Se afișează postările cu eticheta Jostein Gaarder. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Jostein Gaarder. Afișați toate postările
vineri, 28 decembrie 2018
Ultima lună
Acestea sunt lecturile din ultima lună, firește, nu sunt egale între ele. Povestirile lui Marquez mi-au plăcut, deși, vorba autorului, nu toate „se leagă”. Mult mai aproape de mine, cea care sunt acum, este volumul de povestiri al japonezului Kawabata, dragostea mea cea mai recentă. Dar, ca să fiu obiectivă, trebuie să admit că nici povestirile lui nu sunt de aceeași valoare. Cel mai mult mi-au plăcut „Reîntâlnirea” și „Luna în apă”.
„Pnin” a fost cartea cu care m-a surprins Nabokov; acest autor parcă ar fi mereu un altul la fiecare volum! Nu știu cum și de ce, dar mie mi-a tot revenit în memorie, citind la „Pnin”, un personaj al lui Dickens: domnul Pickwick.
„Castelul din Pirinei” se înscrie în linia de literatură ușurică ce bântuie azi prin anumite cercuri europene și care a atins și anumiți autori de la noi, unii chiar premiați! Ce să zic? Ecranizăm basme, citim povești și ne mai mirăm că dăm în mintea copiilor?
„Obiecte ascuțite” este un roman polițist destul de prost. Și n-ar fi prost, dacă n-ar căuta să fie neapărat „de succes”. O carte scrisă după rețeta unui curs de creative writing.
joi, 14 decembrie 2017
Aproape ultimele cărți din an
Întotdeauna mi-am imaginat scrierea unui roman, dar și lectura lui, ca pe un drum pe care-l parcurgi și care te schimbă. Orice scriitor adevărat se luptă cu opera sa și inevitabil iese transformat din această încercare așa cum Iacob a fost un alt om după lupta cu Îngerul. O carte bună schimbă și pe cititor. O carte e ca o sămânță. Doar că nu știi când încolțește în tine, ce roade îți va da. Și în ce direcții te va purta, pentru că drumul unei cărți adevărate în tine începe abia după ce ai închis-o.
*
Mult călătorește personajul masculin din „Pasiunea” Jeanettei Winterson, ajunge până în Rusia înghețată în iarna campaniei lui Napoleon și tocmai acolo găsește obiectul căutărilor sale, pe frumoasa Villanelle. Villanelle însă și-a dat inima altcuiva. Întrucât portocalele nu sunt singurele fructe, Villanelle iubește o altă femeie. Din nefericire, drumul tău și al pasiunii tale pot fi pe veci paralele.
N-o să mă mir prea tare dacă voi auzi peste câțiva ani că Jeanette Winterson a luat premiul Nobel.
*
Despre căutări și drumuri scrie și Kazuo Ishiguro în cameleonisticul (oare pot să spun așa?) său roman „Pe când eram orfani”. Mă așteptam la un fel de bildungsroman și poate chiar asta a și fost, dar pe parcurs am trecut prin romane de aventuri, detectivistice, de moravuri și evident puțină încâlceală postmodernistă. Mi-a dat senzația că autorul a mers pe drumul pe care l-a ales însăși cartea. Ce frumos, nu?
*
Mult călătorește personajul masculin din „Pasiunea” Jeanettei Winterson, ajunge până în Rusia înghețată în iarna campaniei lui Napoleon și tocmai acolo găsește obiectul căutărilor sale, pe frumoasa Villanelle. Villanelle însă și-a dat inima altcuiva. Întrucât portocalele nu sunt singurele fructe, Villanelle iubește o altă femeie. Din nefericire, drumul tău și al pasiunii tale pot fi pe veci paralele.
N-o să mă mir prea tare dacă voi auzi peste câțiva ani că Jeanette Winterson a luat premiul Nobel.
*
Despre căutări și drumuri scrie și Kazuo Ishiguro în cameleonisticul (oare pot să spun așa?) său roman „Pe când eram orfani”. Mă așteptam la un fel de bildungsroman și poate chiar asta a și fost, dar pe parcurs am trecut prin romane de aventuri, detectivistice, de moravuri și evident puțină încâlceală postmodernistă. Mi-a dat senzația că autorul a mers pe drumul pe care l-a ales însăși cartea. Ce frumos, nu?
Și Therese, eroina lui Patrick Modiano, căreia i se zicea în copilărie „Micuța Bijou” își caută părinții, în special mama, tatăl fiind doar presupus, niciodată cunoscut. Această căutare a părinților este, cred eu, o căutare de sine. E atât de singură Therese, încât descoperirea mamei, pe care o credea moartă, ar însemna descoperirea unei ancore. Rădăcinile părintești ne fixează, ne oferă o identitate, cunoaștere, recunoaștere. Un critic talentat ar putea dezvolta o întreagă teorie „a vagului” cu aplicație pe romanele lui Modiano. Scriitorul francez a surprins minunat banalitatea și aparenta lipsă de sens a vieților obișnuite.
Mi-a plăcut ceva mai mult „Fata cu portocale”. Felul cum o receptez depinde bineînțeles și de perioada când citesc o carte. Erau motive ca să-mi placă acel roman în... 2012? sau 2013 când l-am citit.
„Ca într-o oglindă, în chip întunecat” este o poveste tristă și blândă de citit la Crăciun. Versetul biblic ce dă titlul romanului este frumos ales. Jostein Gaardner a scris romanul în 1993. Lui Eric Emmanuel Schmitt se pare că i-a plăcut foarte mult și s-a grăbit să scrie „Oscar și tanti Roz” apărută în 2002. Vă spun povești, credeți-mă!
sâmbătă, 31 martie 2012
"Fata cu portocale"
Ca şi telescopul Hubble, care priveşte spre trecutul Universului, trebuie să privim uneori spre trecut ca să reîntâlnim oameni dragi care au plecat de lângă noi.
E bine să-i privim, atâta timp cât sunt priviţi ei nu dispar cu totul din această lume.
Toată copilăria mi-am dorit ca mama să-mi fi scris o scrisoare, să-mi fi lăsat un mesaj, dar n-a făcut-o, deşi ştia că se duce.
Personajul acestei cărţi i-a lăsat o scrisoare fiului său când a înţeles că boala de care suferea îl va ucide.
Care este impactul unei astfel de comunicări de dincolo de timp?
Dacă aş fi scris eu această carte, i-aş fi dat un alt sfârşit. Unul cu totul nerealist. Aş fi imaginat oameni care iubesc o singură dată, care nu pot fi consolaţi când pierd pe cel iubit şi nici nu pot începe o altă viaţă alături de altcineva.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)









