Copila de zăpadă în sălbăticie

Mi-au plăcut mult aceste două cărți care au venit la mine parcă încercând să se completeze. „În sălbăticie”, foarte realistă, de fapt, relatarea unei povești adevărate, mi-a vorbit despre fața neiertătoare a Alaskăi. Cealaltă, o poveste țesută pe hotarul unde realitatea și visul se întâlnesc, mi-a dezvăluit un tărâm fascinant, cuceritor așa cum chiar cred că este Alaska. Traducerea Veronicăi D. Niculescu te face să crezi că Eowyn Ivey și-a scris romanul direct în română.
Citiți-le, dacă se poate, una după alta.

Citite în această toamnă

Timp suspendat

Am remarcat că toate personajele lui Haruki Murakami trăiesc într-o lume în care timpul curge mai încet decât aici. Vouă nu vi se pare?
Cu acest roman, îl regăsesc pe acel Murakami pe care îl plăceam nespus. „1Q84” a fost mult prea diluat, iar „Tsukuru Tazaki cel fără culoare și anii săi de pelerinaj” mi s-a părut bună numai pentru fanii autorului. Este adevărat că în acest roman  reapar teme tipice pentru Murakami, însă el le dezvoltă, le adâncește, aduce în fața cititorului idei noi, nuanțări inedite.
Personajul principal pendulează între două lumi, așa ca în „Cronica păsării arc” sau ca în „1Q84”. De data asta, interfața este un tablou. Sunetul unui clopoțel în noapte este corespondentul cântecului păsării-arc. Părăsit de soție, bulversat, personajul nenumit, (aș putea fi eu?, ai putea fi tu?), coboară într-o groapă din mijlocul pădurii. Desigur, groapa nu e groapă, așa cum nici fântâna nu era tocmai fântână în „Cronica păsării arc”... Dar atunci când acolo, în adâncuri, ceea ce era stricat sau pur și simplu deplasat din locul corect este remediat, lucrurile revin la normal și în lumea obișnuită. Este fascinantă această concepție a legăturii subtile dintre toate lucrurile și fenomenele lumilor văzute și nevăzute.
Va mai scrie Haruki Murakami încă un roman de această valoare? I se va decerna în sfârșit premiul Nobel?

Rătăcirile fetei nesăbuite

Mincinoșii pierd percepția realului. Asta i se întâmplă fetei nesăbuite din acest roman de Llosa pe care îl citesc atât de târziu. Mințind toată viața, „iubind” din interes, nu mai recunoaște dragostea adevărată.

Un tunel la capătul lumii

 cronică de Mircea Liviu Goga

O carte cu adevărat de excepție în literatura românească (nu doar science-fiction), a apărut anul trecut la editura bucureșteană PAVCON. Este vorba despre „Tunelul de la capătul lumii”, roman semnat de autoarea Diana Alzner. A apărut într-o colecție de romane SF - și ESTE un roman SF, dar reușește, totodată, să se înscrie în universalitate, ca și opera lui H. G. Wells, Jules Verne sau Ray Bradbury. Pentru că nu e absolut deloc un roman oarecare.

Premisa de la care se pleacă este „incidentul de la Geneva”: un experiment efectuat la acceleratorul de particule, nu se precizează ce experiment, și care are ca rezultat fragmentarea spațiului și timpului, realitatea devenind constituită din zone în care fie timpul se inversează, fie spațiul are doar două dimensiuni sau mai mult de trei. Între și în aceste lumi evoluează personajele pe coordonate stranii, surprinzătoare și uneori terifiante, într-un decor incredibil de ingenios, trăind vieți paralele, suprapuse caleidoscopic și halucinant. O poveste care te ține cu sufletul la gură, scrisă într-un stil apropiat de cel utilizat de Marquez în „veacul” lui de singurătate, cu trimiteri culturale subtile și utilizând informația științifică fără ostentație și fără să plictisească.

Personajele își caută un loc al lor în această lume împărțită în lumi, o „insulă” pe care s-o poată cultiva cu amintiri de-acasă. „La ce le folosise oamenilor dacă rezultatul încercărilor şi ascensiunii lor fusese Geneva? Începeam să înţeleg că ei interpretaseră cu totul greşit ceea ce credeau a fi realitatea. Se rătăciseră şi de atunci rătăceam cu toţii. Drumul era în altă parte. Aşa am decis să descopăr de unul singur tot ce pot” – își va descrie intențiile unul dintre personaje, Alexei, iar căutarea lui începe să semene acelei căutări a drumului către camera care poate îndeplini orice dorință, din filmul „Stalker”, al lui Tarkovski. Întâlnirea lui cu Annabel Lee (nume identic cu cea care a fost soția poetului Edgar Allan Poe) îi dezvăluie acestuia o parte din explicațiile dorite: „Suntem abia pe prima treaptă, Alexei – îi va spune aceasta. Toate sunt legate între ele, toate faptele, toţi oamenii, toate fiinţele care au existat şi vor exista vreodată şi, ţine cont, aici suntem aproape, acasă, însă există, desigur, mult mai multe conexiuni pe care încă nu le putem experimenta din punctul în care ne aflăm. Acum avem două dimensiuni în plus şi putem vedea plenitudinea vieţii din afara determinărilor spaţio-temporale cu care am fost obişnuiţi”.

Pe parcursul cărții găsim o multitudine de alte personaje care pot fi de sine stătătoare sau avataruri ale primelor două, evoluând în paralel, în lumi diferite sau nesincronizate din punct de vedere temporal, întâlnindu-se și despărțindu-se. Construcția acțiunii e deosebit de complexă și pentru că mediul (mediile) în care se desfășoară este (sunt) ele însele extrem de complexe, dar finalitatea rămâne, pentru toate aceste reale sau false personaje, recuperarea eului, umplerea fisurii mentalului provocată de incidentul Geneva, el însuși produs, bănuim mai târziu, poate de o intervenție extraterestră, poate de o intervenție sosită din viitor sau poate de cu totul altceva. Și astfel, personajele ajung să-și conștientizeze și să-și asume condiția, devenind, prin aceasta, cum spune unul dintre ele, „pioni care depăşesc limitele tablei de şah”.

”Tunelul de la capătul lumii” este o carte care n-ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui cititor care se respectă. A primit premiul pentru cel mai bun roman SF al anului 2018, în cadrul Consfătuirii Naționale ROMCON 2019 și poate fi comandat fie de pe site-ul editurii PAVCON, pavcon.ro, fie de pe librărie.net sau carturesti.ro.l

Cartea și cărțile

„Fiecare carte este o ipostaziere a Cărții și se constituie într-o reflectare a ei. Este simbolul încercărilor omenești de dobândire a Adevărului Absolut și toate cărțile scrise de oameni sunt, într-o oarecare măsură, o apropiere, pas cu pas, de acest adevăr. Prin urmare, oamenii au fost înzestrați cu presentimentul că fiecare lucru care li se pare demn de descris are o dimensiune cosmică sau divină. Iată de ce, răbdători precum furnicile, ei strâng cuvinte pentru a numi acel lucru.

Și totul merită să fie descris. Nu doar viețile sfinților, marile catastrofe, războaiele sau căsniciile regilor, ci și nașterea celui de al șaptelea copil în familia unui țesător, secerișul într-un sat sărac, visele unei bătrâne nebune și ziua în azilul din Nantes. Oamenii presimt că atunci când toate evenimentele, mai mult sau mai puțin importante, sunt strânse într-un întreg, asemenea pietricelelor împrăștiate într-un mare mozaic, viața și moartea își arată adevărata semnificație.

De aceea fiecare carte seamănă puțin cu omul. Ea conține o parte distinctă a adevărului, o parte independentă, vie și dramatică, este o versiune a adevărului, o provocare eroică aruncată Adevărului, pentru a se arăta și a se revela, pentru a ne permite să continuăm să existăm în binecuvântarea deplinei cunoașteri. În același timp, fiecare carte scrisă de om îi supraviețuiește. Omul care scrie o carte se depășește pe sine, pentru că săvârșește o încercare curajoasă de a numi și a se autodefini. În sine, omul este doar acțiune și mișcare haotică, însă cartea îi definește acțiunea și mișcarea, îi conferă conotație și sens, dezvăluindu-i semnificația. Cartea este o încununare a acțiunii.”

Olga Tokarczuk

Minciunile femeilor

N-am făcut o alegere greșită cumpărând cartea Ludmilei Ulițkaia. M-am bucurat de fiecare pagină citită. Cel mai mult mi-a plăcut „Minciunile femeilor”. Există viață în tot ceea ce scrie autoarea rusă, textele sunt vii. Impresia că sunt un observator din umbră, că însoțesc personajele, m-a urmărit pe parcursul lecturii. Și mai este ceva: e atât de greu de surprins realitatea fără să răzbată din scriitură un aer de falsitate! Iar ceea ce am citit aici e limpede precum cristalul.
Ți-ar fi plăcut cartea și ție, dragul meu.

Când fracturăm adevărul...

Dacă premiile primite de un autor străin mă determină să-i cumpăr cartea, premiile obținute de un autor român mă fac circumspectă.
De ce simt așa, vă las pe voi să ghiciți.
Dar iată că multi-premiatul Mihail Victus se constituie în excepție, cel puțin în ceea ce privește romanul „Fracturi”, singurul volum al autorului citit de mine până acum. Am descoperit un scriitor experimentat, care știe ce urmărește și își conduce cititorul cu mână sigură în direcția dorită.
Fiind un thriller psihologic, „aventura” este mai mult una interioară, chiar dacă firul narativ debutează cu un presupus atentat cu mașină în București. Prezent la locul incidentului, personajul principal constată cu surprindere că ceva începe să se schimbe în structura sa sufletească și devine martor la procesul neașteptat al trezirii conștiinței. Este ceva surprinzător, întrucât el se autodefinește drept un cinic, un pragmatic „manipulator media”. De unde până atunci fusese lipsit de scrupule, atât în viața profesională, cât și în cea personală, incidentul la care este părtaș și din care scapă miraculos îl fac să privească lucrurile în mod diferit.
Construit ca o confesiune, romanul „Fracturi” reușește să mențină treaz interesul cititorului până la final, adică până la rostirea eliberatoarea a adevărului. Tensiunea dramatică se menține constantă de la început până la sfârșit, tonul naratorului este corect dozat cu subtile urcușuri și nuanțări.
Singurul lucru pe care i l-aș reproșa autorului sunt câteva situații în care personajele sunt puse într-o postură artificială. Legătura personajului principal cu o somitate în marketing, americanul Jay Lavison pare o pastișă după un film de la Hollywood, iar invitația la cină primită de același personaj-narator din partea soției uneia dintre victimele atentatului, în timp ce soțul său era în comă, la spital, pare puțin forțată ca să menționez doar două astfel de mici probleme.
În rest, oricât de improbabilă ar părea transformarea interioară a unui astfel de individ, ea este posibilă, iar autorul gradează corect starea de anxietate a personajului, la fel și delimitările fine dintre aspirațiile personajului masculin și aspirațiile și dorințele personajelor feminine care îl înconjoară.
Recomand cu căldură romanul „Fracturi” de Mihail Victus , o poveste ingenioasă despre felul cum minciuna subminează realul.

Cum să spui o poveste tristă pe un ton vesel

A fost foarte plăcută lectura acestei cărți cu totul speciale, cartea Ivonei Boitan, de la care am aflat că se poate scrie o poveste tristă pe un ton vesel.
Povestea este alcătuită din părți care se îmbină perfect, după regula conform căreia dacă un pistol apare într-o narațiune, atunci neapărat se va trage cu el.
Însă ceea ce impresionează mai mult și mai mult este povestea însăși.
Cum pot supraviețui doi copii pe care tatăl i-a părăsit și a căror mamă aproape că a înnebunit de durere?
Într-o lume care aleargă numai după câștig și plăceri viața a devenit un lucru fragil, dar, cu ajutorul unor prieteni speciali, lucrurile se mai pot îndrepta.
Dacă am putea crede că deasupra noastră plutește un Oraș al Prietenilor Imaginari, cu siguranță că necazurile și problemele ni s-ar părea niște chestiuni secundare, lipsite de importanță.
Orașul e acolo, cine vrea să-l vadă?

De la anticariat

Anticariatul din oraș este o sursă de stres pentru bugetul familiei,  întrucât eu nu pot trece pe lângă rafturile cu cărți fără să-mi cumpăr ceva. Aceasta este ultima captură și conține volume pe care le-am citit deja, dar pe care nu le aveam. Problema mea este că nu sunt doar un cititor dependent efectiv de lectură, sunt și colecționar. Îmi plac foarte mult cărțile, îmi place să le ating, să le văd în bibliotecă, să le simt însoțindu-ma pe drumul vieții. Cu cât mai multe, cu atât mai bine!

Exerciții de respirație

Singurătate

„Copilăria lui Iisus”

Titlul romanului e doar o lentilă prin care, după lectură, se dezvăluie anumite înțelesuri. Iisus este ca un arhetip, ceva ce suntem, măcar în parte, fiecare dintre noi.

Am avut o surpriză citind acest roman, pentru că diferă de „Așteptându-i pe barbari” și „Dezonoare”. Dar surpriza a fost una foarte plăcută. „Copilăria lui Iisus”este despre ceea ce nu poate fi șters din sinele nostru; oricâte granițe am trece, chiar numele de ni l-am schimba și ne-ar fi extirpate amintirile, rămâne undeva, în adâncuri o amprentă care nu se tocește. Romanul lui Coetzee este despre agresiunea lumii asupra conștiinței. Cred că acesta este motivul pentru care cartea de față mi-a amintit de o alta, căci așa se întâmplă la mine... Iar acum mi-a revenit în memorie „Trei ceasuri în iad” de ÎPS Antonie Plămădeală, roman pe care vi-l recomand din tot sufletul dacă încă nu l-ați citit.

Personajele lui Coetzee renunță la nume, apartenență, amintiri pentru a putea intra într-o lume nouă, plină de promisiuni, care însă se arată a fi săracă, schematică și încărcată de birocrație. Dușmanul principal al acestei lumi pare a fi însăși creativitea umană, orice idee nouă. Toată lumea trebuie să se modeleze după un șablon.

Simon și David, împreună cu Ines vor încerca o evadare. Le va reuși?

Castelul

Un arpentor sosește neinvitat pe domeniile Contelui într-o seară de iarnă și rămâne să doarmă la Hanul Podului fără să aibă permis de ședere. A doua zi, această aparent măruntă întâmplare stârnește valuri în vastul și labirinticul univers birocratic al Domeniilor Senioriale.

Contele, stăpânul absolut al acestei lumi aproape ermetic închise, este deranjat de un telefon matinal. Iritat, fără să ghicească nici el însuși consecințele, dă o dispoziție care va forța limitele cetății sale atât de riguros organizate. Șase zile de cauze și efecte, de măsuri și contra-măsuri vor remodela viața așezării? Șase zile pentru a crea o lume nouă? Se va schimba ceva la sfîrșit, în ziua a șaptea, în această mică lume osificată?

Veți afla citind „Castelul” de Aurel Antonie, un roman care trimite în mod evident la „Castelul” lui Kafka, dar care mi-a readus în memorie și ecouri din „Pfitz” de Andrew Crumey.

„Castelul” de Aurel Antonie, un roman desăvârșit, scris ireproșabil care m-a încântat și m-a bucurat că aparține literaturii române, cu singurul regret că este prea puțin cunoscut și nu a beneficiat de recunoașterea pe care o merită.

„Cel de Sus, Spațiu și Mine”

M-a uimit de la primele pagini, dar, pe măsură ce am citit, uimirea s-a transformat în pură încântare. Este cel mai original eseu pe care l-am citit de multă, multă vreme. Scris sub forma antică a dialogului cu întrebări și răspunsuri, textul de față are o neașteptată prospețime; poate i se trage din tonul ludic cu care vorbește despre chestiuni profunde, poate din perspectiva cu totul neașteptată din care abordează chestiuni ce țin de filosofie... chiar nu știu în ce rezidă farmecul acestei cărți care m-a cucerit. 
Mi-aș dori s-o fi citit înainte de a scrie „Tunelul de la capătul lumii”, dar sunt bucuroasă că a ajuns la mine măcar acum. O recomand cu căldură!

Volumul poate fi cumpărat de aici

Premiul Romcon

 Fac parte din categoria celor care reușesc să aibă încredere în ei înșiși abia după ce alții au crezut mai întâi. De aceea, pentru mine, faptul că am câștigat premiul Romcon pentru cel mai bun roman SF scris de un autor român în 2018, este un stimulent neprețuit. Le mulțumesc cititorilor care m-au votat, le mulțumesc celor care au citit sau doresc să citească romanul meu!
Cei care vor să-l cumpere îl găsesc în librării sau pe internet, aici.

Iar acesta este un volum de povestiri, primul volum din cele două pe care intenționez să le public deocamdată.

„Între lumi”

Scrierea unei povestiri necesită același efort creator ca și începutul unui roman, spunea Marquez la începutul volumului său de povestiri „Douăsprezece povestiri călătoare” și cred că nimic mai potrivit nu s-ar fi putut spune despre povestirile cuprinse în volumul scriitoarei Ana Veronica Mircea, unde fiecare text este, dacă pot spune așa, un micro-roman. De ce fac această afirmație? Pentru că în spatele fiecărui text nu e doar o mică scenă de teatru, un decor improvizat pentru o acțiune schematică, ci o întreagă lume imaginată și creată în detaliu; chiar dacă ceea ce vedem direct prin cuvintele autoarei este un fragment al acestor universuri, ceea ce se ghicește plutind în adâncime este fascinant: lumi necunoscute pulsând vii, dincolo de cele câteva personaje pe care le simți deplin conturate, dincolo de firul narativ scurt, stilul și forța expresiei dezvăluie o maestră a genului.

„Kill” și „Coșmar” sunt două povestiri pe care le-am recitit cu mare plăcere pentru originalitatea ideii și surpriza unui punct de vedere neașteptat.

„Între lumi”, povestirea care dă titlul volumului, este continuarea povestirii „Aproape îngeri” de Sergiu Someșan, alt mare reprezentat al SF-ului românesc. Îmbinarea celor două texte este perfectă, deznodământul rămâne imprevizibil.

Deosebit de mult mi-a plăcut „Vremea vânturilor”, unde alegerea pe care trebuie să o facă personajele ar fi o alegere dificilă pentru oricare dintre noi.

Absolut remarcabile sunt textele cele mai scurte ale volumului: „Mutare disciplinară”, „Tolaie”, „Cazul Jurgen Gott”, „În culise”, „Mărturisirea”, „Himera”, „Scan Dal”, „Elementul exotic” și următoarele care înfățișează tablouri perfect realizate ale unor lumi extraterestre cu personaje expresive trădând preocupări, probleme, aspirații sau neîmpliniri profund omenești sau complet străine umanului.

Volumul se apropie de sfârșit într-o notă de umor cu textul „Lovitură de palat” în care descoperim o Românie a viitorului condusă numai de femei și se încheie cu cel mai scurt text, „Ultima partidă”, un fel de panseu dulce-amărui care așterne un zâmbet mulțumit pe fața cititorului care n-a putut lăsa cartea din mână până târziu în noapte.

Volumul poate fi cumpărat aici:

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=268