Înaintarea în vârstă distruge iluziile fără milă şi fac această afirmaţie deoarece probabil că mi-ar fi plăcut cartea asta dacă aş fi citit-o înainte de ’89, pe când eram în liceu. Nu mi-aş fi crezut ochilor că văd scrise negru pe alb anumite cuvinte, anumite scene. Aş fi fost siderată...
Doar că această cărţulie a încăput pe mâinile mele acum, iar acum mi s-a părut că e doar o nucă goală, cu miezul mumificat şi mucegăit: m-a plictisit.
Îi cerusem lui Andrei să-mi aducă „Pata umană”, dar, aşa cum mă aşteptam, aşa cum e firesc, la bibliotecă nu există respectivul volum.
„Ce să-ţi aduc?” m-a întrebat soţul la telefon cu o voce de parcă se chinuia să găsească un loc de parcare în piaţă într-o zi de marţi.
Încurajată de tonul lui, am zis „Orice!”, fără să mai menţionez vreun titlu de pe lista mea de cărţi dorite, „listă imposibilă” la Biblioteca Judeţeană Vâlcea.
Şi mi-a adus „Complexul lui Portnoy”...
„E de acelaşi autor,” s-a disculpat el, punându-mi cartea pe birou.
I-am arătat ce scria cu litere mărunte sub titlu.
„Eh, n-am văzut.”
După două ore de lectură, timp în care şi eu „m-am simţit ca într-un banc cu evrei” , i-am arătat titlul capitolului de la pagina 91.
A fluierat.
„Îţi dai seama, dragule, ce crede acum bibliotecara despre tine?” l-am tachinat, dar fără să insist, de teamă că n-o să mai calce prin respectiva instituţie.
În concluzie, avem aici o carte slăbuţă, deşi sunt convinsă că a fost trăznet în 1967, la apariţie. După lectură nu rămâi cu nimic.
Oricum, vorba ta, Sandu, e lizibilă, mult mai uşor de digerat decât „Cum trăiesc morţii”.
Nu ştiu ce mi se întâmplă în ultimul timp că nu am noroc la cărţi...
