miercuri, 28 februarie 2018

If I could be where you are

Donald Trump vede zăpada!


Cel mai tânăr membru al familiei vede pentru prima oară zăpada și este foarte entuziasmat. Trumpy aleargă toată ziua și se bucură, vine în casă cu nasul roșu, sare în spinarea maică-sii, o enervează pe mătușa-sa, Ducesa, îl determină pe Nero să-l mârâie promițător. Și totuși nimic nu-i poate stinge veselia! Aș vrea să mai pot simți și eu ce simte el, dar pe mine zăpada mă exasperează. Diminețile mele nu mai încep la cafea și în fața caietului pe care scriu, ci cu mâinile pe lopată, mătură și altele asemenea, pe când mă lupt să extrag din nămeți căsuțele câinilor, cotețul găinilor și potecile tot mai înguste până la poartă, până la fântână...


S-au întâlnit pe alee Tatra, Mișu și Trumpy. Tatra își face veacul în casă, unde i-am așternut un culcuș încă de astă toamnă. Însă de câte ori ies eu afară, cere să vină cu mine. Și ea este plictisită de fenomenul meteo. Latră căprioarele de pe prag, îi trimite pe ceilalți trei câini să le alunge mai încolo. Apoi se întoarce mulțumită în casă și bombăne când alunecă pe gresie.


Ducesa, pisica șefă, e prietenă cu Tatra. Vorbesc de la același nivel: una e șefă peste câini, cealaltă e șefă peste pisici. Tatra mă ascultă și e cu ochii la mâinile mele așteptându-mi porunca. Ducesa îmi îngăduie când e în toane bune să o mai drăgălesc, dar nu prea mult. Nu sunt eu stăpâna ei! Ea îmi face privilegiul de a accepta mâncare și adăpost de la mine. În rest, e leită pisica lui Simon!

sâmbătă, 24 februarie 2018

Avem trei fețe


Ieri m-am încumetat să hoinăresc puțin în pădurea jilavă. Era liniște adâncă, niciun glas. Mă întrebam dacă a doua zi, adică azi, pe 24 februarie, se va dezlega glasul păsărilor, așa cum se spune, așa cum i-am vestit bucuroasă unui om drag în urmă cu câțiva ani. Nimic. Tăcere. Rotogol gingaș în frunze pe locul unde au dormit căprioarele. Un cuib de pasăre aruncat pe jos de vânt.


M-au găsit câinii și tăcerea a fost alungată. M-am gândit: poate mâine voi auzi glas de păsări. Și iată peisajul din dimineața aceasta: zăpadă!
*
Totuși, o mică speranță: pe când mă întorceam de la cutia poștală, urcând pe uliță pe la șase seara, aud un ciripit! Am ascultat cu răsuflarea tăiată. Cine a cântat? N-a fost vrabie, ele ciripesc mai multe la un loc. Nu a fost pițigoi, el vestește vremea rea strigând „opinci! opinci!”, adică să ne încălțăm că vine frigul. N-a fost nici mierlă, deși parcă ar fi fluierat. Am pornit mai departe spre casă plină de nedumerire și am auzit din nou. Nu știu nici acum ce pasăre mi-a vestit primăvara, poate nici n-a fost pasăre, ci vreun suflet.


E puțin deprimant să citești „Chipul tău, mâine” când n-ai mai văzut soarele de două săptămâni. E atâta întoarcere spre interior în discursul lui Marias, atâta analiză, încât un fel de plasă cenușie se așterne oricum peste toate gândurile mele.
„Vorbirea funestă. Blestemul de a vorbi. Asta e roata care învârte lumea, ăsta e motorul vieții.” Sună deprimant glasul din carte al naratorului spunând că e mai important ceea ce se spune despre un eveniment decât dacă lucrul acela s-a petrecut cu adevărat sau nu, sună deprimant tocmai acum când, iată, contururile lumii devin tot mai întunecate, când timpul își închide pleoapa și viața devine o alergare bezmetică de la o minciună la alta.


Ce bine ar fi dacă am putea, fabulând, să anticipăm evenimente din viitor! Sau chiar putem? Ce bine ar fi (sau nu?) dacă am putea, măcar unii dintre noi, să avem talentul de a vedea chipul adevărat al celor din jur.
O față pe care o arătăm tuturor.
O față pe care o arătăm celor apropiați.
O față pe care n-o arătăm nimănui. Cea adevărată întru totul.
Totul e schimbare. Totul e mișcare. Peisaje sufletești care se schimbă. Situații care evoluează. Dacă le-am putea anticipa corect? Dacă am crede că le anticipăm corect și am greși?
*
„Nimic nu-i mai rău decât să cauți sensul ori să crezi că el există. Iar dacă există, e și mai rău: să crezi că sensul unui lucru, chiar dacă e un amănunt cu totul neînsemnat, va depinde de noi sau de acțiunile noastre, de intenția sau de funcția noastră, să crezi că există voință, există destin, ba chiar o complicată îmbinare a amândurora. Să crezi că nu datorăm pe de-a-ntregul ceea ce suntem celui mai schimbător și uituc, divagant și nesăbuit hazard și că de la noi se poate aștepta ceva consecvent în virtutea lucrurilor pe care le-am săvârșit, ieri sau alaltăieri.”

duminică, 11 februarie 2018

Literary Heaven



Aerul pare scămos în dimineața aceasta de luni. Zăpezile și gerul nu reușesc să mă descurajeze într-atât cât o poate face această nesfârșită așteptare a primăverii care nu mai vine, o așteptare la frontieră, între două anotimpuri. Nu e nici zăpadă, nici ger, nici cald, nici soare. Timpul s-a suspendat, încremenim. Atunci mă cuprinde un fel de spaimă că n-am să mai știu să trăiesc, că n-am să mă mai pot adapta. Dincolo de mersul naturii, eu nu mai recunosc mersul lumii. Pentru că lumea se îndreaptă spre „idealuri” de neînțeles. Lumea se îndreaptă conștient spre rău, spre degradare în numele unei libertăți mincinoase. E prima oară, cred, când părinții noștri n-ar mai ști ce sfaturi să ne dea, căci ar fi și ei derutați de nebunia acestor zile bolnave. Cei care sunt în posturi de conducere și iau decizii greșite ca să scape de presiuni sau ca să le meargă bine, aceia vor purta o mare răspundere pentru că au dezlegat monstrul din adâncuri.
*
Și pentru mine, Raiul e o bibliotecă. Doar că în ultimul timp până și acolo ajung zvonurile de război.

sâmbătă, 3 februarie 2018

Amintire

Iluzia


„Ne vor privi prin sute de binocluri
Se vor uita ca la un alt prăpăd
Mirându-se că doi fusesem parcă
Și ei pe mare numai unul văd...”