miercuri, 27 februarie 2013

Nesiguranţă


„Posibilităţile, una mai sumbră decât cealaltă, o asaltau pe Lalu, făcând-o să sară în picioare, şi dintr-o dată se simţi paralizată de aceeaşi frică ce o cuprinsese atunci când tatăl său îi spusese povestea lui Guo Ju, fiul devotat:
-         Guo Ju era sărac, îi spusese tatăl ei. Prea sărac pentru a-şi întreţine mama, soţia şi copilul. Aşa că-i spuse soţiei: copilul mănâncă hrana de care are nevoie mama. Hai sa omorâm copilul, căci putem face oricând altul, însă dacă moare mama, cum o vom putea înlocui? Soţia sa nu îndrăzni să i se împotrivească şi Guo Ju începu să sape un mormânt. Dintr-o dată, dădu cu sapa peste un vas îngropat adânc, din care, când fu zguduit, se revărsară sute de monede de aur, un dar din Rai pentru Guo Ju, fiul devotat.
-         Şi dacă nu ar fi găsit aur? întrebase Lalu.
-         A găsit aur. Mai mult decât suficient pentru tot restul vieţii lor, îi răspunse tatăl său.
      -    Dar dacă nu ar fi găsit aur? insistă Lalu. Şi-ar fi ucis Guo Ju propriul copil?”

joi, 14 februarie 2013

În căutarea fericirii

"A suspinat de uimire când a văzut în vis că Mistletoe avea ramuri de copac ce-i ieşeau din cap."


Mi-a plăcut atât de mult „În Arcadia” mai ales din cauza acestei întrebări care a fost pusă abia către sfârşit, dar care plutea în atmosfera cărţii încă de la primele pagini:
„Moartea este cea care ne tulbură?”
Eu răspund „da”. Moartea, limita spre care ne îndreptăm.


pictura Marcela Bolivar

vineri, 8 februarie 2013

"Definiţia liniilor paralele"


„Tu mergi lângă întrebările mele,
eu merg lângă liniştea ta.
Tu mergi lângă zorii dragostei mele,
eu merg lângă amurgurile părului tău.”


Octavian Paler


Pictura de Enoki Toshiyuki

miercuri, 6 februarie 2013

"Smulgătorul de inimi"


Boris Vian nu dă cu piatra şi asta-mi place. Dar arată cu degetul.
E imposibil să nu recunoşti lumea, lumea noastră, în acest tablou măreţ al absurdului pe care autorul îl creează în „Smulgătorul de inimi”. Aici grotescul e purtat dincolo de limită, acolo unde până şi această categorie a unei estetici pervertite se înveşmântă într-o frumuseţe stranie şi fascinantă, întocmai ca picturile lui Hieronymus Bosch.
Sub presiunea fantastică a vidului sufletesc al locuitorilor din satul unde plonjează Jacquemort, chiar şi timpul se prăbuşeşte în sine, lunile anului se coagulează în „stări”, totul devine simbol, esenţă.
E o lume unde animalele fac autostopul, copiii evadează zburând din colivia iubirii materne, (toţi construim colivii când iubim), oamenii se ceartă cu Dumnezeul inventat al luxului şi sfârşesc renunţând la ruşine, adică la vinovăţie. O vor pune toată pe umerii unui fel de ţap ispăşitor plătit în aur.
Noi nu facem la fel?



Prin tot felul de asociaţii ciudate, această carte a trezit în mine cărţi mai vechi şi a stat la taifas cu alte lecturi anterioare: „Un veac de singurătate”, „Fetiţa şi ţigara”, „Portretul lui Dorian Gray”,  ba chiar şi povestea lui Creangă cu drobul de sare şi-a găsit un ecou...

imagini Tyson Grumm şi Hieronymus Bosch 

luni, 4 februarie 2013

Lumile lui Boris Vian


„O capră de pe marginea drumului le făcu un semn cu coarnele şi Angel se opri.
-         Urcă, zise el.
Capra sări în maşină şi se aşeză pe platformă în spatele lor.
-         Toate fac autostopul, explică Angel. Şi, cum n-am niciun motiv să mă pun rău cu ţăranii...
Nu-şi termină fraza.
-         Înţeleg, zise Jacquemort.
Ceva mai încolo luară în maşină un porc. Cele două animale coborâră la intrarea în sat şi se îndreptară fiecare spre ferma lui.
- Dacă stau liniştite, mai zise Angel, au dreptul să se plimbe. Dacă nu, sunt pedepsite şi bătute. Şi sunt închise, apoi mâncate fără să li se mai facă vreo judecată.”

"Smulgătorul de inimi" - Boris Vian