miercuri, 31 ianuarie 2018

Din nou despre ipocrizie


Ieri am început să citesc „Chipul tău mâine. Febră și lance” și autorul s-a lansat în analiza „încrederii”. Mă fascinează gândirea labirintică a lui Javier Marias. Din păcate, nu am decât primele două volume și am dedus de pe net că este o trilogie.
*
Dincolo de paginile cărții mă gândesc la felul cum acord încrederea și cum mi-o pierd: uneori fără să fi vrut. E o substanță volatilă. Îmi revine în memorie și splendidul discurs al Vulpii din „Micul Prinț” și mă întreb până unde suntem responsabili față de cei cărora le-am câștigat încrederea.
*
Seara m-am plimbat cu câinii până jos, la drum. Ne-au însoțit și două pisici. Mă bucur când aflu din presă că se fac pași mari înainte pentru protejarea animalelor. Guvernele unor țări au stabilit (!) că anumite animale pot simți stresul și durerea fizică și, ca atare, se renunță la vânătoarea de vulpi, la fermele de exploatare a animalelor pentru blană și altele asemenea. Foarte bine! Singurul gând care nu-mi dă pace este întrebarea când se va stabili prin lege și faptul că puiul de om poate simți durere atunci când e scos bucățică cu bucățică din pântecele maicii sale. Pentru asta nimic, nicio lege? Mai aveți încredere unii în alții voi, oameni, știind că poate ați fost la un pas de-a fi uciși de propriii părinți?


marți, 30 ianuarie 2018

Dialog în asfințit


Întreaga viață a unui om nu e decât un punct în timp, zice Plutarh. E un privilegiu să poți privi stelele și să spui „eu”.

duminică, 28 ianuarie 2018

„Dincolo de farmecul nopții”


Iată prima carte citită în acest an. A fost o surpriză foarte plăcută să descopăr la editura Vremea, în colecția „Autori români” romanul scriitorului Andi Ștefănescu. Prietenii mei cititori de pe facebook discutau cu entuziasm despre acest volum și nu am rezistat, l-am comandat prin poștă, direct de la editură, folosind acest link.
Am crezut că voi citi un roman ușor, foarte bine scris, relaxant, amuzant și...cam atât. Textul însă mi-a rezervat câteva surprize. Pe o primă treaptă poate fi receptat în acest fel, dar sub această suprafață textul are adâncime. Cu o desăvârșită stăpânire a mijloacelor de realizare artistică, autorul aduce în scenă personaje ale zilelor noastre, personaje prinse într-un fir narativ care nu lâncezește și care menține treaz interesul cititorului până la final. Nu știu unde să încadrez acest roman; nu e roman de dragoste, nu e roman polițist, nu e roman de aventuri, nu e roman de moravuri, nu e roman fantastic, dar e câte puțin din toate acestea. Adică e viața însăși!


miercuri, 24 ianuarie 2018

Și cărțile au un destin


Dacă în altă viață aș putea fi o carte, mi-aș dori să fiu scrisă într-o țară unde oamenii încă citesc cu mare plăcere, undeva unde se face reclamă la cărți cum se face reclamă la medicamente. De cele mai multe ori, cărțile sunt cele mai eficiente medicamente, pentru cel mai greu depistabile afecțiuni.
Să primească o cronică proastă nu e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unei cărți. Cel mai rău lucru este să rămână necitită. Și e foarte ușor, astăzi, să se întâmple așa ceva. Sigur, în primul rând pentru că lectura nu mai este printre preferințele noastre. Dar nu doar acesta e singurul motiv. Se întâmplă să rămână cărți (foarte bune) necitite pentru că nu li se face suficientă reclamă. Editurile ar trebui să se ocupe de acest aspect, însă editurile par să lase publicitatea în seama autorului. Ce poate să facă un singur om cu resursele de care dispune? Mai nimic! Nu are vizibilitate.
Dragi edituri, nu vă transformați în tiparnițe! Investiți și în propagandă, exact, propagandă, cărțile merită să fie propovăduite. Decât zeci de mii de lansări la care lumea nu prea se deplasează, mai bine un spot publicitar în locuri aglomerate, sau, dacă se poate, la televiziune. A publica o carte și a o lăsa apoi să se descurce singură în lume, e ca și cum ai lăsa un copil mic singur în pădure.

sâmbătă, 20 ianuarie 2018

Efecte


Fără să vrei devii puțin filosof dacă urmărești suficient de multe răsărituri și apusuri, dacă rămâi din când în când cu privirea agățată de stele, dacă asculți vântul în copacii pădurii și apuci să vezi frunze crescând și căzând uscate, dacă ai răbdare să aștepți întoarcerea păsărilor migratoare și să rabzi plecarea lor, dacă îți privești din timp în timp mâinile care se ofilesc și dacă toate astea îți aduc un praf de surâs pe buze.

vineri, 19 ianuarie 2018

Jurnal


Mai nou, mă trezesc devreme. Așa am colecționat câteva poze interesante cu răsăritul soarelui de peste deal. Așteptarea prelungită a luminii m-a adus iar în situația de a ofta după câmpuri largi, deschideri generoase spre orizont, însă dealul de dincolo de Topolog e un dat care nu se va schimba pe parcursul vieții mele. După cafea și hrănit pisici, sunt relativ liberă cam două ore. Lucrez înverșunată la proiectul care nu mă mai lasă în pace. Care va fi rezultatul? Nu știu. Poate nici nu contează, important este că m-am capacitat. Se zice că sunt puse deoparte surprize plăcute pentru cei care știu să aștepte. O să aștept.
*
În agitația inevitabilă a fiecărei zile am nevoie de aceste momente de singurătate deplină în care să-mi pun ordine în gânduri. Altfel simt că încep să mă dizolv sub acțiunea corozivă a mediului.
*
Nu am mai citit nimic, deși citesc toată ziua. De fapt recitesc cărți mai vechi. Periodic mă apucă această nevoie a recititului. Îmi aduc aminte de o carte și simt o poftă de ceva anume prezent printre rândurile ei, cum mi s-ar face poftă de o mâncare. Nu mă pot abține, sunt o pofticioasă.
*
Fac planuri pentru primăvara care sper să vină în forță și cât mai devreme. Îmi spun că merită să rabd iarna, doar pentru plăcerea de a întâmpina o altă primăvară. Mirosul acela special, inefabil al primăverii, serile care cresc, pădurea trezindu-se în spatele casei... da, pentru toate astea accept iernile.
*
Colecția mea de pietre care stârnește zâmbete și nedumeriri printre ochii care apucă s-o vadă... Ieri cineva mi-a scris pe facebook niște cuvinte atât de frumoase despre o piatră, încât mi-a crescut inima. Cam așa stau lucrurile: pentru orice, trebuie găsit omul care se potrivește. Unii găsesc frumusețea într-o piatră, alții într-o poezie. Cei mai fericiți sunt aceia care pot găsi frumusețea oriunde.

vineri, 5 ianuarie 2018

Tristețea lucrurilor


Timpul nu există. Noi, privitorii construim săgeata timpului, spune Robert Lanza. Fără nostalgie, fără tristețe, timpul n-ar putea să existe, zic eu. De aceea, în Rai, timpul se suspendă.
Construim timpul; patetici sisifi purtându-ne în spinare tristețile.