vineri, 25 august 2017

Să crezi în miracol


Cândva, în trecut am primit niște daruri minunate, neprețuite de la un om special; doar că nu am știut - și le descopăr acum cu uimire, cu recunoștință, cu dor. Și eu am căutat cetatea Luz! Mă bucur nespus că am citit această carte, nu știu cui să-i mulțumesc pentru că a ajuns în mâinile mele, chiar și așa, în formă digitală, am citit-o cu multă plăcere și între paginile ei, între ideile ei, în mesajul ei, am descoperit darurile de care spuneam. Unele dintre ele. Cine știe în câte cărți mai am ascunse scrisori, semne, noduri?
*
Doamnelor, dacă nu ați citit încă această carte, citiți-o!

luni, 21 august 2017

Senin ca altădată...



De câte ori ascult melodia asta mă încearcă o tristețe fără leac. Lumea nu va mai gusta niciodată asemenea calm, așa o senină bucurie cum exprimă acest cântec. Sunt lucruri care se pierd pentru totdeauna. Noi am ales să trăim încruntaţi şi plini de griji.
*
Îi iubesc din tot sufletul pe acești doi oameni, Stan și Bran, despre care, pe când eram copilă, nici nu îmi imaginam că ar fi fost actori, ci credeam sincer că treceau pe bune prin toate buclucurile și aventurile care mă făceau să râd cum nu am mai râs de nimic altceva tot restul vieții mele.
Shine On, Harvest Moon!

duminică, 20 august 2017

„Moartea nu poate fi trăită”


Văzând coperta, am început lectura cu scepticism. Strategiile de vânzare de genul „O carte care a schimbat milioane de vieți” au efect invers asupra mea, dacă pot, mă feresc de asemenea cărți. După câteva pagini însă, când am dedus care este subiectul, enervarea mea a crescut. Moartea în stil socratic e un subiect prea vechi, iar moartea mediatizată e un subiect care a mai fost tratat, îmi amintesc acum de o carte iubită de mine, „Expoziția de trandafiri” de Orkeny Istvan. Totuși, sau tocmai din acest motiv, am continuat lectura: erau doar 48 de pagini mari și late, nu mi se putea întâmpla nimic.
*
Dacă e să continui cu reproșurile, voi spune că cineva trebuie să fi fost tare rătăcit pentru ca această cărțulie să-i schimbe viața, și aici apare răul pe care-l poate face o laudă exagerată și prost plasată... DAR, renunțând la hiperbole, acest micro-roman este totuși reușit, este emoționant, deși la început mi-am zis că e greu să găsesc în mine resurse de compătimire pentru moartea, oricât de tragică, a unui bătrân de 78 de ani, câtă vreme mor atâția tineri în circumstanțe mult mai tragice. Moartea este tragică și imposibil de acceptat la orice vârstă, nu-i așa?
*
Sigur, important este ceea ce transmite Morrie înainte de a muri. Voi nota doar două citate, unul mai lung, celălalt foarte scurt:
„Oamenii sunt răi doar atunci când sunt amenințați, mi-a spus într-o altă zi, asta face cultura noastră. Asta face economia noastră. Îi amenință. Chiar și oamenii care au slujbe, în economia noastră sunt amenințați, pentru că se tem să nu și le piardă. Și când ești amenințat, începi să te gândești numai la tine, începi să-ți faci zeu din ban. Totul face parte din cultura asta.”
*
„Moartea pune capăt unei vieți, nu unei relații.”

duminică, 13 august 2017

Frustrare


Citind „Particulele elementare” am crezut că abundența scenelor cu sex este o genială strategie a scriitorului pentru a exprima o stare de fapt. Am reușit să citesc și „Platforma” și cel mai probabil îl voi lăsa deoparte pe Houellebecq (pentru o vreme). „Platforma” la început m-a agasat, apoi m-a plictisit. Romanul nu mai are substanță, îmi pare o însăilare de pretexte pentru a scrie literatură aproape pornografică. Pretenția autorului cum că desfrâul poate salva societatea din vidul sufletesc (și spiritual) în care alunecă treptat este înduioșător de naivă. Un cinic ca Houellebecq are și el bucățica lui de inocență.
Sunt dezamăgită pentru că autorul stăpânește o tehnică desăvârșită a scriiturii, dar viziunea sa e mărginită.

marți, 8 august 2017

O carte care strigă după ce-ai închis-o



beatnik - sputnik
*
Trebuie să revin la acest citat din Murakami:

"Am închis ochii şi mi-am încordat auzul, gândindu-mă la urmaşii satelitului Sputnik, ce străbat şi acum spaţiul, legaţi de Pământ numai prin gravitaţie. Suflete singuratice într-o închisoare de metal, se întâlnesc în bezna infinită a spaţiului, trec unul pe lângă celălalt şi se despart pentru totdeauna, fără vorbe, fără promisiuni."

Cine a citit ambele cărți știe de ce.
*
Cartea asta mi-a tăiat răsuflarea. Mă cam îndoiam de autorii francezi, (da, și eu) și iată în mâinile mele o excepție bulversantă! Nicăieri nu am găsit o lovitură mai devastatoare aplicată la temelia acestei lumi bolnave în care trăim. Ce demonstrație magistrală a faptului că renunțând la morală omul plonjează direct în  neant!
*
„Ceea ce masele adoră mai mult decât orice este imaginea răului nepedepsit.”

joi, 3 august 2017

O prăjiturică


E prima carte de Martin Page pe care o citesc, ba chiar e prima oară când aud de Martin Page. Adică n-am pretenția că emit opinii pertinente. Acest mini-roman se citește într-o după-amiază și este exact ca un ceai: relaxant. Sau ca o prăjiturică: îți oferă garantat satisfacția pe care o aștepți, nu te tulbură, nu te schimbă, nu te face - Doamne ferește! - să-ți pui întrebări. Am citit pe paginile sale atâtea lucruri pe care le știam, încât nici să râd nu am putut, deși autorul miza pe asta.
De pe partea mea, Martin Page se poate lua de mână cu Eric Emmanuel Schmitt.

marți, 1 august 2017

Lupta pentru supraviețuire


Mi-a plăcut atât de mult acest roman, încât acum cred că voi începe să-l citesc pe loc, a doua oară. E plin de miez, merită să-l buchisesc.
*
Nu trăim, ci supraviețuim. Luptăm să rămânem vii pe fundul unei gropi. Ne amăgim cu o iluzorie libertate.
*
„La gândul că printre oamenii triști și cenușii, alții aveau alte culori - roșie, albastră, verde - se scufunda într-o insuportabilă greață de sine.
Numai în romane și în filme vara era scăldată în razele unui soare orbitor, în realitate, existau duminici umile în orășele mici... un bărbat făcându-și siesta cu articolele politice ale unui ziar răspândind un iz de praf de pușcă... sucuri de fructe conservate și termosuri cu capace magnetice... bărci de închiriat, cincizeci de cenți ora, coada e aici, vă rog - golfuri spumegânde, cu resturile plumburii de pește mort... iar la urmă un troleibuz supraîncărcat, gemând obosit. Toată lumea știe asta, dar nimeni nu vrea să fie luat în bătaie de joc și păcălit; astfel, pe pânza realității, ei schițează cu vervă numai conturul unui festival iluzoriu. Tați  mizerabili, nebărbieriți țipă la niște copii plângăcioși, încercând să-i convingă că a fost o duminică plăcută... scene meschine, pe care le-a văzut oricine în câte un colț de autobuz... gelozia patetică a oamenilor și nerăbdarea lor în fața fericirii altora.”