sâmbătă, 29 iulie 2017

Singurătăți abisale


Mi se întâmplă uneori în toiul nopții să aud vag un sunet de motor îndepărtat mergând în gol. Sau în după-amiezi liniștite și perfect tăcute deslușesc un huruit undeva la limita auzului. Mi s-au dat tot felul de explicații, că sunt bătăile inimii mele, că e un sunet de fond, că e sunetul sângelui în sistemul circulator, că e sunetul hum...  Iată că am găsit explicația abia acum, în romanul lui Murakami. E murmurul singurătății.

"Am închis ochii şi mi-am încordat auzul, gândindu-mă la urmaşii satelitului Sputnik, ce străbat şi acum spaţiul, legaţi de Pământ numai prin gravitaţie. Suflete singuratice într-o închisoare de metal, se întâlnesc în bezna infinită a spaţiului, trec unul pe lângă celălalt şi se despart pentru totdeauna, fără vorbe, fără promisiuni."


După o așteptare prelungită dureros, am reușit să citesc și acest roman al autorului meu preferat. Mai sunt două cărți pe care le vânez. 
Știu că sunt subiectivă, îmi place Haruki Murakami, îmi plac și cărțile lui ceva mai slabe pentru că în toate se regăsește un miez profund, adeseori chiar insondabil. 

„Iubita mea, Sputnik” este reluarea îmbogățită a povestirii „Pisicile care devorează oameni”. Multe din temele lui Murakami apar în acest roman, dar mi-a atras atenția în mod deosebit cea a dispariției. Dispariția unuia dintre personaje este o situație des întâlnită în cărțile lui Murakami, ba mai mult, cred că e un subiect al autorilor japonezi, căci abia am citit două dintre cărțile lui Kobo Abe și m-am confruntat cu două dispariții.
Interesantă este nuanțarea pe care Murakami o aduce subiectului.

Unde e dragostea? Avem trei personaje: naratorul, Sumire și Miu. Cine pe cine iubește? Care e dragostea?
Aseară citeam în „Femeia nisipurilor” de Kobo Abe că „dragostea este ceea ce rămâne după ce ai eliminat toate constrângerile”. Ciudat, pentru că de obicei, ne izolăm iubiții în cuști.

luni, 24 iulie 2017

Frunze în vânt



„Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului: așa va înflori. Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său.”
*
Ce mi-a plăcut foarte mult: similitudinea între zmeul de hârtie și destinul omenesc. Aceeași fragilitate, aceeași luptă, același zbor.
*
Scris după rețeta de succes a școlii americane de creative writings, romanul  lui Khaled Hosseini nu are cum să nu placă. Nu lipsește niciun ingredient: secrete de familie, tradiții ciudate, emoție, suspans, răsturnări de situație... Este o carte pe care n-o poți lăsa din mână chiar în timp ce realizezi că e un roman strălucitor și... superficial. Minunat pentru o lectură de vacanță, îl recomand, zău, dar atât. Se vede prea ușor urzeala țesăturii. Prea ușor îți dai seama cât de precis a fost planificat fiecare amănunt, fiecare grad cu care a săltat tensiunea dramatică. Eu cred că un mare scriitor este uneori posedat de opera sa, scrie și ceea ce nici nu i-a trecut prin minte, dar nu poate schimba, întrucât textul a căpătat o stranie independență. Nimic de acest fel la Khaled Hosseini.

duminică, 16 iulie 2017

Toate drumurile duc la sine


M-a prins de la primele pagini romanul japonezului, (alt scriitor japonez care scrie grozav), așa că m-am văzut nevoită să-mi rup din orele de somn ca să citesc. În ciuda primei impresii, categoric nu este un roman polițist. Mai întâi m-a trimis spre personajele lui Haruki Murakami care se confruntau cu dispariții ciudate ale apropiaților, apoi au apărut alte conexiuni care mă orientau mai degrabă spre „Toate numele”, unul din romanele mele favorite.
*
La ce slujește o hartă? Ca să găsești ceva. O hartă arsă e un drum în necunoscut. Personajul narator, detectivul, caută pe un anume domn Nemuro, dar realizează, ca și Jose al lui Saramago, că toate drumurile duc cumva spre sine. Încercând să-i descifrăm pe ceilalți, ne descoperim pe noi înșine. Și, întocmai cum misterioasa femeie din „Toate numele” nu se lasă găsită nici măcar după moarte, tot astfel domnul Nemuro scapă urmăririi ascunzându-se în mintea detectivului.
*
„Oare este chiar atât de insuportabilă lumea aceasta, încât trebuie să încerci să evadezi tot timpul ca să poți suporta viața?”

Nicio noutate

Ca întotdeauna, dracii veghează la virtutea îngerilor.

sâmbătă, 8 iulie 2017

Alfred în Italia






Alzner Alfred. Născut pe 8 iulie 1902 și decedat după douăzeci și ceva de ani în împrejurări tragice. Inginer agronom, iubitor de sporturi în aer liber precum călăria și patinajul. Singur în singurătate, singur printre oameni. Fratele bunicului. Așezat pe trepte, cu mâna la bărbie.

vineri, 7 iulie 2017

Norii


”M-ai întrebat dacă am memorie. Depinde: dacă mi se datorează ceva, am o memorie minunată; dacă, din păcate, eu datorez ceva, nu mai am deloc.”

Aristofan

luni, 3 iulie 2017

Voltaire pe facebook

" Dacă vrei să știi cine te conduce, află pe

 cine nu ai voie să critici " - Voltaire