marți, 24 noiembrie 2015

Enduring Love




Cartea asta e atât de bine scrisă, încât am avut de câteva ori senzaţia că e un film documentar. Nu râdeţi, citiţi-o mai întâi! Când am ajuns la final, chiar nu mai ştiam ce să cred: cuprinsă între cele două anexe, 1 şi 2, pagina cu referinţe bibliografice face parte din text? Mda, plin de umor romanul lui Ian McEwan şi nu regret că l-am citit, deşi am amânat ani de zile lectura din cauza unui articolaş de pe coperta a patra a ediţiei de la colecţia „Cotidianul”. Nici titlul nu era foarte îmbietor pentru mine. În concluzie, nu e una dintre cărţile pe care să le iei pe insula pustie, dar nici dintre cele pe care le uiţi în tren când cobori.

Interesant: felul cum întâmplarea schimbă vieţile oamenilor.

Enervant: personajul Clarissa. Combinaţia între cultură, rafinament, frumuseţe şi prostie. Mă refer la acel gen de prostie atribuit „blondelor”. Femeia asta, deşi sensibilă, pare total lipsită de inteligenţă emoţională.

De meditat: niciuna dintre iubirile întâlnite în roman nu a rezistat.

1)      Dragostea aparent perfectă, (prea perfectă!, dacă-mi îngăduiţi exprimarea), cea dintre Joe şi Clarissa, s-a prefăcut în ţăndări cristaline la o presiune destul de mică. Domnul Jed Parry şi al său sindrom puteau fi expediaţi cu un bobârnac.

2)      Jean Logan, nevasta mortului, şi-a pătat dragostea pentru soţ cu suspiciuni postume.

3)      În sfârşit, ultima dragoste şi cea care, zic eu, dă titlul romanului, cea dintre Jed şi Joe, este unilaterală şi patologică. N-are cum să dureze.

4)      Sindromul de Clerambault: ştiu şi eu o persoană afectată de sindromul de Clerambault. Nu vrea să accepte că e respinsă şi că i s-a spus un „NU” hotărât şi definitiv, că i-au fost închise în faţă toate uşile şi ferestrele. După ani şi ani ea tot bântuie pe aici şi îşi imaginează că primeşte semne şi mesaje cifrate.

marți, 17 noiembrie 2015

Plagiatul e o artă!

Mi se întâmplă uneori să nu fiu pe aceeaşi "lungime de undă" cu o carte pe care mă pregătesc s-o citesc. Parcurg primele pagini plictisită, pe punctul de "a o lăsa pe mai târziu". Apoi se petrece o chestie magică, de care nu sunt conştientă, cum nu eşti conştient de clipa când adormi, şi, dintr-o dată, cartea m-a prins! Am păţit asta cu "London Fields" şi încă mă simt vinovată. Iar acum câteva zile mi s-a întâmplat cu "Chatterton". Nu credeam că voi termina volumul, apoi, după doar cinci pagini m-am surprins chicotind. Nu ştiu cât a mai durat prima şedinţă de lectură, m-am trezit la un moment dat înconjurată de mai multe pisici şi unul dintre câini, iar din camera alăturată soţul făcea aluzii tot mai străvezii despre cina care întârziase.
Vă supără realitatea înconjurătoare? Fugiţi cu o carte! "Chatterton" e foarte bună în acest scop.



vineri, 13 noiembrie 2015

"Aşteptarea Penelopei"





La marginea mării
Ard nopţile în mine mirodenii,
Stau dreaptă pe ţărmul statornic şi te-aştept.
Dar timpul mă ţese cu păianjeni la tâmple
Şi-o secetă mare mi-e gura uitată.
Ridică-ţi corăbiile pe vânturi mai bune!
Gleznele-mi cresc tot mai mult în ţărână,
Sângele mă zideşte în prunduri tot mai adânc.
Luna, ca un câine bătrân, zorile-mi latră,
Şi rădăcini de ape au ochii mei pe ape căutând.
Nu vei găsi la întoarcere
Decât o amforă de piatră, la ţărmul statornic aşteptând.
Ascult la ţărm, lângă alge cu miros de moarte,
Glasul peştelui uriaş care ţine pământul în spate :

"De-atâta singurătate, carnea ta de flacără şi vânt
Se va risipi prin lume, ca o sămânţă fără pământ,
Oasele tale, lungi, cântătoare
Se vor preface curând în ulcioare,
Ceţuri mâloase îţi vor putrezi vârsta braţelor frumoase."

Îmi acopăr auzul cu valurile mării foşnitoare
Şi mă dezbrac de sânge, ca de petale, o tulpină de floare,
Dreaptă, rămân pe ţărmul potrivnic,
Amiaza apune-n mine ca-ntr-o grotă adâncă.
Seara, albatroşii mă-mbracă-n aripi,
Crezându-mă stâncă.

Ligia Tomşa