luni, 23 aprilie 2012

"Insecta"


Am citit „Insecta” cu sprâncenele ridicate a mirare. Andrei m-a auzit chicotind la un moment dat şi m-a întrebat ce este. I-am explicat că citesc o carte oarecum perversă care mă uluieşte şi mă amuză. Şi i-am relatat pe scurt conţinutul uneia din cele nouăsprezece povestiri ale surprinzătoarei Claire Castillon. S-a cutremurat şi mi-a declarat franş că o parte a eului meu umblă îmbrăcată în Darth Vader şi împunge cu sabia laser în stânga şi-n dreapta.
Astfel pusă la punct, am citit mai departe.
Cum să nu râd citind cum o mamă... vai, dar nu pot să scriu, vă las să descoperiţi singuri, dacă aveţi curajul.
Violenţa relaţiei mamă-fiică este de natură fantastică pentru mine. În jurul meu au fost doar mame care şi-au iubit fiicele. Ca să fiu exactă, am întâlnit o singură excepţie. O colegă de liceu îmi povestea că mama ei îi vrea răul, că o bate, că o pedepseşte silind-o să stea nemâncată, că refuză să îi cumpere haine...
Nici pe Cristina nu am prea crezut-o. Cum să cred când cele mai violente episoade între mine şi mama au fost fix două: unul, în autobuz, când m-a ciupit de braţ fiindcă nu am vrut să cedez locul unei bătrânici, (în faţa insensibilităţii mele sufleteşti şi tactile şi-a cedat ea locul, făcându-mă să mă ruşinez până în zi de azi), şi altul, extrem, când m-a ameninţat cu bătătorul de covoare, la masă!, pentru că eu am declarat că nu mănânc bălării (spanac) şi mi-am amestecat batista brodată în farfurie ca să dau greutate deciziei. Conflictul s-a sfârşit în hohote de râs, în alocarea unei porţii suplimentare de clătite pentru mine şi afirmaţia tatei că aveam să devin o mică bestie răsfăţată. (am devenit)
Şi asta a fost tot.
Deci e firesc să trec în categoria umorului negru poveşti despre mame care... dar vă las să citiţi.
Voi spune doar atât: Claire Castillon ştie să scrie. Am auzit de unul din romanele ei, „Dedesubt e infernul”, dar nu îl am, deci nu ştiu când îl voi citi...

marți, 17 aprilie 2012

"Foamea"


Acum ştiu de ce în Săptămâna Mare această carte m-a ales s-o citesc.
Căutam să înţeleg ce vrea de la mine Biblioteca înfăţişându-mi un personaj care, trebuie să mărturisesc, m-a impresionat. Nu are nume. Ne putem identifica uşor cu eroul, oricine am fi, pentru că atunci când e vorba de foame, se pare că nu sunt decât trei categorii, aşa cum scrie şi Steinhardt: după o săptămână de post negru, credinciosul afirmă răspicat că nu există Dumnezeu, iar ateul recită în genunchi Tatăl nostru. Cealaltă categorie este a sfinţilor şi a supraoamenilor şi nu mă încumet să vorbesc despre ea.
Primele pagini ale cărţii m-au trimis cu gândul la Raskolnikov – oare de ce? – apoi cinstea suicidară a personajului mi-a amintit de Don Quijote.
Cum este un om care preferă să moară de foame, la propriu, decât să facă o faptă neştiută, dar de care s-ar ruşina el însuşi?
Răspunsul şmecherilor din ziua de azi: „fraier”.
Numai că romanul, în ciuda stilului foarte proaspăt şi modern, a fost scris la începutul secolului trecut, pe când oamenii erau liberi, asta ca să fac o trimitere spre etimologia cuvântului „fraier”, aşa cum o explică acelaşi Steinhardt...
În prezent eu citesc totul printr-un filtru special. De aceea descopăr în roman un etaj parcă numai pentru mine: pe lângă foamea trupului, există foamea sufletului. O resimte şi personajul. Îşi construieşte lumi imaginare în care se refugiază în căutarea hranei speciale, şi cea mai dorită lume este aceea în care trăieşte prinţesa Ylajali, idealul său feminin.
Care foame este mai mare? Cea care îi cere pâine sau cea care cere dragoste, frumuseţe şi puritate?
Cred că la această întrebare răspunsul este un ţipăt. Sau tăcerea. Pentru că „tăcerea este cel mai mare ţipăt.”


Din aceeaşi Christiania, "Ţipătul" lui Munch.

joi, 5 aprilie 2012

Dormi?


În fiecare an trecerea la ora de vară mă transforma într-un monstru irascibil şi somnoros.
Anul acesta, pentru prima dată lucrurile s-au petrecut în alt fel.  Schimbarea orei m-a transformat într-un monstru irascibil şi insomniac.
Exasperată de situaţie, în a treia noapte fără somn m-am strecurat tiptil în bibliotecă. Titlul „Dormi!” mi s-a părut foarte atrăgător, este de înţeles.
Nu ştiu din ce motiv, nu aveam mari aşteptări de la această carte. Mă contaminasem cu opinia masculină că femeile?... Nu, sigur că nu!
Oricum am fost foarte, foarte plăcut surprinsă de roman, un roman de debut, scris de o autoare tânără.
Cartea explorează acele zone adânci şi ascunse ale eului, acele zone pe care nu am avea curajul să le dezvăluim sau despre care preferăm să credem că nu există. Citind, mi-am spus din nou că limita de la normal la anormal este subţire, că uneori normalul este absurd şi anormalul firesc, că între realitate şi vis nu suntem antrenaţi să facem diferenţa...
Mi-a plăcut Maya pentru sinceritatea ei, pentru fondul său de bunătate care răzbătea deasupra agoniei în care i se transformase viaţa. Iar Benoit este fascinant, Benoit este un personaj viu, plecat din tablourile lui Magritte să înoate alături de caşalotul Frederik şi care e gata să moară pentru dragostea fluturelui Ernestine.
Maya şi Benoit s-au găsit întâmplător. Ce pot face două nebunii într-o lume normală?
Ceea ce fac două minusuri în algebră.
Mesajul, unul din ele, este acela că un singur om ne poate iubi aşa cum suntem, cunoscând latura noastră întunecată, aceea pe care de obicei nu o arătăm nimănui şi despre care preferăm să credem că nu există.
Un singur om.