze era firesc, era natural, silabisea ea ca pentru unul greu de cap, iar el n-o va împiedica. Va fi o mamă bună, are să i-o demonstreze!
Alex suspină din nou. Nevastă-sa deveni bibliotecară la căminul cultural al comunei. Da, Laura era o mamă bună. O ducea pe Daniela dimineaţa la grădiniţă. El venea în pauza de prânz de la bancă, tot într-o goană, ca să o primească la doisprezece cu masa. Laura ajungea acasă abia la unu. Atunci el zbura înapoi în oraş. Laura se întorcea la bibliotecă la ora patru, dar o lua pe Dani cu ea. Seara, el se întorcea cu cumpărăturile, frânt de oboseală. Până să vină fetele, punea masa, mai făcea ceva treabă…
Era o modă, ştia; era la modă „femeia bărbătuşă”; femeia de carieră. Dacă putea câştiga mai mult decât bărbatul, era minunat! Atunci chiar era o femeie împlinită, la naiba! Din fericire, nu existau şanse. Salariul lui era suficient să stea acasă liniştită, cu fetiţa. Fusese mai greu până a fost Daniela mică. Pe-urmă, parcă s-au mai desfăcut şi ei… Se resemnase cu programul infernal. În fond, niciun sacrificiu nu era prea mare ca să fie pace în casă. Să le vadă fericite pe amândouă… Râsul ăleia mici alunga cu putere suverană orice nor. Alex ar fi fost în stare de orice pentru fiică-sa. De orice! Mare brânză să crească o oaie! La bancă toţi se topeau după poza Danielei cu oaia pe canapea, privind desene! Da, era adevărat, un animal de companie făcea copilul mai responsabil, mai sensibil la problemele altora. Şi Dani avea nevoie de aşa ceva! Fiind singură la părinţi putea deveni o mică teroristă…
Doar că într-o zi, pe înserat, Iza n-a mai venit behăind când a fost strigată. Au căutat-o peste tot, dar nu era şi gata! Daniela începu să plângă zdravăn. Laura se posomorî. Nici nu se mai punea problema să urmărească meciul de fotbal. Trebuia să caute şi să găsească oiţa de companie. Altfel… Nu, nu exista altă variantă. Dani plângea absolut imperativ. Se gândise şi el şi chiar şi Laura, că ataşamentul fetiţei pentru Iza era exagerat. Încercaseră cu iepuraşi, dar au sfârşit toţi la cuptor, întrucât Dani îi găsea stupid de proşti. Atunci au adus două pisici. Erau drăgălaşe, însă nu alergau pe pajişte şi în plus nu se lăsau scărmănate. Un câine le trebuia, trase Alex concluzia firească, în timp ce scotocea viroaga pârâului. Se lăsa întunericul chiar şi în acea zi de iunie ce părea fără de final. Gândul că se va întoarce fără Iza îl împinse mai departe spre izvoare, unde se aflau puţurile de acumulare pentru apa menajeră. Noroc că fusese prevăzător şi luase lanterna! „Iza! Iza!” striga din când în când, deşi nu spera sincer că behăitul tremurat îi va răspunde. Curând, întunericul era deplin. Aprinse lanterna. Spotul de lumină căzu pe pereţii unuia din puţuri. De ce nu avea capac? Cine furase capacul? Putea să cadă acolo un copil! Se aplecă peste margine cuprins de un acut sentiment de fatalitate. Fireşte! Iza, sărmana de ea, zăcea moartă pe fundul plin de pietre şi mâl. O strigă încetişor. Nicio tresărire. Avea capul sucit spre spate. După o cădere de patru metri, cel mai probabil îşi frânsese gâtul. Zgarda cu ţinte şi clopoţel o împodobea zadarnic, ca o mângâiere prea târzie…
Era exclus să încerce s-o scoată atunci. Mâine… Se uită la ceas. Zece şi douăzeci. Se putea duce acasă. Daniela dormea de-o oră.
Noaptea se sfătui cu Laura ce era de făcut. Căzuseră de acord că nu e cazul ca Dani să sufere inutil. Iza se întâlnise cu mama ei. Turma trecuse iarăşi prin sat. Iza o să vină înapoi la toamnă. Până atunci o să cumpere un căţel. Amin!
A doua zi în zori el ieşise să dea drumul la păsări, în timp ce Laura pregătea lapte cald pentru cerealele integrale. Ce-i drept, nu mai avea burtă de când cu regimul ăsta! Pe alee păştea florile o pată albă. Alex se opri brusc. „Iza!” o strigă, dar nu era decât o şoaptă. Oiţa veni să-l controleze în buzunare: unde era coltucul de pâine? Sau un morcov? Alex o cercetă pe toate părţile. Ea era; avea zgărdiţa şi toate semnele distinctive: pete de negru după urechea dreaptă şi pe pulpa stângă, o copită trandafirie… Şi nu era murdară deloc! Bătu în geamul bucătăriei. Laura se minună plină de încântare. Apoi duse un deget la tâmplă: Alex visase ieri seară!
Pe toţi sfinţii, nu visase! S-a deschis uşa şi tabloul mut a prins culoarea ţipetelor de extaz ale Danielei.
O vreme s-a tot gândit la ce s-ar fi putut întâmpla. A căutat o explicaţie. Dar eşua regretabil în concluzia Laurei: visase. El visase că oaia zăcea moartă în puţul atât de adânc; visase că avea gâtul rupt, întors în unghi aproape drept; visase că o studiase cel puţin un sfert de oră în care ea nu mişcase, nu respirase. Cine a scos-o de acolo? Cine a coborât pe scară noaptea sau, mă rog, în zori foarte devreme, ca să scoată un cadavru dintr-un puţ părăsit?
Cum nu găsea nici un răspuns, puse întrebările la spate. Mai încercă o anchetă prin vecini, dar nimeni nu ştia, nu auzise nimic. Visase, domne!
Iulie se scurse calm şi fierbinte. Laura îşi luase concediu ca să fie cu fetiţa. El se plictisea la bancă.
Apoi episodul cu poştaşul! Omul avea o privire îngrozită la barul din centru unde povestea în hazul general cum l-a împuns oaia, cum i-a trântit geanta doldora de scrisori şi mandate, cum l-a urcat în pom, iar el, victima bestiei, se uita cum zboară hârtii şi cupoane duse de vânt… La faza asta zâmbise şi Alex… Apoi îşi ceru scuze de la bietul Girlică, ce ajunsese la întrebări profunde despre riscurile meseriei de poştaş. Avea să… lege oaia. Să pună inscripţii de avertizare: Atenţie! Oaie Rea! Oaia Muşcă! Ţăranii de la mese râdeau bogat, dar Girlică nu părea să guste gluma. Chiar îl muşcase! Uite! Le arătă un picior păros. Nea Titel îl trimise la culcare: dacă băuse şi atunci cât a băut acum, era şi normal să ia un dulău mai lăţos drept oaie. Lui Alex însă, amprenta aceea îngustă de dinţi teşiţi îi stăruia în minte.
În august au apărut primii pui morţi. Tocmai îi scăpaseră de toate bolile posibile: pestă, căscat, variolă, păduchi. Aveau un kil jumate. Alex era tare mândru. Până au început să dispară zilnic câte unul. Au aflat de la vecini despre posibilii duşmani naturali ai puiului: uliul, vulpea, dihorul, nevăstuica sau câinele nărăvit. Închişi într-o curte acoperită sau în coteţ, cine putea să-i răpună? Ajunsese să citească pe net articole despre ciupacabra.
Şi iată că azi se lămurise misterul: era Iza. Sau ceea ce devenise Iza. Alex constată indignat că petrecuse o oră bună în faţa ceştii de cafea. Exact când nu avea timp de pierdut! Trebuia să omoare oaia! Pentru că nu visase atunci. Nu visase! Halal concediu! Ar fi fost bună nişte otravă…
Pe deplin determinat, ieşi în curte. Uşa ţarcului era larg deschisă. Iza, nicăieri. Se răsuci pe călcâie şi intră în magazie după topor. Sau baros, sau ce-o fi. Coasa cea veche a bunicului îi trecu prin faţă şi căzu la pământ. Cine o sprijinise de uşă? Cine umblase cu ea? O privi mai atent. Era ideală!
Ieşi pe alee şi-şi închipui ce ridicol arăta ca întruchipare a îngerului morţii. Iza stătea încremenită în mijlocul livezii. Când îl văzu, slobozi iar acel behăit ca râsul unei legiuni întunecate. Alex se opri. Atunci porni ea spre el. Nu mai behăia; acum necheza, mieuna, lătra, sughiţa ca un păun în rut. Şi rânjea la el, rânjea cu dinţii ei teşiţi ce muşcaseră din pulpa nespălată a poştaşului. Alex ridică tăişul coasei pentru o lovitură în plin. Spera să nu încremenească sub vraja privirii demonice. Aproape că-i venea să vorbească oii. S-o întrebe cine este…
Instinctul de supravieţuire învinse: când a ajuns la un metru şi jumătate de el, Alex lăsă să-i cadă braţul ca-ntr-o mişcare de pendul. Chiar neascuţită recent, coasa reteză capul Izei. Alex se întoarse cu spatele. Tremura ca un prunc şi se simţea lac de sudoare. Când o privi, murise; dintr-o venă încă se scurgea un sânge negricios. Se gândise: are s-o târască în groapa nouă de gunoi, peste paiele de la cuiburile găinilor. Va turna motorină din belşug. Îi va da foc. Va trage pământ deasupra. Se va termina.
La doişpe dispăruse orice urmă. Se spălă pe mâini. Îşi trase alţi pantaloni. Se aşeză pe terasă în aşteptarea Danielei. Îi va povesti că Iza…


***

Trei zile a jelit fiică-sa. Dar apoi au mers la „magazinul de căţeluşi”. I-a promis că va alege ce căţel va dori. N-a vrut pechinezi, teckeli, şorecari. N-a impresionat-o puiul de lup alsacian, nici ciobănescul mioritic flocos şi jucăuş. Ea a poftit căţeluşa golden retriever care costa o avere. Căţeluşă! Alex regretă uşurinţa cu care făcuse promisiuni. Dar nu putea face compromisuri în faţa puştoaicei. Şi nu în magazin unde clienţii şi vânzătorii urmăreau cu interes finalul disputei. Aşa că duse mâna la buzunar şi extrase cardul de urgenţă afişând un rictus pe post de zâmbet.
Dolly căţeluşa a fost fericită la ei o săptămână încheiată. Apoi au găsit-o înecată în butoiul cu apă de ploaie. Alex o pescui cu grebla. Îl durea inima de amărâta aia de căţea! Se ataşase deja de pacheţelul scâncitor, în ciuda surprizelor pe care le mai lăsa pe covoare… Cum se urcase pe butoi? El cu Laura deliberaseră îndelung asupra periculozităţii recipientului respectiv, dar numai din perspectiva Danielei. Un butoi de un metru şi jumătate, un butoi de două sute de litri, în general gol, sau cu câteva palme de apă pe fund. Cum putea să se înece în el un căţel care ridicat în două lăbuţe măsura treizeci de centimetri? Alex privi suspicios spre curţile vecinilor. Era unica explicaţie.
Daniela se mai călise sufleteşte, fiindcă n-a mai bocit, ci a fost tristă preţ de-o zi. Din fericire, Missy, pisica, avea trei pisoci frumoşi ce mergeau cu codiţe tremurânde prin magazia natală. Daniela a binevoit să-şi aleagă unul pentru ea. Dacă pretindea un alt căţel, însemna ruina bugetului lor!
În semn de recunoştinţă, i-a adus de la petshop un şoricel mecanic şi câteva mingiuţe. Se jucau straşnic împreună, fetiţă şi pisic!
Din concediul lui Alex mai rămăseseră fix patru zile. Dar le va petrece liniştit: televizor, plimbări, munci uşoare, Daniela. Laura nu-l va cicăli tocmai acum cu nu ştiu ce proiecte. Sau dacă are să încerce, îi va spune că se ocupă de fată.

Săptămâna trecută meşterise împreună cu ea o colivie de porumbei suprarealistă. Lui i se păruse drăguţă. Laura o numise aşa. Acum Dani picta colivia. De ieri n-o mai puteau scoate din magazie, iar tricoul şi fustiţa deveniseră inutilizabile. Laura închise gura când el argumentă că dezvoltă instinctul creator al copilei. Bine, în sinea lui era convins că nici un porumbel n-o să dorească să adopte căsuţa. Nu, cu albastrul acela, cu verdele strident şi movul ce te lovea dintr-o parte. Dar se uitase liniştit la televizor, pe alte canale decât cele de desene.
Acum domnişoara se întrecea cu creaţia! N-o mai auzise de-o juma’ de ceas! Era pauza meciului, să meargă să vadă ce curcubeu de culori mai suportase colivia…
Din magazie răzbăteau miorlăituri de pisică în agonie. Se grăbi să intre.
- Dani, tată, ce faci?
Întâi crezu că pictase cu roşu. La picioarele ei se zbăteau doi pisoi. Pisica mamă, cu coada vâlvoi nu ştia ce să facă, o scuipa pe Daniela.
Fiica lui ţinea în mână foarfeca de vie. Retezase labele din faţă ale pisoilor.
- Daniela! ţipătul ţâşni pe gâtul lui fără voie. Fetiţa îl privi cu ochi albaştri, mari ce răsfrângeau un rău nemărginit şi cunoscut.


vineri, 11 septembrie 2009

Praf Minune, capitolul şapte. Epilog




ŞAPTE

- Claudia! Ţi-am luat un croissant şi-o cafea, ţi-e rău pe avion?
Doamne! Aţipisem, totuşi. Afară se luminase, dar nu putea fi mai mult de cinci. O durere în ceafă, o jenă de-a lungul pulpelor îmi amintiră aproape instantaneu de aventurile nopţii trecute. Privii pe bărbatul ce aştepta un răspuns în faţa portierei deschise. Brusc, m-am simţit stânjenită. Îl vedeam bine pentru prima oară. Deşi nu era atât de tânăr cum crezusem, avea o distincţie pe care nu speram s-o descopăr la un poliţist.
- N-o să-mi fie mai rău decât acum; am mai zburat. O cafea e grozavă!
Un tip rafinat! Sigur că nu uita să se spele pe dinţi; era din genul celor care îşi asortează cămaşa cu ciorapii şi au pe noptieră întotdeauna o carte… Totuşi, paloarea mea bibliofilă n-avea cum să-l farmece, mi-am spus nu fără un mic regret. Oricum, imaginea lui Sorin am închis-o definitiv într-un sertar necirculat al minţii.
Mă privea în timp ce mâncam, sporind şi mai mult tremurul aproape perceptibil al mâinilor mele:
- E o ruşine să necăjească o fată ca tine!
- La ce te referi?
- La Kostas & company. Îmi dai voie? Te-ai murdărit de ciocolată.
Scoase o batistă imaculată şi îmi şterse colţul buzelor; degetele sale îmi trimiseră fulgere miniaturale pe sub pielea obrazului. Am protestat timid:
- Dar nu s-au purtat rău… până azi-noapte, când m-a închis în cameră…
- Aşa ţi-a făcut? rosti pe un ton pe care nu-l puteam califica decât sub titlul „duios”. Haide! Mai sunt zece kilometri până la Kogălniceanu. Am telefonat şi, norocul nostru!, mai aveau două locuri la o cursă charter spre Cluj.
Butonul de panică ţiuii din nou, dar mai slab, mai mult ca o curiozitate: de unde ştia că intenţionam să merg la Cluj, la sora bunică-mii?
- E mai aproape Sibiul...
- Crezi că n-am întrebat! Spre Sibiu nu pleacă decât cursa oficială la ora paisprezece. Vrei să-l aşteptăm pe amicul tău până atunci?
Maşina porni uşor, era un audi felin şi brusc am întrebat:
- Unde laşi maşina?
- Stai liniştită! Am s-o recuperez după ce tu vei fi în siguranţă. şi râse încetişor.
Singurul lucru ce mi-a trecut prin minte în clipa aceea a fost că va veni un moment când nu vom mai fi alături, când eu voi fi în siguranţă, iar el va pleca…
Copacii alergau pe lângă geamul maşinii, soarele răsărise şi-mi arunca în poală buchete de raze, buchete de umbre… Se ivi în faţă clădirea aeroportului. Am descoperit pe fruntea lui Robert o mică încruntare. Parcă automobilul, plăti taxa şi mă cuprinse după umeri.
- Ţi-e frig?
Am clătinat din cap, dar nu m-am împotrivit şi-mi era ciudă că mă simţeam slabă şi cedam avansurilor unui poliţist.”Dar ce poliţist!” suspinai în gând, însă n-am apucat să-mi duc ideea mai departe, fiindcă el mă trânti pe iarba firavă a parcării:
- Fugi pe după maşini şi intră!
- Dar ce?...
- Mişcă! şuieră fără să-mi lase loc de alte întrebări.
Am făcut întocmai, însă am apucat să văd nişte indivizi după gard. Robert m-a urmat înăuntru. O ureche îi sângera.
- Ce-ai păţit?!
- Comportă-te firesc.
- Hai la baie, la primul ajutor…
- Ne-ar încolţi, prostuţo!
Îmi era imposibil să nu privesc înapoi. Intraseră după noi, dar n-aveau ce face cu atâţia oameni în jur. I-am recunoscut: erau tipii din seara precedentă, care veniseră la Kostas…
- Au fost aseară la Kostas… Ei l-au ameninţat că nu mai este timp, că trebuie să spun…
- S-au mişcat repede. Ţi-am spus că sunt periculoşi.
- Ce-ai păţit?
- Nimic, nu vezi? Trag la ţintă la fel de bine ca bunica fără ochelari!
- Dar sângerezi!
- Sst, drăguţo! I-o nimica toată! O zgârietură. Vrei să ne oprească jandarmul de proximitate?
Nu, nu doream aşa ceva. Doi indivizi în uniforme, cu bastoane la brâu şi burtici prospere se plimbau prin sală. „Ştiţi, sunt urmărită pentru elementul miraculos care declanşează a cincea forţă… Aia descoperită de atlanţi…” Mă pufni un râs nervos, involuntar. Robert se ştergea cu batista pătată de ciocolată. La un moment dat, pe când ne îndreptam spre punctul de control, opri o femeie ce mânuia un aparat de spălat duşumelele:
- Doamnă, trandafirii din parcarea aeroportului au crescut foarte mari. Mai îngrijiţi-i! Azi- mâine o să agaţe avioanele, se poate! Uite ce mi-a făcut!
- Trandafirul te-a… am şoptit lângă umărul lui după ce ne-am îndepărtat.
- Da, dacă e primul trandafir care trage cu pistolul! şi iarăşi îmi zâmbi dezvelindu-şi toţi dinţii.
- Ne urmăresc! Au să se urce după noi în avion!
- Nu mai sunt bilete, ai uitat?
După ce-am trecut de ultima poartă, mă luă de mână, împletindu-şi degetele printre ale mele. Era o senzaţie uluitoare.
- Adu-ţi aminte odată de elementul acela, ca să pot da cu ei de pământ. Nu suport să-mi imaginez ce ţi-ar putea face.
Am urcat în avionul mic. Nu avea nici măcar însoţitoare de zbor. Jos în clădire, în spatele geamului imens, mi s-a părut că văd feţele mofluze ale celor patru. Le-am scos limba într-un gest copilăresc, dar teribil de plăcut!
Prin bunăvoinţa unui domn în vârstă, am reuşit să stăm alături. Robert era gânditor.
- Dar dacă nu-mi aduc aminte de nimic?
- E de rău. Erai ultima speranţă. Trebuie închis…tunelul… ţi-a spus Kostas despre tunelul temporal…
- Zicea de-o buclă.
- Da, zi cum vrei. Trebuie închisă.
- Dar şi el spunea exact acelaşi lucru. De ce sunteţi în tabere diferite?
- Tu ai lăsa câteva kilograme de uraniu în mâna unor terorişti cu speranţa că-l vor folosi în scopuri paşnice? Că nu vor prefera să-l facă bombă?
- Bombă din uraniu?
- Mă rog, înţelegi ce vreau să spun! Autorităţile trebuie să ia obiectul.
- Dar poate că bunicul meu s-a debarasat de obiectul acela. Ştii ce nu pricep? De ce s-a aşteptat până acum ca să vă dea prin cap să-l căutaţi? De ce mi-l cereţi mie? Trebuia să-l cereţi bunicului!
- Nu se ştia că mai există. Căutau soluţii, fiindcă terminaseră construcţia acceleratorului de particule; nu lipsea decât bucăţica aia blestemată. Au aflat de ea când s-a deschis o cutie de valori la banca din Alba Iulia. Aparţinuse lui Goldmann. În testamentul individului figura elementul; îl lăsa moştenire Ordinului. Au mers pe fir, bănuiesc. S-a ajuns la Rudi Tratner, bunicul tău. Scria negru pe alb în jurnalul său că a pus mâna pe un obiect care l-a ars. Noi credem că acela este Elementul.
- Deci oamenii lui Kostas mi-au răscolit casa! Ce ipocrit!
- Acum ca să fiu sincer, am făcut şi noi nişte fotocopii…
L-am privit intrigată. Se înclină şi-mi sărută buzele:
- Eşti atât de frumoasă!
M-am împurpurat sau am pălit, nu-mi puteam da seama, dar nu voiam să fac pe mironosiţa, aşa că l-am îndepărtat blând şi-am revenit la ceea ce mă preocupa:
- Bine, bine, dar hai să luăm în discuţie şi posibilitatea aceasta: obiectul nu e de găsit; poate nici nu mai există…
- Ar fi mai bine să nu mai existe deloc. Fiindcă dacă vor face încercarea de-a astupa acel canal deschis când se jucau cu nava Eldridge, iar elementul există undeva, oriunde pe glob, în interiorul triunghiului format de el şi de celelalte două obiecte de acelaşi fel se va declanşa forţa. Haosul. Iadul. Ei vor să unească obiectele, să fie cât mai aproape posibil, triunghiul să fie mic de tot, încât, eventual, să poată controla efectele… Deja va trebui să te omor pentru cât ţi-am spus, ştii prea multe.
Zâmbi privindu-mă pe sub gene într-un fel învăluitor şi-atunci mi-am zis că semăna grozav cu Omar Sharif tânăr.
- Da’ Robert, mi se pare simplu: dacă nu găsesc al treilea obiect, nu trebuie decât să distrugă ei unul din cele două obiecte pe care zici că le au… Gata, nu se mai formează triunghiul!
- Ha, ha! Cine crezi că va fi dispus să distrugă aşa ceva? Ceva ce promite posibilitatea de-a călători în timp, în spaţiu, de-a forma după bunul plac găuri de vierme… Ceva ce promite în fond puterea absolută? Nu cunoşti oamenii deloc?
- Mă întreb: oare Goldmann fabrica elementul acesta? O fi praful minune de care a scris bunicul?
- Fugi de-aici! Praful minune era o elucubraţie a moşului aceluia trăsnit; ceva ca fluorul în pasta de dinţi… să facă oamenii paşnici şi docili. Sau poate era doar o perdea de fum… Şi-apoi nu putem şti ce s-ar putea petrece încercând să distrugem obiectul. Putem distruge pământul cu totul…
- Kostas spunea că există mai multe variante ale Pământului…
- Mda, teoria spaghetelor în sos: toate la un loc, dar independente, totuşi. Chiar şi aşa, Claudia, ţi-ar plăcea să dispari? Te consolează posibilitatea ca o infinitate de claudii să continue să trăiască în lumi paralele?
Am clătinat din cap cu vehemenţă. Îmi făcu semn spre hublou:
- Ia uită-te în jos: vezi munţii?
Erau nişte munţi mititei şi am văzut şi un tren de jucărie care şerpuia pe lângă o panglică albastră-albastră! Robert a spus că e Valea Oltului. Am tras aer în piept: mă hotărâsem să-i spun:
- Vreau să merg la Cluj mai întâi, la sora bunicăi, tante Iuliana. Ei i-a rămas moştenire casa străbunicilor, la Ighiu. În vacanţele de vară însă, bunicii mei stăteau acolo o lună, două… Mă gândeam să-i cer cheia mătuşii să arunc o privire… poate descopăr vreun indiciu.
- O.K. Sunt cavalerul tău. Luăm o cameră la hotel, ne revenim, pornim în ce direcţie îţi pofteşte inima.
După cum m-am strâmbat s-a grăbit să se corecteze:
- Două camere, na! Şi mergem numai unde este necesar pentru scopul nostru…
Dacă aş fi observat cât de încordat mă ascultase, aş fi fost mai prudentă…


În Cluj ne-am instalat la Metropol, dar numai pentru un duş. Ighiul îmi părea atât de aproape, încât consideram firesc fie să dormim acolo, fie să ajungem la Alba în aceeaşi noapte. Dar pentru asta ne trebuia o maşină, pe care Robert a plecat s-o închirieze în timp ce eu mă îmbăiam. Până la urmă am fost rezonabilă şi-am acceptat să luăm doar o cameră, trecând peste zâmbetul complice al recepţionerului.
- Mâncăm la restaurant, sau vrei să mă întorc cu cea mai mare pizza pe care o găsesc? mă întrebă din uşă.
- Bănuiesc că la serviciile secrete nu vă plăteşte chiar cu greutatea voastră în aur… deci pizza.
Am început să mă dezbrac. N-aveam de nici unele. Îmi cumpărasem în drum o bluză ca s-o schimb pe cea cu care sărisem pe geam, evitasem focuri de pistol prin iarbă şi zburasem pe deasupra Carpaţilor. Bine că la baie erau prosoape şi şampon. Indiferent de soarta Elementului şi-a omenirii trebuia să mă spăl şi pe cap!
M-am oprit în faţa oglinzii: în fond de ce nu i-ar fi plăcut de mine? Dacă genul lui nu era Calista Flockhart, n-avea de ce să nu mă placă! Atunci am observat haina lui uitată pe speteaza scaunului de lângă uşă. Am simţit impulsul acela tainic pe care-l cunoaşte orice femeie de-a cotrobăii puţin prin buzunare… Oare exista cineva în viaţa sa? Bărbaţii au obiceiul să păstreze prin portofele tot felul de amintiri, poze… Robert era poliţist, dar poate totuşi… Cu o mână am răsucit cheia în broască, pe când cealaltă deja mi se insinuase în buzunarul de la piept. Bonuri de benzină! Le deconta, desigur… În buzunarele laterale – nimic! Dar am auzit un clinchet. Monede? Chei? Oh, un buzunar secret, cu fermoar. Înăuntru era un ceas. Un Rolex. Cu alte cuvinte chiar erau plătiţi la greutatea lor în aur! Şi… mai era ceva… Doamne! Să laşi un Rolex aşa… în buzunar! Mai era… o fotografie. Mi-a zvâcnit inima!
Kostas şi Robert la masa unei grădini de vară. Pe spatele fotografiei era scris ceva în arabă. Am simţit pământul scufundându-mi-se sub picioare. O legătură absurdă şi dureroasă se stabili între informaţii disparate: arabă la telefon vorbea Kostas, Omar Sharif tânăr, Robert se cunoştea cu Kostas, Robert… Bobby…
Iar eu aproape că îi mărturisisem… I-am spus de casa de la Ighiu! Ce era de făcut? În primul rând, să rămân calmă, mi-am spus. Am aşezat totul la loc cu mâini tremurânde, am descuiat uşa, am intrat la baie.
Ce proastă, ce idioată, ce stupidă naivă am putut să fiu! Robert nu era decât planul B al domnului Kostas. Trebuise doar puţină tandreţe şi reacţionasem mai rău decât căţelul pavlovian! Pe jumătate îi şi mărturisisem… că ştiam…de obiect… Lipsise atât de puţin ca să zic tot!
Apa duşului aluneca de-a lungul corpului meu în cadă, se scurgea spre sifon, de unde cu o ultimă rotire aluneca spre haos, spre întuneric. Trebuia să accept şi posibilitatea morţii printre planurile mele; trebuia să accept alunecarea spre necunoscut întocmai ca apa. Şi totuşi, nu oricum! Nu cum voiau Ei!
M-am şters cu unul din prosoape, mi-am pieptănat părul ud. Mi-am luat bluza cea nouă şi fusta – după ce am scuturat-o energic pe fereastră. Acum aveam să fiu mai şmecheră ca Robert.
M-a găsit privind o telenovelă; aveam ochii umezi de mila Palomei pe care Ricardo se pregătea s-o părăsească, întrucât descoperise că e sora sa vitregă.
- N-am pierdut niciun episod. Te deranjează dacă mă uit în timp ce mâncăm?
- Nu, scumpo! Uite: pizza cu piept de pui şi ciuperci. Mulţumită?
- Da! Ce maşină ai luat?
- N-aveau disponibile decât forduri; uite-l pe fereastră, cel bleumarin.
Am mai lăcrimat puţin pentru Paloma care nu pricepea gestul iubitului ei şi pe care acesta, la ideea scenariştilor, avea să i-l dezvăluie abia peste câteva episoade, l-am lăsat pe Robert să mă tachineze, am mâncat jumătate din pizza neştiind când va fi următoarea masă, dacă avea să mai exista vreuna…
- Acum, ca să câştigăm timp, tu intri la duş, iar eu mă duc la mătuşa să iau cheia.
- A, nu, te duc cu maşina, o luăm la plecare.
- Nu pot să stau doar cinci minute, nu m-a văzut de patru luni. E bătrână şi se agită mai mult decât trebuie; plus de asta, dacă mă vede cu un bărbat, va pregeta să ne dea cheia casei… sau o să dorească să vină cu noi să ne supravegheze…
- Păi, atunci vin să te iau de acolo… din apropiere…
- Super! Uite, îţi scriu adresa. E simplu de găsit, e în spatele pieţei. Şi-acum la baie, domnule!
Robert a intrat în baie, eu mi-am luat poşeta, am înfăşcat cheile fordului bleumarin, am încuiat uşa camerei transformându-l pe amicul meu în prizonier şi-am fugit spre ieşire. Mai ştiam să pornesc o maşină? Făcusem şcoala de şoferi la terminarea liceului, dar bunicii n-au avut bani să-mi cumpere un automobil. Nu intenţionam să fur maşina omului, ci doar s-o mut după colţ, să piardă timp căutând-o. Parcarea hotelului era aproape goală, din fericire, căci mă temeam pentru integritatea maşinilor din jur. Am reuşit să mut fordul neaşteptat de uşor. Coborând, mi-a mai venit o idee: am scos forfecuţa de unghii din poşetă şi m-am străduit să-i înţep cauciucurile… sperând că nu e din acea categorie de maşini care pot rula şi aşa…
Apoi am sprintat spre strada Fericirii unde locuia mătuşă-mea, o locaţie diametral opusă adresei pe care i-o oferisem lui Robert. Dacă mă grăbeam, dacă Tante Iuliana era acasă, aveam şansa să prind rapidul de ora unu spre Alba.
Adevărul era că mă temeam de întâlnirea cu mătuşă-mea. Ce motiv puteam invoca pentru ca să-mi motivez dorinţa intempestivă de-a vizita casa de la Ighiu? Începusem să gâfâi din cauza marşului forţat sub soarele amiezii. Bine că locuia lângă gară! Iată că drumurile dese la Cluj îmi ofereau avantajul neaşteptat de a cunoaşte mersul trenurilor pe de rost… Am luat-o la stânga pe o străduţă laterală, pe lângă o clinică de unde mereu se auzeau plângând copii mici. Încă puţin… Deci care era motivul?
N-am reuşit să mai găsesc niciun răspuns: eram pe strada Fericirii, la poarta cu numărul 17. Şi poarta mare de lemn care fereca o curte interioară cu mai mulţi locatari, se deschise ca prin minune: tante Iuliana scotocea în căsuţa poştală. O emoţie stranie mi se puse nod în gât: era singura mea rudă în viaţă; când avea să moară, voi rămâne singură pe lume.
Bunicuţa cu ochi de peruzea, cu rochiţă cărămizie scrobită şi şorţ dantelat putea să dispară chiar în noaptea aceea, din cauza mea. Mă zări dintr-o dată cum rămăsesem încremenită cu un picior în aer de cealaltă parte a străzii:
- Iezus, Marie! Claudia, de ce n-ai anunţat, no? Că aeriseam perinile, dragă! Vai, bine-mi pare! Hai să te pup! Ţi-i foame? Am supă cu găluşti, de care-ţi place.
- Sărut mâna, mătuşă. Uite sunt cu doamna asistentă de la facultate, mă aşteaptă la gară; trebuie să culegem folclor pentru teza mea de doctorat. Trec pe la dumneata la întoarcere şi stau o săptămână întreagă, îţi promit. Da’ acum am o rugăminte: poţi să ne dai cheile de la Ighiu? Ca să nu dormim în gazdă… Stăm acolo în zonă o zi, două. Ce să fac, pentru doctorat, că ştii, dacă n-o ajut şi eu pe ea…
- Ioi, tare greu doctoratu’ ăsta la tine! Da-păi cum să nu? Ţi le dau, dragă, e casa ta, doar. Cui o s-o las? Da’ nu bei măcar o cafeauă?
- Pleacă trenu, că altfel, aş bea.
- Musai cu trenu ăsta să mereţi?
- Musai!
- No, atunci ascultă aici: în casă stă doamna Edith, o ştii. Am lăsat-o să aibe grijă de toate alea, că iera năcăjită cu noru-sa, că nu se-nţelegeau. Du-te, că-i acasă!
- Mulţumesc, mătuşico! Vino să te îmbrăţişez. Mă întorc şi stau o săptămână.
- Bine, dragă, fac cozonaci! Ai grijă de tine! Să fiţi atente să nu greşiţi trenu!
Mai erau zece minute până la plecarea trenului, dacă nu era coadă la bilete, reuşeam să-l prind. Ce noroc că Tante Iuliana n-avea de unde să ştie că Ferdinand de Saussure nu se interesase de folclor!
Slavă Domnului, nu era coadă! Bineînţeles, doar se terminase sesiunea, studenţii fie se prăjeau la Costineşti, fie învăţau la umbră pentru restanţe… Trenul meu era tras la linia întâi. Simţeam furnicături în tălpi. Am privit suspicioasă peronul: văd mutra unuia de la Kogălniceanu? Sau chiar pe Kostas? Poate pe Robert cu prosopul în jurul taliei, ieşit de la duş?
M-am strecurat în tren, dar nu m-am dus să-mi ocup locul. M-am ascuns într-o toaletă, cu riscul de-a fi urecheată de naş, pentru că „în staţie nu e voie”. Am citit de câteva ori în gând, în cele cinci limbi de circulaţie, anunţul de pe marginea ferestrei vopsite care sfătuia călătorul imprudent că e periculos să se plece în afară… Între timp cercetam printr-un colţ unde vopseaua fusese răzuită bucăţica de peron ce intra în raza mea vizuală. Până la urmă, după câteva smucituri ce m-au făcut fericită, trenul s-a pus în mişcare. Am numărat zgâlţâiturile binecunoscute prin care se elibera de împletitura de linii ca să câştige avânt. Abia când a prins viteză ca lumea am deschis uşa. M-am aşezat în compartimentul gol şi-am privit pe fereastra dincolo de care se aşterneau fâneţele podişului. Rapidul zbura prin gările mici. Trecusem de Valea Florilor. Iar eu nu ştiam încă bine ce aveam să fac…
Era foarte probabil ca la Alba să fiu aşteptată de o parte a echipei. Dar la fel se putea să mă aştepte la Ighiu… Mai mult ca sigur că la Ighiu… Singura staţie unde mai oprea trenul era Teiuşul. Dacă aş fi coborât în Teiuş, puteam ajunge cu un autobuz la Ighiu.
Cum rapidul făcea o oră până la destinaţie, abia am reuşit să-mi trag sufletul. N-aveam de ales, urma să cobor, deşi le putea trece şi lor prin minte să mă aştepte la singura oprire a trenului. La Teiuş am descins pe peronul opus staţiei şi am alergat până la uşa deschisă a unui depozit de marfă în care m-am ascuns. Erau mulţi oameni în gară, nu-mi puteam da seama dacă era cineva acolo doar cu scopul de-a mă captura. O mână mi se lăsă grea pe umăr:
- Ce faci, duduie, furi făină sau mă cauţi pe mine?
Un roşcovan gras, îmbrăcat în salopetă de lucru, murdar de… făină rânjea cu dinţii înnegriţi de tutun. Era libidinos, dar nu trăda prin nimic apartenenţa la o frăţie conspirativă. Am deschis poşeta brusc şi i-am vârât în dreptul ochilor legitimaţia mea de bibliotecă, pe care am retras-o la fel de repede, cum văzusem în filme:
- Sunt de la unitatea specială! Deschide-mi imediat uşa cealaltă! şi i-am indicat cu mâna întinsă o rampă veche în partea opusă.
- Ioi, dragă, da’ ţăpoasă mai eşti! Se conformă, descuie lacătul imens şi mă pofti afară.
Când am trecut pe lângă el îmi arse o palmă undeva, ca unei ospătăriţe nostime:
- Asta-i ca să nu-ţi închipui că m-ai prostit cu carnetu de ielevă, ţuca-te-aş! îmi explică plin de bunăvoinţă.
Am ocolit gara pe la o distanţă pe care am considerat-o prudentă, apoi m-am întors spre micul orăşel. Am avut marele noroc să dau peste un taximetru condus de o femeie. Habar n-aveam de mersul autobuzelor în zonă, iar de taximetrişti nu voiam să aud după episodul jicnitor din hală. I-am făcut semne disperate.
- Bună ziua, trebuie neapărat să ajung până la Ighiu, că moare mătuşa, vă rog mult de tot! m-am lamentat plângăreţ.
- Nu ştiu, domnişoară, eu nu ies din oraş, e departe, sunt peste patruzeci de kilometri.
I-am fluturat pe sub nas ultimii mei bani, o hârtie albastră de un milion, pe care o ţineam ascunsă în căptuşeala ruptă a poşetei. A ezitat:
- Îmi daţi banii înainte?
- Da, doamnă, cum să nu! Nu cred că aveţi inima să mă daţi jos la jumatea drumului când e vorba de viaţă şi de moarte.
După zece kilometri eram prietene la toartă şi mi se confesă în legătură cu soţul, care avea o drăguţă şi nu mai aducea toţi banii acasă, despre fiul care termina liceul şi era obraznic, ba chiar mi-a destăinuit şi reţeta ei secretă de gogoşari în oţet cu miere, pe care mi-am notat-o politicos pe-o fiţuică.
Din fericire, am văzut printre dealuri primele case ale comunei. Am anunţat-o că am ajuns.
- De ce, că vă duc până la poartă, zău!
Ştiam eu de ce! A făcut calea întoarsă foarte nedumerită. Îmi aminteam locurile; trebuia să ocolesc cimitirul, să ajung la iazul morii, iar de-acolo să urc pe firul izvoraşului până acasă. Avantajul era că mergeam prin crâng, departe de uliţele satului şi ajungeam în spatele casei, ferită de cei care m-ar fi aşteptat în faţă. Ceasul arăta patru fără douăzeci. Mă dureau picioarele îngrozitor. M-am îmbărbătat pentru întâlnirea cu doamna Edith, o nemţoaică plină de solicitudine care nu suporta abateri de la o viaţă ordonată.
Am găsit-o în curtea din spate, la cuptor, scotea pâinile.
- Kit tecik keresni? întrebă pe ungureşte, apoi mă recunoscu:
- Sărut mâna, tanti Edith.
- Gott erbarme! Ce faci fetiţule, uite la tine cum crescut-ai!
Da, avea să fie o problemă de comunicare, întrucât amesteca trei limbi.
- Tanti Edith, dorm aici la noapte, dacă nu te superi. am spus tare, de parcă ar fi fost surdă. Caut o scrisoare de-a bunicii.
- Tulai Doamne! Nu superi! Du-te sus, e curat, să-i spui la Iuliana ce-ai găsit, bine?
M-am sprijinit de tocul uşii, ameţeam. Nu mi-am îngăduit să mă prăbuşesc, am urcat scările la etaj şi-am pătruns în dormitorul străbunicilor, care rămăsese neschimbat în ultima sută de ani. Din dosul perdelelor am privit uliţa. O maşină era oprită la distanţă de două case, dar nu puteam să observ dacă era cineva înăuntru.
De pe peretele dintre ferestre portretele bunicilor îmi zâmbeau. Cu mâini febrile m-am dus la noptiera bunicii. În sertar era trusa de toaletă: pieptene, perie, cutie pentru bucata de săpun, oglinda cu mâner. Oglinda. Inima îmi zvâcni iar. Mânerul de os al oglinzii se deşuruba… Exact cum mă aşteptam, era scobit. Din el mi-a căzut în palmă o bucăţică de…piatră?, cărbune? nu ştiam decât că acela era Elementul. În palma mea şi-a schimbat culoarea devenind translucid şi fierbinte. L-am pus la loc. Inima îmi bătea nebuneşte în gât sufocându-mă. Am auzit ca prin vis zarvă la poartă:
- Ioi, Istenem! D-apăi cum să intraţi că nici nu văzut pe voi în viaţa mea! Eu chem pe jandar, m-auzi? Nană Ravecă, ajutor! Ildi, ia-l pe Neluţu şi hai că m-omoară! Ioi, că n-am mai pomenit aşa ceva!
Din prima clipă ţâşnisem pe scări în jos. Am ieşit din nou în spatele casei şi m-am năpustit pe scări mai departe, în pivniţă. Sub casă era un labirint de încăperi, unde străbunicii păstrau vinul la rece, pe vremea când stăpâneau podgorii de vii. M-am ascuns într-o hrubă mică, un locaş în care se înţepeneau butoaiele. Ţineam oglinda strâns la piept. Am desluşit mulţime de paşi în spatele casei, paşi grei, bărbăteşti; mă temeam doar să nu-mi audă inima şi respiraţia şuierătoare.
- Cred c-a luat-o prin pădure, în jos. zise o voce. Hai după ea!
- Mergeţi voi, băieţi, eu arunc o privire pe-aici.
Kostas! Era Kostas. M-am ghemuit în umbră. Pământul era umed şi rece şi-mi murdărea fusta. Cum aş fi putut să distrug obiectul acela diabolic?
- Claudia! Eşti aici, fetiţo? Hai, ştiu că te-ai speriat, dar eu nu m-am supărat pe tine. Robert era foarte îngrijorat când mi-a spus la telefon că ai dispărut… De ce nu vrei să vorbeşti cu mine?
Vocea lui avea ceva învăluitor, ceva hipnotic, aproape că-mi venea să ies, să le dau obiectul şi să declar că nu-mi mai pasă de nimic!
Am revăzut în minte terasa vilei de la Balcic, leandri înfloriţi, laurul cu frunze lucioase din mijlocul grădinii… O grădină minunată ca un eden… şi vocea lui caldă spunând sufletului meu uimit că timpul nu e decât o vrajă pe care natura a aruncat-o asupra noastră ca să nu ne dăm seama că toate lucrurile se petrec deodată…
- Claudia! Hai, vino!
Am deşurubat mânerul oglinzii şi un fascicul de lumină irumpse. Am prins obiectul strâns, deşi mi se părea că avea să-mi găurească podul palmei, şi m-am repezit spre ieşire tremurând de durerea pe care mă străduiam să mi-o reprim.
- Claudia!
Mă văzuse.
- Aici! E aici!
Am tras capacul fierbinte al cuptorului compromiţând a doua tură de pâini a doamnei Edith şi-am aruncat obiectul în văpaie.
M-am simţit plutind, am căzut pe spate la câţiva metri fără să simt nimic, dar văzând printre lucrurile care zburau în toate părţile o coloană de lumină înaltă până la cer.

EPILOG

Mă trezisem dimineaţa târziu, destul de buimacă, după ce noaptea precedentă închisesem calculatorul la două şi jumătate. Da, dar terminasem teza de doctorat! Ceea ce urma erau mai mult chestiuni de protocol. Prima zi liberă!
Pentru început mi-am turnat o cafea mare, am deschis ferestrele şi-am pornit CD-ul. Minunată zi! Puteam face orice doream! Ştiam ce aveam să fac! Voi citi din caietele bunicului, pe care le descoperisem în debara. Le-am înşirat pe toate în jurul meu pe covor. Bine că erau numerotate! Părea un jurnal. Prima însemnare înscrisă pe foile îngălbenite data din…

4 aprilie 1924

Nu mai pot trăi pe spinarea părinţilor! Trebuie să-mi găsesc neapărat de lucru, chiar de-ar fi să car valize în gară! Mi-e ruşine de Erzsike.

6 aprilie 1924
Şandor mi-a vândut un pont: spiţerul caută ajutor. Mai întâi m-am bucurat, dar cred că va cere referinţe, eu de unde să i le dau? După amiază, tata mi-a adus vestea cea cu adevărat bună: se caută un contabil la poştă. Ei, asta da! Aici mă pricep. Tata zicea că sunt bine plătit, fiindcă am bacalaureatul.
Salariu bun, înseamnă nuntă în curând! Ah, ce m-au înviorat aceste cuvinte ale părintelui meu!



- Claudia! Te-aştept, mai vii cu mine la cumpărături?
- Am uitat, mamă, vin unde vrei tu! Am visat urât azi-noapte, parcă eram aici, dar voi nu mai eraţi, un adevărat coşmar!

joi, 3 septembrie 2009

Praf Minune, capitolul şase









Eram în maşina argintie, călătoream lângă cel pe care-l crezusem duşman. Când am reuşit să-mi stăpânesc tremurul interior, mi-am dat seama că maşina rula cu viteză pe-un drum necunoscut. Bărbatul de la volan tăcea cu încăpăţânare. L-am privit pe furiş o vreme, apoi m-am gândit cum să încep, însă vorbi el primul:
- Şi? Am trecut testul? Arăt satisfăcător?
- Te rog să mă scuzi. Acum mi-e frică de toată lumea.
- Mda. Mai bine ţi-era frică la început. Te deranjează dacă fumez?
Chiar aşteptă ca eu să clatin din cap, îşi aprinse o ţigară şi suflă fumul pe geamul întredeschis:
- Un căpcăun Kostas ăsta, nu-i aşa?
- Tu din ce specie faci parte?
- Ha, ha! râse sincer amuzat, măsurându-mă dezinvolt. Eu sunt un fel de poliţist. Mă numesc Robert. Nu ţi-ar folosi să ştii mai mult. Vei fi în siguranţă acum, îţi promit.
- Cam aşa spunea şi domnul Kostas.
- Îmi închipui. Face parte dintr-o sectă periculoasă şi ştii cum e cu lupii îmbrăcaţi în blană de oaie… reuşesc uneori să fie periculos de convingători. Îi urmărim de mai mult timp. Cred că ai tras o spaimă grozavă. Te duc acasă.
- Nu pe drumul ăsta am venit.
- E o scurtătură. După frontieră mergem pe un aeroport particular de unde vom decola cu un avion mic.
Am tresărit fără să înţeleg de ce. Undeva mi se declanşă un buton de panică: de unde ştia acest Robert că mă gândisem la Cluj?
- La Alba nu există aeroport. Şi de când e poliţia atât de îndatoritoare?
- Claudia, trebuie să scapi de obiectul acela. Dacă vrei să se termine povestea asta, pune-i punct. Altfel, vei fi mereu o ţintă.
- Despre ce obiect tot vorbiţi? I-am spus lui Kostas, îţi repet şi ţie: nu ştiu la ce anume vă referiţi. El mi-a făcut capul calendar cu atlanţi, experimente secrete, manipularea opiniei publice şi sfârşitu’ lumii. Începe şi tu!
- Regret că trebuie să aprob o parte din cele ce ţi-a povestit. Desigur, nu jumătatea paranoică; însă este adevărat că bunicul tău a luat un element rar din farmacia lui Goldmann. Un element rar şi preţios. De care este nevoie în altă parte, la un mare experiment. Nu-ţi poate face decât rău. Să nu visezi să te îmbogăţeşti de pe urma lui. Mi se pare rezonabil să-l predai autorităţilor şi să ieşi din încurcătură, ţie nu?
- Deci tu reprezinţi autorităţile!
- Ţi-am spus de la început că nu-mi pot declina adevărata identitate. Nume de cod: Robert. Va trebui să fie suficient.
- E al dracului de mult!
- Eşti o domnişoară foarte elevată! rânji spre mine cu dinţii sclipitori. E prea rece? Vrei să modific clima? Poţi să aţipeşti o oră până la aeroport.
Nici nu mă gândeam să las garda jos aţipind, dar îmi convenea să stau cu ochii închişi, să mă gândesc la ultimele ore, să încerc să-mi fac ordine în vălmăşagul de întâmplări prin care trecusem.
De sâmbătă intrasem în infern. Eram cu domnul Kostas pe terasa vilei, sorbind băuturi aperitive înaintea cinei. El declama cu emfaza-i caracteristică despre încurcătura temporală în care eşuase omenirea. L-am întrerupt:
- Domnule profesor, nu ştiu dacă am înţeles bine, dar dumneavoastră susţineţi că omenirea îşi repetă istoria din cauza unei bucle temporale? Că ne întoarcem iar şi iar într-un punct dincolo de care nu putem trece?
- Întocmai, fetiţo. Numai că lucrurile sunt ceva mai complicate, hm. Nu pot să cred că acest univers infinit nu-şi valorifică toate posibilităţile. Tot ceea ce este posibil să se întâmple, se va întâmpla. Vor fi fructificate toate variantele. Uite, să-ţi dau un exemplu: există o variantă unde Hitler a câştigat războiul, o alta unde atlanţii nu au descoperit a cincia forţă, o planetă Pământ unde în vârful lanţului trofic se află o specie inteligentă de velociraptor şi-aşa mai departe… De ce zâmbeşti?
- Par scenarii de film supoziţiile dumneavoastră, nu vă supăraţi. Şi dacă există o infinitate de posibilităţi, deci o infinitate de lumi unde copii ale noastre fiinţează, de ce să ne mai îngrijorăm că ne rotim în cerc? Conform logicii dumneavoastră, oricum se împlineşte şi această variantă…iar suficient de multe altele asigură salvarea speciei….
Profesorul îşi şterse fruntea cu o batistă de mătase. Era foarte pedant. Deşi era în plină vară şi ne aflam în grădina vilei sale, înconjuraţi de un zid de piatră, ţinea să se schimbe pentru cină. Iar eu aveam doar patru rochii!
- Bine, nu putem şti precis, sunt idei, dar nu mă supăr, pentru că şi tu ai fost crescută laolaltă cu ceilalţi, de unde ai putea să ştii? Vi s-a servit tuturor aceeaşi minciună, vi s-au predat aceleaşi lecţii, aţi fost învăţaţi să căutaţi facilul, confortul, bunăstarea, indiferent de sacrificiu. Omenirea trebuia transformată în mase docile, dispuse să producă în schimbul iluziei de siguranţă, fericire şi libertate. N-ai citit Dostoevski? Draga mea, s-au inventat false nevoi, s-au căutat false idealuri, s-au descoperit inexistenţi inamici. Pentru ca toţi să-şi afle preocupări interesante, iar o mică elită să poată… să poată împlini… să salveze ce mai era de salvat.
- Şi vreţi să spuneţi că aşa, dintr-odată, eu am devenit factorul cheie pe această imensă tablă de şah…îmi vine să râd!
- Da, oarecum. Dar nu neapărat tu ca persoană, ci o bucăţică blestemată dintr-un element cu totul special pe care bunicul tău a avut proasta inspiraţie de a-l băga în buzunar pe când lucra la domnul Goldmann.
- Nu pot să cred! A cincia forţă în buzunarul de la pantalonii bunicului! Trăsnet! Dacă era un lucruşor atât de preţios, de ce Goldmann n-a fost mai atent?
- A fost un imbecil, recunosc, însă tu trebuie să admiţi că în toată povestea există legăturile normale de cauzalitate, iar faptul că s-a ajuns la persoana ta este firesc. Plus de asta, nu e vorba de a cincia forţă, ci de unul din elementele care o generează. Aceste obiecte dispuse în triunghi perfect echilateral declanşează Forţa; bine, trebuie puţin stimulate de LHC.
- LHC?
- Un accelerator de particule. Când este emanată particula Higgs…
- Domnule Kostas! Poveştile astea nucleare mă năucesc. Înţeleg însă că mai există cel puţin două bucăţi din miraculosul element. O soluţie ar fi să tăiaţi una din bucăţi în două…
- Imposibil! Nu ştii despre ce vorbeşti… Nu e un cârnaţ să-l ciopârţeşti după cum e nevoie.
- Şi de ce aveţi nevoie de a cincia forţă din moment ce până acum mi-aţi arătat c-a provocat doar nenorociri?
- E pentru ultima oară. Ca să îndreptăm răul făcut. Oricum, domnişoară Claudia, nu v-am solicitat să ne daţi soluţii, ci să ne ajutaţi să găsim ceea ce…
- …vă aparţine?
Domnul Kostas se înroşi, apoi păli şi vârî pumnii strânşi în buzunare cu un gest care mi-l aminti pe bunicul; în rarele sale clipe de supărare reacţiona la fel… o generaţie educată să se stăpânească. Ultima dată când îl văzusem pe bunicul atât de furios… un fulger rece îmi străpunse stomacul. Fusese furios pe mine, când, copilă fiind, intrasem fără să bat la uşă în camera lor. Stătea ca întotdeauna cu bunica sub abajurul lămpii, cu o carte din care citeau pe rând… Bunica avea în mână nu cartea, ci un lucru din care se rostogoleau valuri de lumină…Cum de putusem uita?
Probabil că îmi apăruse o cută pe frunte, fiindcă domnul Kostas se aplecă să mă privească îndeaproape:
- Ei?
- A, nu, mă gândeam cum veţi folosi imensa energie ca să anihilaţi bucla…
- Ţi-ai amintit ceva! Spune!
- Nu. Pur şi simplu mă gândeam că…mi s-a făcut foame! am mărturisit râzând şi nădăjduind că voi fi crezută.
Am intrat împreună în sufragerie; ceva se schimbase în atitudinea companionului meu. Devenise palid şi încordat. M-a aşezat la masa lungă, dar menajera care ne servea a adus doar un telefon şi l-a înmânat lui Kostas. Cineva îl sunase, iar el a spus câteva cuvinte în greacă.
- S-a întâmplat ceva? am întrebat şovăitor.
Atunci am auzit maşini pe aleea din faţă. Am sărit în picioare, de parcă un arc s-ar fi destins undeva înlăuntrul meu.
- Stai liniştită, dragă… Avem oaspeţi.
Patru indivizi intrară pe hol. M-au salutat înclinând capul. Kostas vorbea cu ei în greacă. Nu mă puteam dezbăra de senzaţia că discutau despre mine; uneori priveau în direcţia mea. Unul dintre ei mă cântări insolent. Domnul Kostas avea un ton persuasiv, iar ei se lăsau greu.
Un sânge fierbinte şi sărat îmi scăldă toate extremităţile. Îmi era frică! Vizita nu dură mai mult de câteva minute. Cei patru plecară conduşi de gazda mea. Menajera începuse să aşeze tacâmurile.
Kostas se întoarse încruntat. Am mâncat aproape în tăcere. Abia la sfârşit, pe când eu terminam îngheţata, iar el îşi turna încă un pahar de vin, îmi zise cu o voce joasă:
- Mai avem doar patruzeci şi opt de ore.
- Pentru ce?
- Pentru ca să spui.
- Domnule Kostas, nu am ce să vă spun! Am luat-o ca pe o glumă. Ce vreţi de la mine?
- Claudia, detest violenţa, iar violenţa faţă de o femeie e un sacrilegiu. Însă ei nu vor ezita, să ştii!
Mi-am simţit toate membrele de vată. Unde era adrenalina care la necaz te transforma în supraom?!
Telefonul bâzâi pe un bufet. Kostas se ridică şi răspunse. Vorbea cu spatele la mine:
-Oh, hi, Bobby! Where are you?
Am ciulit urechile, dar Kostas îmi aruncă o privire peste umăr şi continuă în arabă.
În seara aceea mă conduse ca de obicei până la uşa micului meu apartament, însă după ce-am intrat, am auzit cheia răsucindu-se în broască:
- Îmi pare rău, Claudia, dar nu mai este timp de joacă. Sper ca noaptea să îţi fie un sfetnic bun.
Aşa deci! Geamul dormitorului era zăbrelit cu o artistică lucrătură de fier forjat pe care chiar o admirasem la sosire. Mai rămânea fereastra băii. N-am fost niciodată o silfidă, dar am hotărât că va trebui să încap pe acolo orice-ar fi! La două noaptea, pe întuneric, am îngrămădit în poşeta încăpătoare actele, puţinii mei bani, periuţa de dinţi şi pieptenul. Am respirat adânc şi m-am urcat pe marginea căzii; dacă în locul căzii ar fi fost o simplă cabină de duş, rămâneam prizonieră! Pătratul ferestrei era însă prea sus. Nu reuşeam să mă ridic fără să calc în chiuvetă. Am aruncat poşeta pe fereastră, apoi mi-am încordat toţi muşchii pentru mişcarea decisivă.
Chiuveta n-a cedat chiar de prima dată. Doar la a doua încercare. Dar a fost o prăbuşire spectaculoasă, însoţită de zgomotul adecvat şi de o ţâşnire a apei calde şi reci de la perete. Mai mult decât teroarea, ridicolul situaţiei mi-a dat puteri. Nu ştiu cum am ieşit, dar în mod surprinzător nu mi-am rupt picioarele. Şi nici n-am uitat poşeta în iarbă. Am găsit portiţa din spate deschisă: pe-acolo am fugit. După ce-am parcurs strada în goană, am cutezat să privesc înapoi. La fereastra de la etaj, unde ştiam că e dormitorul domnului Kostas, se aprinsese o lumină. Auzise!
De fapt încotro doream s-o iau? La poliţie? La gară? Ştiam unde e gara, nu ştiam unde e poliţia. În consecinţă, la gară! Atunci am desluşit scrâşnetul făcut de porţile de la vila lui Kostas. Pornise după mine! M-am năpustit înainte, fără să fiu convinsă că alerg în direcţia bună. Pe strada pustie, o maşină m-a ajuns din urmă. Mă ascunsesem în umbra unui zid, dar automobilul a oprit în dreptul meu, portiera s-a deschis şi o voce masculină binevoitoare a spus:
- Claudia! Ai reuşit să scapi? Urcă repede!
Era maşina argintie.



marți, 25 august 2009

Samir




Oare de ce trebuia să mă întâlnesc încă o dată cu el? A treia oară în atâţia ani! Dar zâmbetul său părea să spună: îţi aminteşti? Da, îmi aminteam totul fără putinţă de scăpare!
Ne-am cunoscut într-o împrejurare cam violentă, pe când eu nu aveam mai mult de opt ani. Deşi nu ne vizitam prea des, în ziua aceea vărul meu, Mirel, a venit pe la mine. Eram obişnuită să mă joc singură, dar m-a bucurat prezenţa lui. I-am prezentat-o pe Izabela, noua mea păpuşă, care nu i-a trezit deloc interesul, apoi am scos din sertar cartea plină de poze frumoase cu zâne şi spiriduşi pe care a răsfoit-o distrat; atunci, văzând plictisul de pe figura sa, am adus ultimul atu, jocul primit în acea primăvară de la iepuraş, de Paşti. A jucat o partidă cu mine, însă, deşi scria citeţ „Frate, nu te supăra!”, când l-am bătut, s-a supărat. A anunţat că pleacă. Fiind mai mare cu un an decât mine şi pe deasupra şi băiat, avea voie să circule prin oraş singur, lucru ce mie nu-mi fusese îngăduit. Totuşi, în ziua aceea de sâmbătă, trebuia să merg la bunici ca să nu rămân singură acasă. Mama nu mai avea timp să mă ducă, aşa că l-a rugat pe Mirel să mă ia şi pe mine, întrucât mergea tot acolo. Eram foarte mândră şi plină de responsabilitate pentru încrederea ce mi se arăta, aşa că am promis s-o sun pe mama când ajung şi să nu ne abatem de la drum.
Dar, ca într-o poveste, a fost de ajuns doar un strop de neascultare, şi aventurile au început.
Când am ajuns în dreptul Catedralei, Mirel a spus s-o luăm pe aleea din stânga, nu pe cea din dreapta, ca să-mi arate nişte castani de pe o stradă laterală, de unde va culege el castane la toamnă.
Am trecut pe lângă spitalul de nebuni, a rămas în urma noastră şi biblioteca Bathaneum unde Mirel se lăuda că văzuse o carte scrisă cu aur, (ceea ce m-a făcut să înţeleg după ce criterii se stabileşte valoarea unei cărţi), şi ascultam surprinsă un pian printr-o fereastră deschisă, când Mirel a spus:
-Aici, ia fii atentă!
Oh, era grozav! Castanii erau imenşi, plini de ciorchini cu flori albe ca nişte lumânări. Aveau să fie suficiente castane chiar şi pentru mine! Mergeam cu capul răsturnat pe spate privind în sus minunea umbroasă a copacilor.
Mirel se căuta de bani pentru îngheţată, fiindcă mai jos, în parc, era o tonetă pe care o vizasem din timp. Deodată am fost opriţi şi înconjuraţi de o… haită de copii cu bâte în mâini. Ne-au târât pe strada lor, după nişte boscheţi. Mirel a început să plângă şi să se zbată, rugându-i să-i dea drumul. Niciun cuvânt în favoarea mea! Eu tăceam, îmi înghiţisem plânsul, terorizată . Ne-au luat banii. Unul dintre ei, mai negricios şi înăltuţ, părea să fie Şeful lor:
- Tu de ce nu plângi? mă întrebă autoritar.
- Nu mi-e frică de tine! Te zic lui frate-meu şi-o să te prindă el, să vezi ce-ţi face! am ameninţat tremurând din tot corpul.
Brusc, unul din puştii belicoşi se enervă şi-mi arse o palmă.
- Nici acum nu ţi-i frică?
Mirel a început să urle. Şeful i-a croit o bâtă peste picioare şi, după două şuturi în fund, pentru propulsie, l-a eliberat. Mi-au ţâşnit lacrimi din ochi; nimeni nu mă lovise niciodată şi nu credeam că acest lucru este posibil:
- Eşti un copil rău! Eşti prost crescut!
Cu asta mă gândeam că-l terminasem; această şocantă revelaţie despre caracterul său avea să-l năucească. Îmi greşisem socotelile: micul infractor ridicase bâta să mă lovească în cap. Instinctiv, mi-am încrucişat mâinile peste creştet. Lovitura n-a mai venit: îmi văzuseră ceasul. Era primul meu ceas, primit de la Moş Gerilă, după multe scrisori, smiorcăieli şi rugăminţi. Avea cadranul de-o luxoasă culoare aurie şi înăuntru scria Ceaika 17 jewells. Mi l-au scos de la încheietură şi mi l-au luat. Am înţeles că nu existau şanse să-i înduioşez, era prea frumos. Nici nu le-a mai păsat de mine, se îndepărtau pe trotuar înjurându-se şi ameninţându-se cu ciomegele. Mi-am zis să profit de clipă şi să dispar discret. O şi pornisem uşurel pe străduţă în jos, când o mână mă prinse de umăr, agăţându-mă de breteaua rochiţei. Era Şeful. Îi auzisem pe copii numindu-l Samir, era un nume ciudat şi l-am reţinut.
- Samir, te rog, lasă-mă să plec!
- Te las, dacă vrei să fii gagica mea.
Cuvântul „gagică” mi-a trezit imediat suspiciuni. Sensul lui nu mi-era foarte clar, dar nu era ceva de bine, întrucât mama şi tata nu le dădeau voie fraţilor mei să-l rostească, deşi ei se lăudau că au gagici. În împrejurarea aceea, era însă de preferat să fiu gagica cuiva, decât să mai rămân pe acolo.
- Bine. am acceptat şi, sperând că asta va încheia incidentul, am pornit din nou spre capătul străduţei.
- Stai un pic! protestă Samir nedumerit de plecarea mea exact pe când jubila. Dacă eşti gagica mea, trebuie să mă pupi.
Ştiam eu! M-am oprit palidă. Să pup un băiat! La şcoală, în veceu scria pe un perete Virginica+ Adrian, iar colegele povesteau că cei doi se pupă în pauze. Trebuia să fie grav, fiindcă, deşi eu nu-i văzusem, pe acel perete mai erau şi alte texte ce conţineau unele cuvinte cu înţeles necunoscut, ca atare am întrebat-o pe mama ce înseamnă. Săraca! Setea mea de cunoaştere n-a încântat-o deloc. A pocnit din palme consternată şi m-a felicitat că n-apucasem să-l întreb mai întâi pe tata. Apoi mi-a explicat că erau nişte lucruri urâte care se refereau la băieţi.
Prin urmare cum era să-l pup pe acest Samir care mai mult ca sigur că avea şi el acele lucruri urâte ca toţi băieţii?! Dilema n-a durat mult. Samir s-a aplecat şi m-a sărutat fix pe buze.
Am izbucnit în plâns. Răul fusese săvârşit. Nimic nu mă mai putea repara. Am plecat hohotind. Samir mergea alături de mine. Fără să vreau, am observat atitudinea lui: se purta ca un om mare, stăpân pe hotărârile sale.
- De ce te ţii după mine?
- Te conduc acasă; aşa se face cu gagicile. răspunse protector şi înclinându-se ca să-mi vadă faţa. Te rog, nu mai plânge.
Mi-am şters lacrimile. Până la urmă, nu putea fi chiar atât de rău şi nici nu mă durea nimic. În faţa porţii, privi mirat în jur:
- Aici stai?
- Da, e casa bunicilor.
- Bine, o să te mai caut.
În sufragerie era agitaţie mare; Mirel încă plângea de mama focului. De îndată ce-am apărut eu, toţi s-au destins. Apoi au declanşat un ciclu întreg de predici şi pilde cu tâlc despre copiii neascultători şi lucrurile groaznice care li se pot întâmpla. Am supravieţuit până a doua zi, când, plimbându-mă pe aleile grădinii de flori, am descoperit un trandafir prins în poartă. Un tainic instinct mi-a dat de înţeles că e pentru mine. L-am luat. A apărut Samir; stătuse ascuns după stâlp. O spaimă plăcută mi-a accelerat bătăile inimii.
- Cum te cheamă? m-a întrebat.
- Adina.
- Ţi-am adus ceasul.
Era ceasul meu, dar părea să-şi fi pierdut dintr-o dată strălucirea. Oricum, acasă povestisem că l-am pierdut.
- Ţi-l dau ţie.
- De tot? era emoţionat şi nu-i venea să creadă. Se căută la gât, sub tricou şi scoase un lănţişor argintiu cu cruciuliţă:
- Uite, îţi dau lănţişorul meu. Vrei?
Schimbul mi se păru avantajos. Mă gândii ce şanse sunt să fim văzuţi de la ferestre, fiindcă probabil avea să mă sărute din nou, nu? Dar Samir plecă repede şi-am constatat cu surprindere că eram dezamăgită.
O vreme i-am purtat cu credinţă lănţişorul, dar apoi a trebuit să-l pun la păstrare într-o cutie, pentru că mă înnegrea la gât şi mama îmi tot punea întrebări. De fiecare dată când treceam pe lângă catedrală mă aşteptam să-l văd pe Samir, dar evenimentul n-a mai avut loc; Samir dispăruse.
Au trecut ani. Am absolvit clasa a şasea şi, din clipa în care am luat vacanţa, a început calvarul aşteptării: mai era o lună până la plecarea în tabără. Vara aceea mergeam la Mogoşoaia, lângă Bucureşti. Venea şi Dana, prietena mea cea mai bună, veneau gemenele Flavia şi Octavia şi profa de mate ca instructoare. Avea să fie grozav! Cu o săptămână înainte de plecare, valiza mea era deja făcută.
Deşi părea că s-a oprit, timpul s-a scurs totuşi, iar noi, după o călătorie epuizantă într-un tren personal, ne-am trezit în tabăra mult visată. Acolo, bucluc! Căsuţele erau ocupate de alţi copii. Până pe la două noaptea ne-au tot cazat. Soluţia a fost „doi într-un pat”, iar eu, din fericire, am nimerit cu Dana.
În ziua următoare, ne-a venit inima la loc. Ceilalţi elevi erau de la o casă de copii şi, cu toate că erau mai mari decât noi, ne-au primit bine. Ne aflam într-o pădure imensă, cu copaci groşi, pe malul unui lac dincolo de care răsărea un castel. Ce dacă eram înghesuiţi? Râdeam tot timpul.
Încă din prima zi am avut o străfulgerare. Mi s-a părut că văd un chip cunoscut. L-au remarcat şi fetele, fiindcă era un tip mişto. Juca tenis. Când a terminat meciul, a dat cu ochii de mine.
- Vai, tu, vine fix spre noi! şuieră Dana.
Era Samir. Însă nu mai era un băieţel.
- Adina, tu eşti?
Eu eram. Mă luă de mână să ne plimbăm cu un aer atât de posesiv, încât prietenele mele rămaseră perplexe. Era o chestiune de prestigiu să te curteze un băiat atât de mare, dar dacă mai şi arăta ca Samir… de câte ori citisem Luceafărul aşa mi-l imaginasem pe demonul din visul fetei de împărat: înalt, cu păr negru, drept, lucios, cu nasul acvilin şi buze sensibile ca de fată. Mi-am spus că nu va fi uşor şi nici n-a fost: după cinzeci de metri de plimbare pulsul meu părea iremediabil perturbat. El îmi vorbea pe un ton calm şi serios: se mutase din oraş, dar îmi scrisese mai multe scrisori. De ce nu-i răspunsesem? Pentru că nu le primisem.
La întoarcere am băgat de seamă că el făcea parte din grupul de la casa de copii. N-am îndrăznit să-l întreb nimic. A doua zi, mi-a spus singur. Maică-sa murise, nu apucase să o cunoască. De mic, crescuse în leagănul de copii din spatele casei bunicilor mei; când s-a făcut de şapte ani, rudele l-au luat acasă. În perioada aceea ne-am cunoscut. Apoi bunicii lui au dus-o tot mai greu, nu le ajungeau banii şi l-au dat din nou în grija statului. Acum era în clasa a noua şi spera ca la sfârşitul liceului să se poată angaja ca să aibă grijă de bunică-sa. Doar ea mai trăia.
- Dar unde e tatăl tău? am întrebat puţin indignată şi am regretat imediat.
- Nu-l cunosc pe tata. îmi răspunse amar.
Două săptămâni trec repede. Pentru noi, parcă au zburat. A fost ca un mic roman, cu expoziţie, intrigă, punct culminant şi deznodământ. După ce el mă alegea doar pe mine la toate jocurile, dar mai ales la arim-gim-gim, după seri în care dansam pe melodia celor de la BZN, Blue eyes, blue eyes, invidia colegelor s-a concretizat sub forma unui reproş dur: Adina, umbli cu un ţigan! Ba chiar, Dorin şi Marcel, din detaşamentul nostru, l-au ameninţat: Lasă, bă, ţigane, fetele noastre în pace!
Eu am roşit până în albul ochilor. Mi se părea cumplit de nedrept. Pe bancă, aşteptând să intrăm cu seria a doua la cină, Samir m-a întrebat:
- Te deranjează că sunt ţigan?
Nu mă gândisem la acest lucru până atunci, dar, până să vin în tabără, citisem „La răscruce de vânturi” şi fusesem nebuneşte îndrăgostită de Heathcliff, un ţigan, deci cum m-ar fi putut deranja acest exotic amănunt?
- Nu, deloc! Să citeşti „La răscruce de vânturi”! Tu eşti Heathcliff.
- Eu nu sunt decât Samir.
- Promite-mi că vei citi cartea!
De emoţie, de jenă, nemaiştiind ce să spun, l-am sărutat pe obraz doar cât ar ţine o fluturare a pleoapelor; şi-am fugit.
La sfârşitul acelor zile, ne aflam în autocare diferite, plecând spre locuri diferite şi îndepărtate.
Şi iarăşi timpul s-a aşezat la mijloc. Acum sunt studentă în anul trei. Sunt logodită cu Horaţiu şi la toamnă ne căsătorim. Săptămâna trecută, pe când ieşeam de la cursul Ioanei Bot, din sala Eminescu, să vezi surpriză! La o fereastră am zărit o siluetă masculină care s-ar fi putut recomanda cu uşurinţă: Bond. James Bond. L-am recunoscut imediat:
- Samir!
- Oh, Adina, ai aceiaşi ochi verzi-albaştri care m-au vrăjit! Bei o cafea cu mine?
M-a dus la cea mai scumpă cafenea din oraş. Deşi îmi venea să zâmbesc, nu puteam să spun că nu-mi plăcea stilul ceremonios, cavaleresc în care mă trata. S-a uitat la inelul de pe degetul meu.
- Ştiu. a spus cu simplitate. Ochii care nu se văd… şi totuşi, eu nu i-am uitat pe ai tăi.
- Tu ce mai faci? am întrebat cu avânt, dornică să evit subiectul.
Zâmbi larg:
- Am citit „La răscruce de vânturi” şi am reţinut că Nelly i-a spus odată lui Heathcliff că părinţii lui ar putea fi împăraţii Indiei; aşa mi-a venit ideea să-l caut pe tata.
- Şi?
- Bunică-mea mi-a mărturisit până la urmă „crima” bietei mele mame: în facultate a făcut un copil cu un arab. Acesta a plecat acasă şi-a părăsit-o aici pe vremea regimului. Ea a murit la naştere în circumstanţe dubioase… Aşa am apărut eu. Bunicii m-au dat la leagănul de copii. De aici mai departe ţi-am povestit.
- Şi?
- L-am găsit pe tata. Este medic în Emiratele Arabe. Nu i-a venit să creadă când m-a văzut. A verificat în România. S-a uitat atent în oglindă, apoi la mine, apoi m-a îmbrăţişat. Nu ştia de soarta fostei sale iubite, nu ştia de copil, jura că îi scrisese fără să primească vreun răspuns…
- Hm…
- Nu-l condamna. E văduv şi nu are copii. Nu i-ar fi plăcut să-şi lase averea unui impostor.
- Şi?
- M-am lăsat de facultate. Mă ocup de afaceri. Am câteva magazine de bijuterii. Uite, pentru că ştiu că am făcut odată un schimb în dezavantajul tău, ţi-am adus ceva.
- Nu, nu se poate. am refuzat, văzând cutiuţa de catifea pe care mi-o pusese în faţă.
- Te rog, deschide-o.
- Este foarte frumos, dar nu-l pot primi, nu se cade.
- Lănţişorul e din platină…
- Da, iar aceasta este o perlă barocă de mare valoare. Nu se poate.
- N-am nicio intenţie ascunsă, crede-mă.
- Sunt convinsă, dar nu-l pot accepta.
- Bine, atunci pune-mi-l mie la gât. Perla asta eşti tu. Îmi va aminti întotdeauna de tine.
M-am despărţit de el cu sentimentul că s-ar putea să nu ne mai vedem niciodată.

vineri, 7 august 2009

În beci

Ducu îi aşeză pe reporteri la masa de sub nuc. Nici nu-i venea să creadă ce noroc dăduse peste el!
- Domnu’ Robert, eu în dumneavoastră am încredere, că vă ştiu de la televizor. Sunteţi sigur că băiatu ăsta îmi dă o sută de euro dacă-i povestesc?
- Da, nici nu se pune problema, stai liniştit. Uite, dacă vrei, ia cinzeci înainte. E de la Scientific American, nu se joacă.
- Să-i spuneţi clar că nu vreau să dea numele meu, că moşu a avut destule necazuri cu ăia. N-am chef să treacă şi pe la mine.
- Bine, ne-am înţeles, da’ dă-i drumu şi spune, că la ăştia timpu e bani.
- Păi eu eram în curte şi numa’ ce-aud…
- Stai un pic! Prezintă-te, spune-ţi vârsta, profesia, hai că merge banda în gol.
- Şi lui cine-i traduce?
- N-avea grijă. Chiar dacă nu înţelege acum pe loc, o să-i traduc la redacţie. Zi!
- Mă numesc Grigore Ducu, am douăzeci şi opt de ani şi sunt învăţător aici în localitate.
- Da, poţi să continui.
- Cum ziceam, eram în curte că reparam un gard, după orele de la şcoală, când îl aud pe vecinu Gigică.
- A ţipat?
- Nu, m-a strigat pe mine, că vedeţi, nu mai există case prin apropiere. Până-n vale la a lu’ Piaucă, e ceva distanţă.
- Asta de alături e casa individului?
-Da, e a copiilor, lucrează de ani de zile la căpşuni, vedeţi ce palat şi-au făcut. Însă pe bătrân l-au lăsat singur, de!
- În ce zi era?
- Era prin iunie, că se terminase cursurile, însă eu trebuia să merg la program, ştiţi cum e în învăţământ… Şi îl aud: „Mă taicule, mă! Ia fă-te-ncoa, că dădui de necuratu”. M-am dus. Moşu ciocănea cu ciomagu o piatră de lângă gard, semn că era tare supărat.
„Ce te supără, nea Gigică? Te-am văzut oţărât de câteva zile”. Moşu îşi mesteca fălcile fără dinţi, da’ până la urmă se uită la mine cu nişte ochi neguroşi: „Mă Ducule, tu mă ştii de om serios, nu-i aşa?”
Eu am dat să râd mânzeşte, ca şi cum aş fi zis, da ce, mai încape vorbă? Nea Gigică s-a încruntat şi mai rău: „M-or ajuns blestemele muierii, auzi tu? Că toată viaţa ei o fost bisericoasă, iar eu râdeam de ea. Ba, dacă vroiam numaidecât să-mi facă pe voie, o ameninţam că zic cu sufletu’ şi pe loc se pleoştea săraca, nu-mi mai ieşea din cuvânt.”
„Da’ ce s-a-ntâmplat?”am scurtat-o eu, că începea serialu.
„De, taică, se vede că trebuia să mai sfinţesc şi eu casa, ca omu’… Acu cred că nici şapte popi nu l-or mai scoate de-acolo!”
„Ce să scoată, tataie?”
„Că-ntr-o seară, la amurgit, am auzit nişte zgrepţăneli sub duşumea. Tu ştii că eu mă culc odată cu găinile; unde era să mai plec în izmene? Am afurisit motanu, că mereu se furişa în beci, apăi m-am culcat cu gând că l-oi cotonogi a doua zi. Dimineaţa m-am luat cu una cu alta, până ce aud iar ca nişte miorlăituri. Fi-ţi-ar maţele fripte de pisoc! l-am sictirit, că mă punea să scobor trepţile până jos în fundu’ beciului. Cum călcam eu atent treaptă cu treaptă, mi se părea că urât mai face cotoiu cela. Parcă se tânguia cu glas de om. Vrea să mă-mbuneze fi-r-ar al morţii! m-am gândit, da’ nu mi-o plăcut. Taman în faţa uşii m-o lovit o duhoare de latrină. Acuma, n-oi mai fi văzând eu bine, da’ am miros de copoi. De-aia pot spune drept, erea miros de om. De! mă gândeam în sine-mi, cine să-mi spurce casa? Care-o fi duşmanu? Şi-atunci aud limpede de după uşă voce de bărbat, ca-n filme, zicea el ceva în altă limbă. Hoţii! Mi-am făcut socoteala: pe cine să chem? Mobilu erea descărcat că se luase curentu, până la Piaucă nu mă ţineau picioarele, iar tu ereai la şcoală. Apoi, mi-am ridicat ciomagu deasupra capului şi-am dat un brânci la uşă, măcar să-i altoiesc eu primu dacă tot o să mă omoare.”
„Şi?”
„Nu se afla nimeni acolo. Nici cotocu, batăr. Am făcut ochii roată, nimic. Când să zic că mi s-o părut, aud după uşă vocea aia. M-aşteptam să mă strângă de gât, să-mi bage cuţâtu-n coaste, cum auzi pe la ştiri. Mă-ntorc, da’ nu mi-erea frică. Însă nici nu credeam c-oi zări priveliştea ceea de groază.”
„Ce era, nene, că mă ţii pe jar?”
„Nu-ţi spusăi? Necuratu! C-am auzit eu muierile că intră Ăla în casă… d-apoi chiar aşa… sălăşluieşte în zidirile oamenilor? M-am închinat, auzi! Apăi am luat crucea din cuiu de la răsărit unde-o pusese Onela mea, Dumnezeu s-o ierte, şi l-am croit între ochi. Da’ n-o dispărut. Se vede treaba că l-o slăbănogit puterea sfântă, că se văicărea pe limba lui. Zicea ectenia de-a-ndoaselea, ducă-se pe pustii!”
„ Mă tăticule, mata ştii că noi am fost ca uncheşu cu nepotu. Îmi pare rău să văd că ai intrat la superstiţii!”
„Nu e năzărire, măi băiete! M-am urcat în casă, am luat psaltirea şi i-am citit de mi s-o uscat limba-n gură, el tot acolo; l-am stropit cu agheazmă mare, nimic. Da’ nu-i făcea bine.”
„Şi cum sta acolo, că nu pricep şi pace!”
„Vină de-l vezi! Că asta vroiam să te rog. E turnat în beton de parc-ar fi fost în cofrag de la bun început.”
„ Tălică gustaşi ceva, tataie… Mai este acolo?”
„De n-o dispărut în ultimu sfert de ceas, da! Cel puţin nu mi-or spurcat casa duşmanii; el erea, săracu. Că de cât s-a văitat am ajuns să mă întreb de n-o fi totuşi om.”

Ducu îi privi pe cei doi căutând să prindă efectul celor povestite asupra lor.
- Şi l-ai văzut?
- Da, domnu’ Robert! Cum te văd şi cum mă vezi. Nu minţise Gigică; era prins în peretele de beton într-un mod inexplicabil. De-aia a zis moşu că e dracu. Om să fii, n-aveai cum să faci asta.
- Descrie-l un pic.
- Păi ce să vă spun? Era faţa vizibilă pe jumătate, îi ieşea un cot, nişte haine trenţuite, palma unei mâini şi un picior de la genunchi în jos… Nu putea să mişte deloc. Nici gura nu era destupată de tot, însă nu vorbea româneşte, asta-i sigur.
- În ce limbă vorbea?
- Engleză, cred, deşi nu pricepeam, ori eu o mai rup pe englezeşte, de la filme…
- Nu te-ndepărta! Încearcă să-ţi aduci aminte exact. Ce aţi făcut după aceea?
- Cred că m-am închinat şi eu… reflex. Nea Gigică l-a tămâiat oleacă fără efect, tuşea săracu, dar nu dispărea. Îi curgeau lacrimi, de la fum cred. Vedeţi, paranormalu ăsta…
- Nu. Te rog nu interpreta. Te plătim să povesteşti, nu ca să-ţi spui părerea. Ce aţi făcut mai departe?
- I-am cerut o ţuică lu’ moşu. A tras din butoiaş cu ţoiu şi-am băut pe rând.
- El vă putea observa?
- A, da! C-am şi râs! Că i-am dat şi lui aşa, în glumă, i-am turnat pe gură ţuică şi i-a plăcut; pe-ormă a tuşit până s-a învineţit.
- Şi?
- Un singur cuvânt am înţeles din tot ce bălmăjea… zicea într-una „pliz” şi bocea.
Apăi i-am zis uncheşului că aicea-i treabă de poliţie, să chemăm 112. Ne-am mai ciondănit un pic, iar eu i-am explicat că-i dau telefonul meu, da’ pe mine să nu mă bage, că nu vreau să fiu implicat, că nu dă bine la şcoală…
- Până să apară poliţia nu s-a mai întâmplat nimic?
- Nu, ce să se mai întâmple?
- Încearcă să-ţi aduci aminte; mai adăugăm cincizeci de euro la sumă…
Ducu clipi des şi un zâmbet îi lumină faţa…
- Vai, da, uite, dacă mă gândesc bine ar mai fi un amănunt, poate fără importanţă, că de-aia nici n-am mai spus la nimeni… Cât a vorbit nea Gigică la telefon, am văzut că ăla săracu avea în palmă ceva… un aparat mic. I l-am luat, ştiu că n-o fost frumos, da’ la ce i-ar mai fi putut folosi? Cred că era un mobil… Nu voia să-l lase, însă i-am explicat că răspund eu dacă sună şi i-l ţin la ureche să vorbească…
- Şi mai ai… telefonul?
Roşind, Ducu băgă mâna în buzunar apoi depuse pe masă un aparat cât o cutie de chibrituri, dotat doar cu două butoane. Reporterul întinse mâna să-l ia. Atunci Ducu se coloră şi mai tare şi bălmăji ceva despre criză, salariul său mic, rate. Reporterul îl privi tăios:
- Cât vrei pe el?
- La preţul pieţei…
- Da? Telefoanele sunt gratuite dacă faci abonament… Cinci euro. Deci a venit poliţia…
- Eu am plecat să nu mă găsească acolo. După ce-o ajuns şefu de post, m-am făcut că mă apropii din curiozitate, că mai trecuse pe uliţă şi Niţă cu Dorel şi intrase şi ei când au văzut loganu lu’ dom’ Şef…
- Poliţistul a venit singur?
- Nu, era cu ăl tânăr, subalternu… Se cruceau în beci cu ochii la perete, cu chipiile date pe ceafă. Şefu, nea Jean, înjura şi de nervi se făcuse ca sfecla: „Paştele mamii voastre, că numa de prostii vă ţineţi! Ce dracu fac eu acum? Cât m-aş feri să n-am evenimente, în comuna asta de căcat se tot petrece câte ceva! Cristi, ia maşina şi fugi la primar, că i-am văzut pe ăia de la canalizare… o avea dracu careva un picamăr!”
- Ce făcea omul din perete? Asta ne interesează pe noi.
- Ehe, dăduse ochii peste cap, da’ nu murise. Am ieşit afară toţi că era aeru greu acolo. Nea Jean ne-a trimis în treaba noastră pe fiecare şi-a rămas să se certe cu Gigică dacă sparge sau nu peretele, că moşu nu prea voia, vă daţi seama…
- Nici pentru o viaţă de om!
- Om sau ce-o fi fost, da’ cât s-a muncit la casa aia, nu vă gândiţi? Peste vreo jumătate de oră au adus picamăru şi-au coborât în beci.
- Au reuşit să-l scoată?
- Nu, domne, dispăruse, după ce-o stat acolo trei zile, o dispărut aşa dintr-odată!
- Am înţeles.
- A rămas gol în perete după forma lui…
- Ajunge, nu ne mai interesează. Uite restul de bani, dar să ştii că ai făcut foarte rău că i-ai luat telefonul…
Ducu se supără brusc:
- Ce telefon cu două taste? E o jucărie, nu e telefon! Şi oricum, nu l-a sunat nimeni.
Privi cu necaz la reporterii care coborau uliţa. O sută cincizeci şi cinci de euro. Meritase.


Reporterii nu păreau însă prea satisfăcuţi. Conversau într-o limbă pe care Ducu ar fi identificat-o imediat ca fiind foarte asemănătoare sau chiar aceeaşi cu cea vorbită de omul din perete, ceva cam… ca engleza…
- Fără trasor nu-i mai putem calcula poziţia.
- Ce ghinion, să-i ia trasorul! A avut coordonatele greşite…
- Uneori se întâmplă şi când ai coordonatele corecte; ecuaţiile au prea multe variabile. Dar asta ne e meseria, ce să facem? Tu te întorci. Ai trecut cu bine de prima misiune. Dă-i înregistrarea directorului. Fereşte-te de Selma; e mai bine să-i spună altcineva…
- Când vă întoarceţi?
- Hm, două-trei zile. Duc un Obiect în 1945.
- Aveţi grijă! Am auzit că Obiectele fac să crească mult procentul de risc.
- Poveşti, măi băiete. Ce-ai văzut azi se întâmplă foarte rar. Hai, drum bun, intrarea mea e aici.

duminică, 19 iulie 2009

Fereastra din spate


- Andu, trebuie schimbată fereastra asta, e atât de stricată, încât o să ne cadă în cap!
Îşi amintea perfect, aşa începuse totul. Acestea au fost cuvintele care au produs acea modificare infimă, dar care, din aproape în aproape, i-a adus unde se aflau acum. Sorbi din cafea şi-şi prinse tâmplele în palme; era ceva ce ar fi fost interesant de ascultat în legătură cu alţii, dar niciodată cu tine şi ai tăi.Totul pornise de la o chestie atât de banală, un fleac! Fereastra băii fusese prost montată; echipa aceea de muncitori merita să fie arsă pe rug pentru toate dezastrele comise când au construit casa…În fine, era de domeniul trecutului.
Canatul din lemn vopsit se desprinsese de zidărie la două luni după ce s-au instalat. L-au suportat mult timp în starea aceea incertă, nici fix, nici cu totul căzut. Ba uitau, ba nu aveau timp de el. Până în ziua când ea se enervase cu adevărat: bucăţi mari de tencuială i-au căzut în chiuvetă când a vrut să deschidă geamul. Atunci a rostit acele cuvinte ultimative care l-au determinat pe el să ia problema în mână.
Câteva zile la rând a căutat un canat potrivit cu dimensiunea de acasă, dar nu l-a găsit. La târg, un tâmplar s-a oferit să i-l facă pe comandă, dacă plăteşte în avans. Era şi scump şi nici nu putea să aibă încredere că săptămâna viitoare îl va mai găsi pe meseriaş. Îi expuse dilema nevestei, riscând s-o vadă iarăşi dând ochii peste cap în semn de exasperare faţă de „neputinţa” lui.
- Păi, îl avem pe Nelu. îşi aminti ea.
- Care Nelu?
- Vecinul de dincolo de pădurice, băiatul lui Titel pe care mi-ai povestit că l-ai luat la
ocazie… E tâmplar de meserie. Cum de-am uitat? Am auzit că lucrează cam scump, dar ne rezolvă.
- Şi cum îl găsim?
- Facem o plimbare până acolo, ca-n reclamă. „Plimbare! Plimbare!” maimuţări ea vocea căţelului de la televizor.
Nelu s-a arătat dispus să execute comanda, deşi se vedea de la poartă cât are de lucru. Andu îl consideră generos, dar ea pufni:
- S-o crezi tu! E atât de lacom, încât nu refuză pe nimeni. N-ai observat cum pâlpâie seara toate becurile?
Nu, el nu băgase de seamă, se mutase aici doar de-un an, de când se căsătoriseră şi iar îşi aminti că stă în casa nevestei şi se indispuse.
- Şi care-i treaba cu becurile? întrebă pe un ton superior, ca un om căruia nu-i place să pălăvrăgească fără rost.
- Pune abrigul în funcţiune, ce să fie?
- Şi-l foloseşte numai seara?
- Ei, na! Lucrează toată ziua, dar seara observăm noi, când aprindem luminile. Câteodată, noaptea, se şi aude.
- N-are serviciu? De ce munceşte noaptea?
- Cred c-a renunţat la serviciu, lucra la un patron. Câştigă mai mult aşa. Nu vezi ce casă şi ce maşină are?
Ba da, văzuse. Şi simţise şi aluzia. Femeile astea! Bani, bani şi iar bani. O să câştige şi el atâţia bani, încât va transforma complet amărâta aia de casă şi va schimba maşina hârbuită şi o să-i cumpere haine şi bijuterii şi...
- Hei! La ce te gândeşti?
- Ai spus ceva?
- Cu cât îţi face fereastra?
- Unde erai când m-am tocmit cu el?
- Maică-sa m-a dus în magazie să-mi arate ce mobilă de bucătărie face Nelu.
„Şi mobilă.” continuă el lista de realizări pe care şi-o propusese.
După două zile, Nelu a adus canatul, cu geamul gata fixat; era un bonus. Andu ar fi vrut să li-l şi monteze, dar vecinul n-a dorit nici măcar o cafea: era prea grăbit, avea de lucru.
- Aş fi fost foarte încântat dacă nu l-ai fi privit aşa de fascinată.
- Ei, bravo! Am copilărit împreună, la ce te gândeşti?
-Î mi închipui că atunci încep marile pasiuni.
- Decât să te prosteşti, mai bine ai pune fereastra.
- N-am făcut facultatea împreună cu Nelu, aşa că nu mă pricep să pun ferestre; trebuie adus un meseriaş. replică el ofuscat.
-O.K. Găseşte un exemplar din specia asta şi termină treaba; până aici am cam făcut-o eu.
Nu era bine să intre în dispute verbale cu Mia; niciodată nu ieşea învingător în faţa logicii ei alunecoase, a cuvintelor cu mai multe şi neaşteptate înţelesuri pe care ea le stăpânea cu perfecţiunea caracteristică femeilor. În consecinţă, va căuta un zidar? Sau cine montează ferestre? În fine, un muncitor, nu putea fi mare lucru să pui o fereastră; ar încerca şi singur dacă nu s-ar teme de ironiile ei drăgăstoase şi totuşi înţepătoare. „Eşti tu prea sensibil!” se îmbufna ea, dar el gândea că puţină indulgenţă din partea ei l-ar fi ajutat să înveţe mai repede anumite chestii.
O săptămână, atât i-a trebuit să convingă un tip de la oraş să se lase adus până în sătucul lor şi să le facă imensul serviciu de a le fixa fereastra; pentru asta l-a plătit regeşte, l-au ospătat şi l-au dus cu maşina înapoi în centrul oraşului, după cum s-au înţeles. Bine că reuşise! Săptămâna aceea fără geam la baie părea s-o fi îmbolnăvit pe Mia, care prezenta o simptomatologie O.R.L. de speriat, plus nişte junghiuri ciudate în regiunea inimii şi la şale; el o rugase să renunţe la băile zilnice, dat fiind că era atât de fragilă, dar nu avusese cu cine să se înţeleagă. Bătuse - în gaura mustrătoare unde ar fi trebuit să fie fereastra - o pătură groasă şi absolut opacă, deşi nu aveau vecini care să-i fi putut vedea, şi-şi lua băiţa de fiecare seară, după care se plângea de dureri şi bineînţeles că nu mai puteau face nimic toată seara, decât el s-o compătimească şi să-şi pună cenuşă în cap pentru incapacitatea evidentă de a rezolva o problemă minoră, iar ea să se victimizeze…Dar iată că s-a terminat! S-a terminat! Acum rămânea de văzut ce altă sarcină îi va găsi nevasta, probabil se va inspira din muncile lui Hercule, fără să ţină cont că el nu era decât un biet expert IT.
Au trecut câteva zile fără să se întâmple nimic. Sau aproape nimic; o pană pe spate dreapta, tocmai în dimineaţa când era de serviciu şi se grăbea; pisica rămasă într-o stare de cvasi-imponderabilitate în vârful teiului şi nevrând să mai coboare; ( s-a urcat el, a convins-o pe Mia, deşi isterizată, să nu cheme pompierii creând astfel un precedent periculos în sat ); butelia goală - fix când trebuia introdusă în cuptor „prăjitura pe care o făcea mama”…adică flecuşteţe. Prima problemă curioasă s-a ivit tot din zona băii. Nu putea pricepe cum simţise imediat că va fi „o problemă”. Fapt e că în seara când a auzit-o pe Mia ţipând uşor la duş, s-a alarmat inexplicabil.
- Eşti bine, dragă? întrebă îndatoritor cu obrazul lipit de uşă.
- M-am speriat groaznic, stai că ies acum.
Mia întotdeauna se speria „groaznic”, nu acesta a fost elementul care l-a alertat. Dar atunci ce? se strădui el să-şi amintească. Poate că avusese şi ea puţină dreptate, poate că fusese ceva…nu, nu găsea cuvântul potrivit. În clipa următoare Mia ieşise în capot, cu prosopul înfăşurat în jurul capului cum îi stătea ei atât de bine, înmiresmată şi ispititoare, încât nu mai prea ascultă atent povestea despre „cineva care s-a uitat la mine pe fereastră”. La etajul întâi, fără pomi în jur, cine te-ar putea privi pe fereastră? Eventual un ins izgonit de tehnologia în dezvoltare tocmai pe satelit. Dar, oricât de simţitoare ar fi femeile şi Mia în special, nu credea că ar fi fost capabile să simtă o privire din satelit, indiferent cât de pofticioasă ar fi fost! Iar el nu se afla pe satelit, era aşa de aproape de ea, încât nu va lăsa nicio poveste stupidă să-l încurce în seara asta!
Exact în ziua următoare, da, îşi amintea perfect, Mia îl aştepta în prag când s-a întors de la serviciu; aşa îl aştepta când nu era supărată pe el sau când era foarte nerăbdătoare să-i spună ori să-l întrebe ceva. Îşi tot propusese să-i găsească o ocupaţie nevesti-si, că nu-i făcea bine să stea atâta vreme acasă fără altă treabă decât să clocească o sumedenie de gânduri năstruşnice; din orele acelea de singurătate se năşteau acute crize de gelozie, idei de genul „ hai s-o luăm pe mama la noi şi să vindem casa de la Arad”, sau lacrimi pentru garderoba prea săracă … În ziua aceea însă, Mia avea obrazul cu adevărat răvăşit! Se întrebă ce-o mai fi de data asta, pe când aduna pachetele de cumpărături de prin portbagaj şi încerca totodată să-şi compună o mină senină. Ea nu mai avu răbdare:
- Auzi, dragă!
- S-a întâmplat ceva? se interesă cu politicoasă îngrijorare.
-A murit Nelu!
- Nelu? Care Nelu?
- Vecinul – cu fereastra.
- Păi, cum aşa? Era tânăr. A avut un accident?
- Da. Un accident cerebral .mormăi ea începând să plângă. Îţi dai seama? Avea vârsta mea! Am copilărit împreună!
- Da’ era bolnav? Avea tensiune?
- Nu ştiu toate amănuntele, mi-a spus tanti Anişoara când a venit cu laptele; a murit de ieri de la prânz.
-Dumnezeu să-l ierte, ce să zic. Şi mie mi-a murit un coleg în liceu şi-am fost foarte afectat, te înţeleg.
-E groaznic! Groaznic! şi Mia începu să suspine din nou.
S-au dus într-o seară la priveghi, doar erau vecini şi, plus de asta, Mia „copilărise” cu defunctul. Ba a pretins ca el să-şi ia liber ca să poată participa şi la înmormântare, dar a refuzat-o în termeni foarte clari: era la sfârşit de lună şi trebuia să-şi termine lucrările, oricum era în urmă din cauza alergăturii după meseriaşul specializat în ferestre. Nu, se bosumflă ea, singură nu putea să se ducă, fiindcă era prea deprimată, avea nevoie de un suport moral, dar, dacă el nu putea face atâta lucru, va renunţa; vecinii n-aveau decât să bârfească!
Abia week-end-ul următor s-au topit de tot tensiunile; avusese el grijă să vină acasă cu un Recaş demidulce pe care-l savurară în tihnă, iar ea se arătă conciliantă; a început chiar să schiţeze vag unele dintre ideile ei despre viaţă şi moarte, despre vremelnicia omului în lume…Tocmai se pregătea să se întrebe a nu ştiu câta oară dacă există sau nu reîncarnare, când Andu se făcu vinovat din nou de acel grav păcat: lipsa de sensibilitate! Îndrăznise să se intereseze la ce oră începe meciul. Când înţelese că ea nu era dispusă să meargă cu îngăduinţa chiar până acolo, declară cu seninătate că el nu e interesat de meci, c-a întrebat doar aşa, într-o doară, că-şi va petrece seara cum vrea iubiţica lui, însă fără supărare, îi era cam foame. Mia se potoli şi începu să pună masa, deşi pe undeva încă îl mai suspecta că nu fusese dornic să asculte părerile ei despre migraţia sufletelor. Dar, din fericire, grătarul de mânzat cu garnitură de legume şi tortul de îngheţată ( vanilie şi caramel ) au aplanat toate animozităţile. Nici măcar la baia din acea seară nu s-a mai petrecut nimic. Abia marţi s-a declanşat într-adevăr furtuna …
De data asta nu s-au auzit ţipete, dar Mia a venit cu prosopul în jurul capului şi capotul descheiat, până în dreptul fotoliului din care Andu se străduia să se uite la televizor fără să adoarmă (nu era frumos să-şi aştepte nevasta sforăind); zise pe un ton alb, total descumpănit:
- Andu, dincolo de fereastra băii nu mai este nimic!
- Ce-i drept, la banii pe care i-am plătit ca să ne-o pună, ar fi trebuit să ne asigure şi peisajul. mormăi el, dar privi îndată spre nevastă-sa, mirat că ea tace. Mia avea un tremur.
- Iubito, ţie ţi-e frig! încercă el să se indigneze; de fapt nu era sigur că înţelesese ce-a vrut ea să spună.
- Andu, ai auzit ce ţi-am spus?
- Ceva de fereastră; nu se închide bine?
Mia se aplecă spre el şi-i repetă privindu-l în ochi:
- Dincolo de fereastra băii nu mai este nimic.
- Păi ce să fie? Nu înţeleg ce vrei să spui. Mai bine ne-am culca; e târziu şi mâine…Mia îi întoarse spatele tăcută şi cercetă cu privirea holul dinspre camera de baie. Andu izbucni exasperat:
- Doamne, când te văd aşa, îmi vine să-mi iau câmpii! Ce s-a mai întâmplat, ce-are blestemata aia de fereastră?
În loc să dea drumul bogatului ei repertoriu de reproşuri, Mia sări să-l apuce de mânecă:
- Fii atent, nu intra aşa!
- Ei pe naiba, o să am grijă să nu mă pape bau-bau.
În baie era într-adevăr foarte cald; poate de aceea deschisese ea geamul… Pe geam se contura dreptunghiul de întuneric corespunzător –doar era noapte –ceea ce dovedea clar că Mia nu dorea decât puţină atenţie.
- Uite, dragă, o chemă el înăuntru, e totul în regulă, nu ştiu ce-ai văzut.
Mia îi arătă fereastra:
- Tu nu vezi că ăla nu e întunericul normal, obişnuit?
-O să dau comanda să ne furnizeze nuanţa clasică, O.K.?
- Andu, te rog uită-te atent, lasă circul.
Cu o expresie de imens plictis, Andu se apropie de fereastră. Se înălţă pe vârfurile picioarelor ca să vadă mai bine. Era întuneric, probabil era şi ceaţă, nu se vedea nimic afară. Tocmai deschidea gura să emită un raţionament logic, dar Mia îl trase de mână la fereastra bucătăriei. Dădu perdeaua la o parte şi îi arătă curtea scăldată în clarul de lună:
- Cum îţi explici asta?
- Simplu: în partea cealaltă cade umbra casei, asta-i tot.
- Ai văzut ceva când te-ai uitat pe fereastră? Ai auzit vreun greier, vreun sunet oarecare?
- Hai, vino afară, chiar cu riscul de-a răci după băile tale permanente. Am să-ţi demonstrez că toate sunt la locul lor.
Afară era totul în regulă, desigur, ba chestia cu umbra era perfect valabilă. Mia nu mai zise nimic şi se întinse în pat înfrigurată. Andu se culcă alături cu gesturi precise, de om conştient de dreptatea pe care o are. Mia începea să devină iritantă, te pomeneşti că va face o depresie, după cum a mai ameninţat…Asta îi mai lipsea: halucinaţii! El mâine mergea la lucru şi-şi pierduse un sfert din noapte bâjbâind prin curte. Femeia are nevoie de-o ocupaţie; sau de-un copil. El era fraier că se lăsa înduioşat…
Andu adormi şi sforăi toată noaptea pe un ton declamativ-retoric, dar dimineaţa se trezi uimit când Mia îl scutură de umăr:
- Andu, vino puţin.
- E devreme, mai stau un pic. E gata cafeaua?
- Vino când îţi spun!
- Nu se poate! Iar te-a apucat.
Se ridică somnoros şi se opri în balcon. Se anunţa o zi splendidă, soarele deja răsărise şi inunda valea râului cu o lumină aurie.
- Vii odată?
Mia era în pragul băii . Îi arătă spre fereastră. Privi docil în direcţia indicată. Atunci îl luă ameţeala: dreptunghiul ferestrei era tot întunecat.
- Nu se poate! Tu ai vopsit geamul, dar e o glumă proastă, să ştii.
Ar fi vrut ca ea să fi vopsit geamul, dar ştia că n-o făcuse. Bine, dar ce altă explicaţie raţională ar fi putut exista? Se apropie să privească mai bine; Mia îl opri cu un ţipăt ascuţit.
- Nu! Nu-ţi dau voie să te apropii!
- Păi atunci cum dracu vrei să înţeleg ce se întâmplă?
Văzu după uşă mopul; băţul cu pămătuf umed i se păru tocmai bun pentru o încercare; era suficient de lung ca să-i asigure o operaţiune în deplină siguranţă. Întâi îndepărtă foraibărul care închidea fereastra, apoi propti băţul în perete şi împinse în canat ca să se deschidă. Era atât de concentrat la ceea ce făcea, încât nu mai auzi ţipătul nevesti-si în spate. Fereastra se deschise lin şi dureros: sticla geamului era transparentă, dar dreptunghiul negru persista. Simţi un junghi trecându-i din inimă până în stomac; privea absolut fascinat acea oază de haos căscată în geamul băii lor…Întunericul acela morbid părea să fi căpătat o tentă cumva cenuşie prin care se putea desluşi la distanţă silueta a ceva ce semăna cu nişte copaci. Mia îl atinse trecând pe lângă el; o apucă de mână:
-Era vorba că nu ne apropiem.
-Tu nu vezi? E magazia noastră pe care am dărâmat-o anul trecut. Vreau să mă uit!
-Unde?
-Se vede acolo.
-Hopa! Mia, fii atentă! Când un lucru te atrage atât de mult, încât curiozitatea îţi învinge teama, trebuie să te smulgi de acolo şi să fugi, fiindcă înseamnă că e foarte periculos.
-De unde ştii că e periculos?
-După reacţia pe care amândoi am avut-o: am vrut să ne apropiem în ciuda…
-Hai să vedem ce se întâmplă! Scoate mopul pe fereastră.
Da, la asta nu se gândise. Probabil că i-a părut ridicol cu teoriile lui, când ea avea la îndemână o soluţie practică.
Scoase prudent capătul mopului în întunericul sinistru şi-şi spuse că nu şi-ar dori cu niciun preţ să fie acum în locul vreunui acarian amărât atârnat de şireturile umede şi scos brusc undeva în afara existentei… Deodată percepu o vibraţie în palme şi trase băţul înapoi: capătul cu şireturi lipsea cu desăvârşire.
-Pentru Dumnezeu! îi scăpă printre dinţii pe care oricum şi-i simţea
clănţănindu-i într-un mod destul de lipsit de demnitate.
-Închide! Închide repede! articulă Mia cu greutate de undeva din spatele lui. Ar fi vrut să se întoarcă s-o privească, să vadă de ce are vocea aceea moartă, dar înţelese şi el imediat: printr-un colţ al ferestrei, probabil mai înclinat din construcţie, întunericul începea să se prelingă în baie. Cu capătul ciuntit al mopului trânti fereastra peste ceea ce părea să se afle dincolo. Scursura neagră se retrase subit şi el avu senzaţia că o făcuse cumva cu indignare răutăcioasă. Răsuflară fără să fie cu adevărat uşuraţi; se întoarseră în bucătărie. Mia se sprijini de bufet strângându-şi capotul la piept; el se încăpăţână să privească undeva în podea, ca şi cum acolo ar fi găsit ceva ce-i absorbea toată atenţia. Îşi aprinse cu gesturi mecanice o ţigară. Mia îi puse o cană cu cafea în faţă. Îi era recunoscător că putea să tacă, să-l lase câteva minute să rumege în tăcere ceea ce văzuse în baie. Toată viaţa avusese probleme, constatase că persoana lui avea un inexplicabil magnetism faţă de ghinioane, neşanse şi pierderea ocaziilor favorabile. Niciodată nu trecuse însă prin aşa ceva. Astea erau chestii de citit în revistele de paranormal ale nevestei, sau de ascultat în legătură cu alţii, dar nu cu tine şi ai tăi. Sorbi din cafea şi-şi prinse tâmplele în palme. Se simţea atras de gaura aceea neagră, îi venea să meargă din nou acolo s-o privească. Brusc înţelese că viaţa i s-a schimbat iremediabil şi definitiv din dimineaţa asta.
-Astăzi vii cu mine. N-ai cum să rămâi aici.
-Trebuie să mă duc la toaletă; cum să fac?
-În pădure, doar n-ai de gând să mai intri în baie.
-Da’ nu m-am spălat pe dinţi.
-Atunci intră şi spală-te, la naiba. Îţi lipseşte chiar de tot instinctul de conservare?
Abia în maşină, la doi kilometri de casă, ea îl întrebă ce aveau să facă.
-Ştiu exact ce-o să facem. Vindem tot şi ne mutăm cât mai curând posibil.
-Fii serios, nu plec din casa mea pentru o porcărie pe care nu mi-o pot explica. Nu mă dau bătută aşa uşor.
-Eşti proastă. Nu-ţi dai seama că e ceva ce ne depăşeşte?
-Tu eşti laş! De fapt cred că abia aşteptai să găseşti un motiv ca să plecăm din casa făcută de mine. Orgoliul tău masculin sângera.
-Tacă-ţi gura aia spurcată; n-am văzut femeie mai proastă ca tine! Du-te şi stai în casa ta cu toţi dracii pe care i-ai înmagazinat în pereţi la construcţie.
-Nu intra în depăşire acum! Andu, te rog, stai că-mi vine rău!
Maşina depăşi tirul ce mergea cu viteză exact în ultima secundă rămasă înainte de-a se ciocni de un alt camion ce venea din sens opus.
-Gata, gata, nu mai fac! Am luat-o la mustaţă, recunosc.
-Fii atent, câinele!
Andu nu mai putu evita impactul şi maidanezul a fost aruncat ca o treanţă dincolo de şanţul de pe marginea drumului. Preţ de câteva clipe îl auziră schelălăind.
-Ai lovit câinele, idiotule! Te-am rugat să mergi încet, unde dracu goneşti? Ce e cu tine? Ţi-e frică să nu te ajungă dracu din urmă?
-Termină sau te dau jos chiar aici!
Era atât de nervos, încât îi venea s-o strângă de gât. Se săturase de istericale. Câţiva şoferi care veneau din faţă îi făcură semne concludente cu un deget îndreptat spre tâmple, spre obraz, sau ridicat vertical în sus. Cretini. Bineînţeles că nu vrusese să lovească bietul câine. Acum Mia începuse să plângă! Se abţinu de la orice comentariu şi în oraş se despărţiră cu câteva cuvinte vagi în legătură cu ora şi locul de întâlnire.
A urmat o zi ciudată: la birou totul era ca întotdeauna –muncă şi un şef cicălitor –doar că, în plus, îşi mai amintea din când în când, ca prin vis, de camera de baie în care clipea un ochi al iadului…
În pauza de masă s-au întâlnit la Pizza O.K.; ea părea gânditoare şi mult mai liniştită, ceea ce îl calmă şi pe el. Tăcură. Apoi el întinse mâna peste masă şi îi mângâie umărul. Ea îi zâmbi:
-Am fost la biserică. Mă simt mult mai bine, cred că până la urmă n-ar fi rău să vorbim cu un preot.
-Dacă simţi că te ajută, n-am nimic împotrivă. declară el sec. Înghiţi ultima picătură din sticla de Schlossgold şi zise pe un ton alb:
-Dar insist în continuare să te gândeşti serios la un compromis; cel mai bine ar fi să ne mutăm.
-Bineînţeles că ne vom muta, dacă nu se poate altfel. admise ea împăciuitoare. Însă trebuie să fim convinşi că nu există altă soluţie.
-Sunt sigur că plănuieşti niscai exorcisme; eşti însetată de senzaţii tari, nu? E un bun prilej de-a simţi că trăieşti.
-O, nu! Efectiv n-aş vrea să capitulez fără luptă, e casa noastră…
-Te-ai gândit cu ce te lupţi?
-Chiar aşa, cu CE mă lupt? Tu ce crezi că este?
Privi pe lângă ea spre strada animată, la oamenii care treceau în sus şi-n jos fiecare cu grijile lor, cu vieţile lor în spate, sub forma unei nevăzute poveşti pe care o purtau în propria aură . Ce era negreaţa din baie? Poate era un reziduu de viaţă, de trăire, un fel de gaze nearse; lucruri pe care ar fi putut, ar fi trebuit să le facă şi nu le-a făcut. Un fel de…
-Nu ştiu ce este. declară el învins. Şi nu vreau să aflu.
-Efectiv nu te înţeleg! Nu eşti dornic să cunoşti? Credeam că eşti altfel…
Întoarse capul spre ea şi-o privi adânc, încât Mia se intimidă.
-Tot timpul eşti nemulţumită de ceva; niciodată eu n-am fost suficient de bun pentru tine. Acum nu pricep ce doreşti. Ai vrea să fiu un fel de Indiana Jones şi să te târăsc într-o fantastică aventură pe tărâmuri necunoscute în ţara umbrelor? Hai, zi! Nu eşti capabilă să apreciezi faptul că sunt responsabil şi am grijă să nu păţim ceva?
-Ce-am putea să păţim? oftă Mia cu nedisimulat dispreţ. Spune tu de ce ţi-e teamă că ar putea să ţi se întâmple?
-Atunci ne-am înţeles! Mergem acasă şi ne comportăm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
-Nu vreau aventuri şi nici nu cred că sunt iresponsabilă dacă încerc să descopăr ce se petrece.
-E-n regulă. Dă-i drumul, baby, apucă-te de descoperiri ştiinţifice. Fă un contract de colaborare cu revista de paranormal, vezi ce scoţi din subiectul ăsta.
-Andu, ce e cu noi de nu ne mai înţelegem?
-Ţi s-a părut că ne înţelegem; de fapt am cedat eu mereu.
-Oh, martirule!
Nu o mai asculta; îşi adună ţigările de pe masă şi strigă chelnerul.
Când au ajuns acasă, toate păreau la locul lor prin curte. Înăuntru era un uşor iz de aer închis, dar de dimineaţă nu aerisise nimeni, deci era normal. Au înaintat prudent, Mia păşind în spatele soţului şi privind în toate părţile. Nimic. În bucătărie au lăsat pungile de cumpărături nedesfăcute şi s-au îndreptat spre baie. La uşă, s-au postat de-o parte şi de alta, cum văzuseră prin filme că fac agenţii FBI. Pe Mia o umflă râsul:
-Intră, că te acopăr eu. îi şuieră bărbatului palid care stătea cu mâna pe clanţă fără s-o apese.
Andu deschise uşa, care scârţâi exact cum era de aşteptat într-un astfel de moment, şi cercetă cu prudenţă, din prag, interiorul camerei de baie. Mia observă înaintea lui:
-Fereastra e deschisă! Ai lăsat-o tu deschisă?
Nu, n-o lăsase deschisă, îşi amintea perfect; era ultimul lucru pe care l-ar fi făcut! Mia însă deja începuse să-i bage de vină că nu e atent, că el e întotdeauna cu capul în nori, că de când îl ştie nu închide geamuri sau uşi în urma lui…
Şi, ca să fie treaba treabă, deodată s-a auzit un mieunat jalnic.
-Missi! Asta e Missi! Unde eşti iubire mică? se îngrijoră Mia.
Din păcate, iubirea mică părea să miaune de dincolo de fereastră, din întunericul cel fără de întoarcere. Cu o remarcabilă intuiţie maternă, Mia detectă direcţia şi începu să se agite.
-Ai lăsat geamul deschis şi-a ieşit pisica! Ştii cât de mult o iubesc şi-ai făcut-o înadins! De ce nu poţi şi tu o dată să fii atent? Nici în astfel de împrejurări limită nu ţi-a dat în minte să închizi fereastra? Acum să-mi spui cum o recuperăm?
Andu încercă să se gândească la o soluţie, deşi se simţea răscolit de o furie neagră: nu era vinovat, iar femeia de lângă el nu mai tăcea! Cum să ajute pisica? Cu mopul? După uşă. Acolo însă nu era mopul, ci toporul cu care se străduia uneori să spargă lemne pentru încălzirea cazanului de la baie. Ce naiba căuta acolo? Niciodată nu-l aducea în baie, locul lui era în magazia de lemne; în plus, putea să jure că azi dimineaţă nu era acolo.
-Fii atent unde-ai lăsat toporul! îl surprinse Mia din nou. Şi mai spui că ştii ce faci!
Andu apucă obiectul acela de uz gospodăresc, un obiect paşnic. Paşnic? Apoi îl privi cu mirare în propriile mâini. Pisica, sărmana de ea, încă se auzea mieunând, dar parcă tot mai îndepărtat, iar Mia întreba ţipând pe un ton din ce în ce mai înalt şi mai îngrozit ce are de gând cu toporul?


(continuă până la „Licuricioaia" inclusiv)