„Aş da orice"

„Aş da orice, avere şi putere,

Aş da ce-mi place şi ce mi s-ar cere

Ca-n viaţa mea bolnavă să învie

O săptămână de copilărie.

Să fiu din nou în clasele primare

Şi maica mea să ştie ce mă doare,

Să aibă grijă cei bătrâni de toate

Şi eu să cred că orişice se poate.

Copilăria mea ca şi a voastră

Îmi intră ca o schijă pe fereastră

Şi mă omoară cu lumină vie

Şi simt în gât şi-n nări copilărie.

Dar nu se poate, sunt lucid, e ora,

Mă înrolez în moartea tuturora.”

Suav...

E posibil ca un volum care a trecut cândva prin mâinile unui cunoscut să ajungă la mine în mod cu totul şi cu totul întâmplător după ce acea persoană s-a despărţit – din cine ştie ce motiv – de carte? E posibil ca eu (mai precis Andrei) să cumpăr cartea de la un anticariat din alt capăt al ţării?

Iată că DA!

Întâmplarea... Întâmplarea?

„Bebeluşul”.

Cum se face că am deschis o carte cu acest titlu?

După mai multe episoade horror, mi-am zis să citesc ceva suav şi, cum Andrei a venit de la anticariat cu titluri noi, mi s-a părut că „Bebeluşul” va exorciza din mintea mea toată „materia întunecată”.

Bineînţeles că am pornit de la ideea că e felul acela de carte – „numai pentru amatorii genului”, iar cum eu nu mă încadrez în categoria respectivă, adică a persoanelor care se extaziază pe stradă în faţa unui cărucior cu bebe inclus (deja mă simt arătată cu degetul!), a fost o surpriză plăcută să descopăr că autoarea a ştiut să evite capcanele care i-ar fi transformat scriitura într-un curs dulceag de puericultură suprasaturat de amor matern. Deşi subiectul „de nişă” era periculos, cartea are părţi bune care vin din umor şi din tonul ironic. Şi nu are mai mult de o sută zece pagini, deci cam cât ţine ploaia de la mijlocul zilei.

Cel mai mult mi-au plăcut trimiterile la alte texte: „The Turn of the Screw”, „Cimitirul animalelor”, „În căutarea timpului pierdut”, „Beloved”, „Geniul divin”.

Şi în al doilea rând mi-a plăcut nonşalanţa cu care Marie Darrieussecq îşi etalează feminismul: bărbatul de lângă ea are o singură calitate, identitate: e tatăl bebeluşului. Oare domnului respectiv i-o fi plăcut trebuşoara asta când a citit cartea, mă întreb amuzată.

Păi da, „e important să ştii să-l alegi pe celălalt părinte al copilului tău” – ca să pun şi-un citat.

Alt citat din carte, AICI.

În rest, de citit pentru cine va avea de-a face în viitorul apropiat cu bebeluşi.

"O aşteptare de-o zi"

Ernest Hemingway

"Un om necăjit"

O să vă spun de la început că Max este un criminal. Ca să ştiţi despre cine vă povestesc azi.

Umblă prin sat de la o casă la alta şi munceşte cu ziua pentru 40 de lei şi mâncare. Mai rău este când vine iarna de tot; atunci nu mai găseşte de muncă şi face foamea ca un câine. Se mai întâmplă ca o babă văduvă de zeci de ani să-l cheme să spargă lemne şi el merge bucuros. Lucrează cu voioşie şi apoi înghite cu poftă zeama de varză acră cu mămăligă pe care i le pune baba dinainte. Dar cel mai mult îi place ţuica. După un pahar e alt om. După două cântă. După trei nu te mai înţelegi cu el, iar de la al patrulea e bine să-l eviţi.

Dacă bea cinci va dormi în şanţ, ceea ce nu ar fi de speriat pentru el. A petrecut două luni – octombrie şi noiembrie – acum câţiva ani, în troiţă, pe marginea drumului.

Cum? Cum a ajuns aşa? Mai ales că a fost un om cu o viaţă normală.

Înainte de 1989 avea apartament în oraş, nevastă, doi copii şi era gestionar. Se vede c-a făcut ceva afaceri necurate, încât a fost închis, nu mult, însă destul ca la ieşire să-şi afle nevasta cu alt bărbat.

N-a putut să rabde trădarea şi a dat cu toporul în rival după care l-a ascuns într-o fântână. A ajuns din nou la închisoare, dar după cinci ani a fost eliberat cu un decret, era deja după 1990. Nevasta divorţase, luase apartamentul, copiii şi tot.

Nu ştiu cum a ajuns el prin părţile noastre, destul că satul s-a pricopsit cu el. S-a aciuit la o femeie, o vecină de-a noastră. Multe scandaluri. Femeia, deşi văduvă, are un fiu ce dintr-o dată a fost cuprins de sentimente hamletiene vis-a-vis de uzurpator. Ion se bate cu Max. Ion o bate pe mamă-sa. Max o bate pe Dina-concubina. Dina îi îmbată şi îi burduşeşte pe amândoi, descărcându-şi frustrarea. Toţi trăiesc din pensia de urmaş a femeii şi din câştigurile ocazionale de zilier.

La un scandal mai mare, Ion a chemat poliţistul. L-au dat afară din casă pe Max. Aşa a ajuns el al nimănui, în troiţă, acoperit cu o pătură destrămată şi dormind pe un sac de vechituri. Acolo l-a găsit soţul meu şi l-a luat la noi. L-a lăsat să stea în casa noastră bătrânească până avea să treacă iarna.

Îi dădeam de mâncare contra ajutorului în gospodărie. Uitasem vorba plină de înţelepciune care spune că „pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti”. Max a început să ne fure păsări din curte şi să le vândă pe băutură.

Primăvara i-am cerut să plece. S-a întors la Dina care se vede că îi resimţise lipsa, căci în seara revenirii lui au făcut un chef straşnic.

Max nu este agentului răului absolut şi al decăderii totale. A salvat un copil de la înec, la baraj. Se povesteşte de către martori că la târg, la Marcea, ar fi căzut un copil de pe pod în apele lacului de acumulare. N-a sărit nimeni, decât nebunul şi beţivul de Max.

Mai ştiu o chestie despre el: prin 2006 s-a trezit mare moştenitor. Primăria oraşului era în proces cu foştii proprietari pentru nişte terenuri aflate cândva la periferie, dar care acum fac parte din municipiu. Cei câţiva proprietari au câştigat procesul. Părinţii lui Max, foarte bătrâni când a fost deschisă acţiunea, au murit demult. A aflat de la Poliţie că este căutat pentru ca să încaseze despăgubirile. Peste un miliard de lei vechi.

L-am văzut umblând prin sat îmbrăcat în „hainele bune”, într-o stare de surescitare avansată.

După câteva zile l-am întâlnit la intersecţie, făcea semn să-l luăm să meargă acasă. Părea absolut radios.

-         Ce e Max, am auzit că ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap, l-a întâmpinat Andrei al meu.

-         Dom’ inginer, sunt un om fericit!

-         Am auzit că acum ai bani, eşti norocos.

-         E, ce bani? Ce-mi trăbe mie bani? Sunt fericit că m-or cătat copiii. Ninuţa mea, fata tatii, am şi doi nepoţi de la ea. Şi Gică e om serios, lucrează la CFR. Nu putea ei să stea supăraţi pe mine toată viaţa, că e carne din carnea mea.

-         E bine că v-aţi împăcat. Ce ţi-ai cumpărat acolo?

-         Mi-a luat copiii o drujbă. Le-am zis: tată, luaţi voi banii, că eu îi beau. Mie să-mi cumpăraţi o drujbă să mă hărănesc cu ea, să-mi câştig o bucată de pâine.

-         Şi Dina ce-o să zică?

-         Las-o dracu că i-am luat o fustă şi-o sticlă de vodcă, nu mai zice nimic!

La grădiniţă aţi fost?

Pentru băieţelul care nu a fost la grădiniţă.

Într-un moment al vieţii mele mi s-a spus că voi merge la grădiniţă. După tonul cu care fusese rostită sentinţa mi-am dat seama că este inevitabilă. Nu înţelegeam cum funcţionează o grădiniţă. Mama îmi explicase că părinţii din localitate îşi duc acolo copiii pe timpul dimineţii, până la amiază.

Mama însăşi era „educatoare”, dar ce presupunea acest lucru?

- Înseamnă că eu voi ţine lecţii copiilor, îi voi învăţa tot felul de lucruri frumoase, cântece şi poezii, iar tu vei sta cuminte.

M-am arătat cam nesigură în privinţa asta şi Mama mi-a promis c-o să ne jucăm împreună acasă, dacă n-o supăr „când va ţine lecţii”.

Nu-mi plăcea şi pace faptul că Mama va acorda atenţie atâtor copii, dar am hotărât să stau liniştită măcar până văd ce sunt lecţiile şi din ce parte trebuie ţinute.

În prima dimineaţă, grădiniţa s-a umplut de ţânci. Femei cu copii de mână băteau sfios la uşă, Mama deschidea zâmbind, îi saluta, pupa invariabil toţi copiii, îi lăuda că sunt cuminţi, drăguţi, ascultători etc., deşi mie nu-mi făceau impresia asta. Mamele lor erau nişte oameni mari, vizibil inferiori mamei mele, pe care, evident, o tratau cu mult respect. Copiii păreau speriaţi, amărâţi de prima lor zi de grădiniţă, însă Mama reuşea spectaculos să le distragă atenţia celor mici - care nici nu avuseseră de gând să rămână acolo fără mami a lor - iar pe cei mai mari, care ştiau că grădiniţa e o cale fără de întoarcere şi-şi lăsau orice speranţă la uşă, îi înveselea.

Odată poposiţi pe covorul din mijlocul încăperii, intram eu în acţiune:

- Mama mea este educatoare. Cum te cheamă?

În felul acesta autoritar şi abrupt am cunoscut pe Alina, o blondă spălăcită şi tăcută, pe Nela –ceva mai mare ca mine şi cu iniţiativă, pe Nini – un băiat care a început să exploateze de îndată parchetul lustruit punând în funcţiune un derdeluş de interior lung cât peretele din spate al camerei.

Deja mă gândeam ce să fac: să particip la proba de patinaj viteză în sală sau să-i pârăsc pe copii Maică-mii care era încă ocupată cu o mamă cam povestace, când o fetiţă mă trase de mânecă:

- Tovarăşa e mama ta?

Mama mea era acolo, la uşă, dar nu era „ tovarăşă”. Desigur, se referea la cealaltă femeie.

- Nu. am răspuns foarte răspicat.

În clipa aceea, fata de lângă mine se repezi şi mă muşcă de ureche. Am început să ţip mai mult de indignare şi jignire, decât de durere.

Mama a sărit într-un suflet să vadă ce s-a întâmplat; nu i-a venit să creadă când a văzut că victima sunt eu. Mi-a dat voie să umblu în poşeta ei ca să tac o vreme, cel puţin până va închide jocurile olimpice de iarnă care se desfăşurau în toată splendoarea undeva în spatele sălii imense.

Într-o jumătate de oră calmul a fost restabilit şi copiii şi-au reluat locul pe scăunele, de jur împrejurul covorului. Mama le-a arătat cum să stea cuminţi, cu mâinile la spate, timp în care eu mă strâmbam la ei de la catedră şi aliniam fleacurile atractive din poşeta mamei în şiruri ispititoare.

Din păcate am fost reperată şi Mama s-a purtat foarte ciudat, punându-mă şi pe mine în rând cu toţi copiii; ba chiar mi s-a spus că trebuie să stau cu mâinile la spate!

În acea primă zi am ascultat bosumflată, dar în zilele ce au urmat, am găsit resurse ca să mă repliez şi să îmi impun punctul de vedere. Mi-am aflat un aliat de nădejde chiar în fetiţa care mă muşcase –Cosmina – alături de care am început un lung şi epuizant război de hărţuire împotriva oricărei restricţii impuse de mama.

"Cărţile junglei"

Dacă ar trebui să numesc o carte a copilăriei mele aş spune „Cărţile Junglei”.

„Cărţile Junglei” s-au citit şi s-au recitit, noaptea târziu cu perdelele trase să nu vadă mama lumină, afară pe bancă în zile calde şi însorite, sub becul aprins pe terasă în seri târzii, motanii familiei devenind pe rând Bagheera sau Shere Khan.

Am citit-o cu sufletul la gură de fiecare dată. De ce? Nu doar pentru aventurile puiului de om în junglă sau pentru prietenii deosebiţi pe care şi i-a făcut acolo – Fratele Cenuşiu, Akela, Baloo, Kaa, dar mai ales Bagheera – cât pentru faptul că Mowgli era un copil rătăcit, pierdut.

Toată copilăria m-am temut să nu mă pierd de părinţi. În spatele grădinii noastre erau curtea şi terenul de joacă ale unui orfelinat. Acolo trăiau copii ce se pierduseră şi nu voiam să ajung ca ei.

Kir Sirtaki, neam de Bagheera.

America! America!

La zilele mele de naştere, unchiul Polly şi mătuşa Sophie îmi trimiteau din America un cadou. Haine, dulciuri şi o jucărie. Din acea perioada cuvântul „America” a rămas întipărit în conştiinţa mea asociat cu gustul de ciocolată – gustul luxului şi al fericirii – ceea ce dovedeşte câtă dreptate aveau tovarăşii de la partid despre puterea subversivă a imperialiştilor.

La cinci ani am primit de peste ocean o cutie lungă, ce mi-a parvenit violată de vameşi, amănunt pe care nu l-am luat în considerare, câtă vreme mai conţinea minunata păpuşă pe nume Dolly şi mult aşteptata ciocolată.

Dolly – biata de ea – nu ştia că intrase pe un teritoriu cu idei mai sănătoase despre moralitatea tinerilor, aşa că n-a bănuit nicio clipă că va mai purta splendidul ei păr auriu doar două zile. Atunci mi s-a părut mie că i-ar sta mai bine tunsă, precum Corina Chiriac, drept care i-am făcut toate serviciile unui salon de frumuseţe: tuns, spălat, coafat. Mama era să leşine când ne-a descoperit – pe mine deja atrasă de altceva, decuparea unor imagini dintr-un ziar - şi pe Dolly, în stare de şoc – trăgându-şi sufletul într-un fotoliu. L-a strigat pe tata din grădină, să vină să vadă oroarea ce o comisesem. Tata a preluat cearta de unde o întrerupsese mama lăcrimând, dar încet, încet s-au calmat amândoi, ba chiar au zâmbit când le-am adus aminte de un amănunt ce le scăpase: părul e păr, îi va creşte la loc, nu?

DOCHIA

-Mămico, spune-mi o poveste!

-Promiţi că apoi te culci şi nu mai ceri încă una?

-Promit.

-Ce poveste vrei să-ţi spun, Măriuţo?

-Hm… Pe aceea cu baba Dochia.

-Baba Dochia şi-a trimis nora după mure în plină iarnă…

-Mamă, era tare rea femeia asta! Să ceară mure iarna! Şi numele Dochia e urât. Chiar e nume de babă.

-Nu, numele este frumos, după cum e omul care-l poartă.

-Păi vezi? Dochia era rea.

-Hai să-ţi spun altă poveste. A fost odată într-un orăşel mic şi sărac o femeie pe nume Dochia. Trăia alături de omul ei zile bune şi senine, deşi mai aveau lipsuri. Erau fericiţi, fiindcă Dumnezeu le dăruise o fetiţă frumoasă şi gingaşă ca un pui de turturea.

-Cum o chema pe fetiţă?

-Maria o chema. Dochia îşi îngrijea odorul, o alăpta, o plimba şi era mândră cum nu se poate.

De când se născuse Maria, şi Iancu, soţul Dochiei, mergea mai cu drag la muncă. Zicea că are pentru cine strânge zestre.

Într-o zi, pe când întindea la uscat scutecele fetiţei, Dochia a văzut trecând pe stradă nişte vecine. Când le-a întrebat de vorbă, ele au spus cu tristeţe că sunt grăbite, că merg să cheme pe doctor la Gherghina, că trage să moară. Mult s-a speriat Dochia auzind. Cum era să moară Gherghina, că doar era tânără, avea şi ea o pruncuţă acasă. „Tifos.” Au spus vecinele plecând.

Spre seară, după ce s-a întors Iancu, iar Maria a adormit îngereşte în leagănul ei, Dochia a plecat să viziteze pe vecina bolnavă. În vremea aceea oamenii erau mai buni şi-l cercetau pe cel aflat la necaz.

A găsit-o pe Gherghina scăpată de moarte, fiindcă venise doctorul cu medicamente, dar tot era foarte rău.

-Ce boală e tifosul?

-Boală rea, mamă. Bucuroasă că până la urmă Gherghina avea să se facă bine, Dochia ieşi în tindă cu gândul de a pleca. Atunci a auzit un plânset într-una din odăi. E plânsul acela ce face inima mamelor să tresară, e puiul ce cheamă ajutor.

-Cine plângea?

-Fetiţa Gherghinei. Tatăl ei uitase de ea, în disperarea că-şi pierde nevasta. Micuţa plângea de foame. Dochia l-a chemat pe om şi s-a oferit s-o alăpteze ea, până găseşte el lapte sau până s-o face bine mama ei.

-Nu putea să cumpere?

-Ba da, dar era mai greu, că nu erau prăvălii ca astăzi. Şi uite aşa, după ce-şi hrănea copilul ei, Dochia fugea pe stradă la vale şi sătura şi pe al vecinei. Mult

i-a mulţumit Gherghina când s-a făcut bine!

După puţin timp însă, nenorocirea s-a abătut asupra bietei Dochii. Fetiţa ei surâzătoare, cu ochi albaştri ca cicoarea s-a îmbolnăvit. Ce n-au făcut sărmanii părinţi s-o scape! Zadarnic însă, mititica de ea se prăpădi. A fost jale mare. E trist când moare om bătrân, d-apăi când ia moartea copilaş fără păcat?

Ce-a mai plâns Dochia! „ Ce te faci, Dochio?” O întrebau vecinele uimite de atâta durere. „Ce să fac? hohotea femeia, Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvântat!”

Zicea lumea c-o să înnebunească Dochia. Iancu, vezi, bărbat, n-avea lacrimi să plângă. Toată durerea s-a făcut bolovan în inima lui, bolovan de ură. O acuza pe femeie că din cauza ei a murit fetiţa; că s-a dus la vecina bolnavă şi-a adus boala acasă.

De-atunci n-a mai avut zile bune cu bărbatul ei. El a început să bea şi s-o bată.

-N-au mai avut alţi copii?

-Nu. Am apucat s-o cunosc şi eu pe Dochia. Aveam patru, cinci ani şi mama mă învăţase să-i sărut mâna când o întâlnesc. Lumea şoptea că e sfântă.

-De ce?

-Ştiu eu? Faţa ei se înseninase de la o vreme, vorbea domol şi nu pleca om nemiluit de la poarta sa. Apoi s-a petrecut dintre noi…

-A murit?

-Da. Vorbeau femeile că nu s-a pomenit mort mai frumos. Era în iulie, pe căldură, iar Dochia întinsă pe catafalc răspândea bună mireasmă.

-De unde ştii toate astea?

-Mi-a povestit şi mie mama. E o poveste adevărată.

-Eşti sigură?

-Da. Eu sunt fetiţa pe care a alăptat-o...

DORINŢE

- Mă simt ridicol! Nu înţeleg de ce nu pot aprinde o ţigară, suntem în aer liber! şuieră Cornel izbind cu vârful pantofului o pietricică.

- Dragă, e mânăstire, nu se cade…

- Ei, na! i-o întoarse el nevestei. Ce-or fi făcut fătucile astea ca să merite atâta respect? Că nu de cuminţi or fi venit la mănăstire…

- Taci, dragă! Te poate auzi cineva. Nu e frumos.

Lucica îşi potrivi iar baticul care îi tot aluneca. Era emoţionată, îi transpiraseră palmele. Îl ştia ea pe Corneluş al ei! Şi el făcea aşa tot de emoţie, că altfel nu era băiat rău…

Se uitară lung după un cârd de măicuţe; toate aveau furci şi greble de lemn, pentru adunat fânul. Poposiră pe spaţiul verde de la intrarea în incintă şi strângeau iarba cosită. Cum rezistau pe căldura asta înfofolite în haine negre din cap până în picioare?

- Ce viaţă bună duc fetiţele aicea! Fără griji, fără probleme… începu iar Cornel. Şi-au făcut de cap, iar acum fac pe sfintele…

- Şşş! Uite, vine cineva.

- Eh, s-o fi trezit părinţelu!

- Aoleu, păgânule!

- Părintele şi-a terminat pravila şi vă poate primi acum. Poftiţi după mine!

Măicuţa care-i conducea părea tânără de tot. Cât să fi avut? Douăştrei, douăşpatru de ani? De-abia ridica ochii albaştri din pământ şi nici atunci nu te privea drept în faţă, ci undeva alături, de parcă s-ar fi adresat fiinţei tale astrale. Ce căuta la mănăstire o fată atât de frumoasă? Nu se putu abţine să nu se întrebe Lucica.

Străbătură aleile pline de flori şi verdeaţă până la biserică. Chiar la intrare, într-o încăpere micuţă, laterală, îi aştepta părintele Gherasim, un călugăr bătrân cu înfăţişare de sfânt bizantin.

- Sărut mâna, părinte! se îmbujoră Lucica.

- Să trăiţi, taică! Ce necaz vă aduce la Dumnezeu?

- Părinte, el e soţul meu, Cornel.

- Luaţi loc, copii, nu trebe să staţi în picioare! Aşa! Ia s-auzim!

- Nici nu ştiu cum să încep. mărturisi Lucica. Avem o problemă complicată. Vrem să ne spuneţi ce să facem.

Cornel făcu un gest aruncându-şi capul într-o parte de parcă ar fi dorit să alunge părul din ochi. Dar de fapt însemna că era nervos, ştiu Lucica. Femeia îşi adună mâinile nod în poală, peste poşetă. De la soţ nu avea rost să aştepte sprijin în clipa aceea… Trase aer în piept şi se concentră pe bobul de lumină al candelei ce ardea sub icoană. Dar când să înceapă, uşa se deschise iar şi chipul senin al măicuţei celei tinere se ivi:

- Părinte, blagosloviţi să înceapă vecernia.

- Domnul Dumnezeu să vă blagoslovească! Roagă, soră Maria, pe părintele Iustinian să înceapă fără mine.

- Ce măicuţă tânără şi frumoasă! scăpă Lucica spre uşa ce se închisese.

- Şi sufletul îl are la fel de frumos, dar tare a fost zbuciumată, sărăcuţa! oftă călugărul. Era femeie la casa ei cu bărbat şi copil mic. Într-o seară a ieşit la cumpărături şi, când s-a întors, a găsit pompierii scoţându-i morţi din flăcări şi pe bărbat şi pe pruncuţă. Explodase caloriferul electric. A venit la mânăstire cu lacrimile pe obraz. A zis că nu mai vrea nimic de la lumea asta, că vrea să fie lângă Dumnezeu, deşi noi am sfătuit-o să-şi refacă viaţa, că e tânără… Iertaţi-mă! M-am luat cu vorba când ar trebui să vă ascult pe dumneavoastră.

- Părinte, şi noi suntem supăraţi. începu Lucica evaziv. Ani de zile ne-am dorit un copil şi abia acum s-a întâmplat.

- Să vă dea Dumnezeu fericire, copii! Şi de ce mai puteţi fi supăraţi?

- Păi, să vedeţi… Se fac nişte teste… aşa ca să vadă dacă e totul bine… Şi-am făcut un test genetic…

- Lasă, dragă, că nu ştie părintele! mormăi Cornel iritat.

- Deci am făcut nişte teste şi doctorii de-aici din Bucureşti au spus că nu e bine, că are sindrom Down, mai mult ca sigur…

Lucica cotrobăi în poşetă după batistă. Iar îi venea să plângă!

- Părinte, ca să n-o mai lungim, nevastă-mea ţine morţiş să-i daţi dezlegare să facă avort.

- Asta nu se poate! Nu pot să binecuvântez o crimă.

Glasul părintelui sunase sever. Lucica plângea de-a binelea. Cornel simţi cum transpiră de nervi în cămăruţa răcoroasă:

- Dar are sindrom Down, părinte! argumentă soţul contrariat. Dumneata ştii ce e aia? E o boală pe viaţă. Se va naşte un handicapat care se va chinui şi ne va chinui şi pe noi câte zile vom avea.

- Deci să înţeleg că dacă ai avea un copil bolnav de leucemie l-ai omorî, domnu Cornel?

- Poftim, Lucico! Sofisme popeşti! Hai, părinte, e uşor să faci pe moralistu, că doar nu-l creşti dumneata. Da’ ia gândeşte-te un pic la ce suferinţă ne îndemni pe noi, la câtă suferinţă şi amărăciune şi ruşine o îndemni pe femeia asta… E creştineşte aşa?

- Ştiu că e multă durere, fiul meu. Îmi pare rău din tot sufletu pentru voi. Dar nu vă pot aproba dacă vreţi să faceţi moarte de om. Luaţi-vă crucea!

- Moarte de om! E doar un boţ de carne… Lucica e în luna a patra.

- Înseamnă că l-aţi văzut la ecograf… să ştii fiule, că la om Dumnezeu zideşte întâi sufletul, chiar din clipa zămislirii. Apoi se zideşte şi trupul după forma sufletului, cum zice Psalmistul: „ Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele.” Aşa că trebuie să înţelegeţi că Boţul de carne, chiar de-ar fi mic cât o sămânţă de cânepă, are suflet. E copilul tău. Bolnav, tâmpit, handicapat, e copilul tău. Şi e copilul lui Dumnezeu, poartă în sine chipul Creatorului, chipul Sfintei Treimi. Strâmb, cu ochii bulbucaţi, cu limba prea mare, cu totul diform de-ar fi, e al Domnului. Nu cercetaţi voi căile sale. Ştie Dumnezeu ce face! De-ai avea copilul în faţa ochilor, mic de-o palmă şi l-ai putea cerceta, ai fi în stare să-l striveşti, domnu Cornel?

Lucica îşi imploră soţul din priviri, dar Cornel o evită:

- Ne facem de râs cu un copil handicapat!

- Spartanii îşi aruncau de pe o stâncă toţi copiii cu defecte. Înseamnă că n-aţi fi cu nimic mai buni decât ei, decât nişte păgâni. Îl supăraţi pe Dumnezeu!

- Dumnezeu e tare corect, ce să zic! Îl arde de viu pe copilul maicii de care ne-aţi povestit, iar nouă, de mult ce-am dorit un copil, ne dă un handicapat… E plin de solicitudine Dumnezeul ăsta al vostru!

- Taci, Cornele! hohoti Lucica.

- Lasă-l, fata mea, că el de amar vorbeşte aşa. Dar vin momente în viaţă când Domnul ne pune înainte un pahar plin cu fiere. Ce vom face? Îl dăm la o parte? Ştiu că e greu. Şi Hristos a zis „treacă de la mine paharul acesta”, dar până la urmă l-a primit şi l-a băut până la fund. Ce mai eram noi azi, dacă Iisus n-ar fi vrut să se urce pe cruce? Dacă ar fi zis că e prea greu? De-aia vă îndemn: cu smerenie, luaţi-vă crucea. Nu încetaţi să vă rugaţi şi să speraţi, că mare e Domnul. Iar doctorii, cât ar fi de buni, pot să greşească. Dacă vreţi să ucideţi un copil perfect sănătos? Copilaşul pe care l-aţi dorit şi pentru care v-aţi rugat să-l primiţi?

- Ştii ceva, părinte? Dumnezeul care are nevoie de suferinţa mea ca să fie mulţumit…

- Nu face păcat, tată! Dumnezeu te încearcă. El ştie gândul tău mai înainte ca tu să-l fi gândit şi vrea să te îndrepte spre bine.

Lucica se ridică mânată de-o hotărâre:

- Vă mulţumesc, vă mulţumesc din suflet. Nu vă mai reţinem. Sărut mâna! Rugaţi-vă pentru noi.

- Domnul cu voi, copiii mei!

Afară mirosea a iarbă cosită, a flori, a pace. Murmurul rugăciunilor se prelingea prin uşa deschisă a bisericii în amurgul evanescent. Lucica privi spre altarul pe care lucea tainic un potir de aur şi se simţi fericită şi împăcată. Se închină, apoi îl luă pe Cornel de mână:

- Hai să intrăm în pangar să-mi iau o cruciuliţă.

Măicuţa cea tânără le zâmbi de după tejghea:

- Vă dau şi-o sticluţă cu apă sfinţită? Văd că sunteţi mai veselă.

- Da, părintele Gherasim e ca un doctor de suflete.

- Chiar a fost doctor la Bucureşti. Uite, vă pun la pomelnic, să vă ajute Dumnezeu.

- Doamne ajută, măicuţă! zâmbi Lucica.

Cornel rămase băţos. Refuză să-i mai dea mâna nevesti-sii:

- Ascultă, vreau să-ţi spun clar de tot, ca să nu zici că n-ai înţeles. Eu nu stau să cresc copii handicapaţi. N-am de gând să-mi cheltui viaţa chinuindu-mă, să fim veşnic fără bani din cauza tratamentelor pentru copil. E inuman să-l arunci în lume ştiind că şi pentru el va fi un iad. Gândeşte-te bine: ori termini cu prostia asta, ori termini cu mine!

Lucica strânse tare de tot cruciuliţa în palmă.

LIBER ARBITRU

- Doamnă, vă rog să mă ascultaţi cu atenţie, este în interesul dumneavoastră. Dacă închideţi telefonul, nu veţi mai fi contactaţi niciodată. Dacă puneţi întrebări, discuţia noastră a luat sfârşit.

- …

- Vă fac o ofertă pe care o puteţi accepta sau refuza. Fiul dumneavoastră a murit acum un an. Doriţi să-l primiţi înapoi cu tot ceea ce implică asta? Noi vi-l putem restitui. Nu este vorba de clonare sau de sosii. Îl vom aduce chiar pe el, pe Victor… Victoraş… doamnă. Trebuie să-mi daţi un răspuns acum pe loc.

- … Oh! Da! Sigur că vreau! Da.

Legătura telefonică se întrerupse. Femeia căzu pe scaunul de alături tremurând. Victoraş! O, doamne! Victoraş. Numele suna mai dulce decât orice pe lume. Nu mai îndrăznise nici să-l rostească de-atunci, fiindcă începea să plângă nestăpânit. Cum ar fi să-l audă tropăind pe hol, venind în fugă la bucătărie ca să-i arate ce-a desenat? Să-i zică „Mami” cu glasul acela suav… Bineînţeles că-l dorea înapoi. Nu pentru asta se rugase chiar şi-n somn?

- Dragă, cine-a fost? Ce s-a întâmplat?

- Nu ştiu. A spus… a spus că pot… nu-mi vine să cred!

Anton împături ziarul. Elvira iarăşi plângea! Privi umerii mici ai femeii zguduindu-se. Şi el se simţea sfârşit, dar se cuvenea să fie tare ca s-o susţină pe ea. Obosise.

- Am crezut că am reuşit să trecem de ce-a fost mai greu.

- Să trecem? Vom trece vreodată? hohoti Elvira.

- Nu, sigur că nu. Dar ştii că am stabilit că viaţa merge mai departe indiferent de durerea noastră… Putem avea alt copil, Elvira…

- Crezi că-l pot înlocui pe Victoraş? E o piesă de schimb?

- Pentru Dumnezeu! N-am vrut să spun asta! De ce eşti rea? Cine era la telefon?

- Chiar nu ştiu. Dar au spus… că-l pot aduce pe Victor înapoi…

- Ce porcărie! Nesimţiţii dracului! Să-şi bată joc de suferinţa oamenilor!

Elvira tăcea într-un fel anume. Ştia el tăcerea asta! Se gândea la ceva. Parcă vedea cum în capul ei germinează o idee.

- Tu i-ai crezut! izbucni exasperat.

- Dacă nu speri nesperatul, nu-l vei întâlni.

- Mai lasă-mă cu citatele din cărţi! Asta e realitatea. Crudă. Nu vise şi prostii.

- Deci tu n-ai vrea… Nu l-ai vrea înapoi pe băieţelul meu… Adu-ţi aminte cum te prindea cu mânuţele de după gât şi zicea: „Tati, tati al meu!” Ţii minte c-a făcut febră când ai plecat patru zile la perfecţionare? Şi când te-ai întors ţi-a prins picioarele în braţe, la uşă… Mai ştii?

Anton simţi iar gheara aceea în gât. Sufocându-l.

- Taci! gemu cu gura uscată. Taci!

- Vezi? şi-n glasul ei răzbătu o uşoară undă de triumf. Nici tu nu poţi îndura.

Anton îşi dădu drumul pe canapea. Se simţea vinovat. Era vinovat că nu-şi putuse ajuta fiul. Boala subţiase trupuşorul drăgălaş până devenise transparent; până durerea se vedea pulsând prin oasele de sticlă, până nu mai putuseră îndura suferinţa lui. De ce ? Îi venea să urle la Dumnezeu, să-l scuture, să-i arate: vezi ce-ai făcut?! La ce ţi-a folosit suferinţa unui copil fără vină? Ţi-a adus satisfacţie, te-a mulţumit?

Fiinţa aceea fioroasă, ca orice înger, va consimţi să le dea înapoi ceea ce înghiţise?

Anton îşi închise ochii fierbinţi de lacrimi. Cum să fie cu putinţă? Aşa ceva nu se văzuse niciodată. Iisus înviase? Din toată inima spera că da. Ar fi creat un precedent. Era conştient că felul cum înţelegea el religia era mult prea personalizat. Duhovnicul la care merseseră după… după ce Victor s-a stins… i-a spus că nu pot face târguri cu Dumnezeu; să se încline şi să creadă, să spere.

Să spere ce? se întrebase în maşină la întoarcere cu Elvira mută şi distantă pe locul din dreapta lui. Şi iată! Dacă ASTA era ceea ce trebuise să spere? Se întâmplă minuni! Se întâmplă minuni?

Suspină răguşit cu faţa în palme. Dumnezeule! se trezi rugându-se la Acela care îi luase fiul.

- Elvira… Şi ce ţi-au spus? Ai acceptat, da? Ce răspuns ţi-au dat?

- S-a întrerupt.

- Bineînţeles.

Elvira se ridică palidă ca nevasta lui Lot când se transformase în stâlp de sare:

- Mă duc să-ţi calc o cămaşă pe mâine.

Anton ştia că se duce în celălalt capăt al casei doar ca să bocească netulburată. Avea să mai fie vreodată femeia veselă şi plină de viaţă de care se îndrăgostise?

Se îndreptă şi el spre micul bar din mijlocul servantei. Nu mai era nimic de băut decât gin. Îşi turnă un pahar. Ea avea să devină neglijentă, cenuşie, tristă, şleampătă. El va începe aşa, uşor, să bea câte-un păhărel. Să întârzie acasă; să se uite după alte femei. Chiar să aibă aventuri ocazionale. Ea va fi arţăgoasă şi bănuitoare. Se vor certa tot mai des, neputându-se ierta unul pe altul şi fiecare pe sine însuşi. După aia, nici nu va mai conta dacă vor rămâne împreună sau se vor despărţi… Viaţa lor fusese terciuită, călcată în picioare de toanele sorţii. Amin!

Dădu paharul pe gât. Atunci se auzi soneria de la intrare.

- Toni, răspunzi tu?

Descuie, trase lanţul şi deschise uşa larg. Pe scările verandei, printre plantele Elvirei aştepta o domniţă blondă, în ţinută business, dar cu mii de draci jucându-i pe sub piele… Anton se încruntă ca să fie sigur că nu i se poate citi în ochi impresia de adineauri:

- Da?

- În legătură cu înţelegerea telefonică de mai înainte… Este necesar să semnaţi. Pot intra?

- Desigur, dar…

- Vă rog să nu puneţi întrebări, vă avertizez. Riscaţi să pierdeţi oferta. Doamna? E nevoie şi de semnătura sa…

- Elvira! Vii puţin? Uite, dumneaei… aţi vorbit la telefon despre…zice că trebuie să semnezi.

Îl şocă felul în care arăta nevastă-sa: părea bătută, timorată şi groaznic de contrastantă pe lângă cuconiţa atât de sigură pe ea, cu unghiile lăcuite şi tocurile ei de zece centimetri, cu taiorul cambrat pe sub care precis nu avea decât un sutien de dantelă!

- Gata! S-a făcut! exclamă dama zâmbind profesional. Mă duc să-l aduc.

- Pe cine? îngăimă Anton scuturat fără voie de un fior.

- Pe Victoraş. Aşteaptă în maşină. Felicitările mele! Vă doresc multă fericire!

Elvira căzu pe fotoliu. Un colţ al gurii îi zvâcnea şi avea pete albe în jurul ochilor holbaţi neverosimil. Anton făcu câţiva paşi în urma blondei:

- Aşteptaţi aici, vă rog!

Apucă să vadă pe fereastra sufrageriei un automobil negru ca o limuzină, cu geamuri fumurii. Întoarse capul de la imaginea asta când i s-a spus să rămână în casă, dar ceva îi arse parcă retina. Ar fi vrut să-i spună Elvirei… nu ştia ce… că poate visează amândoi… sau că guvernul a făcut probabil nişte descoperiri… Dar auzi pe terasă tocurile şi un pas micuţ, tropăit, inconfundabil.

Îi tremura carnea pe braţe şi-i clănţăneau dinţii în gură. Se întoarse spre uşă exact când se deschise. Fiul lui, Victor, era adus de îngerul blond în deux-pieces.

- Tati!

Elvira răcni şi se repezi spre copil. Îl strângea în braţe, îl pipăia, îi săruta fiecare bucăţică de piele.

***

- E foarte ciudat că nu ne-au spus nimic… cum să ne comportăm, ce să spunem…

Trecuseră trei zile de când Victoraş era din nou acasă. Nu-l lăsau singur nicio clipă şi erau dispuşi să-i facă toate poftele. Mai întâi Elvira îl cercetase cu de-amănuntul:

- Uite, are semnul din naştere pe genunchi. Şi aluniţa de sub păr, din creştetul capului. Dacă nu e o clonă, e sigur copilul nostru.

Noaptea târziu, Anton răscolea pe net. Bazaconii erau, de toate felurile, însă nu se pomenea de învierea din morţi. Nu scria nicăieri de vreun program de recuperare a celor dragi din lumea cealaltă… Trebuie că era la mare secret. Clasificat.

- Ce bine că n-avem rude! concluzionă Elvira peste umărul său.

- Tot trebuie să găsim o soluţie. Ce vor spune cunoscuţii, vecinii, toţi care ştiu… Uite, noi lipsim de trei zile de la serviciu. Şi actele! Avem un certificat de deces…

- Doamne, Toni, nu ştiu cum am supravieţuit să scot certificat de moarte copilului meu… Poate că simţeam c-o să se întâmple minunea asta. Am păstrat certificatul de naştere. Ăla pe care-l credeam pierdut, de-am cerut duplicat.

- Mă mir că după ce ne-au prins în program, nu ne urmăresc, nu ne dau instrucţiuni, ceva… Poate aşteaptă să-i contactăm noi.

- Cum?

- Numărul de la care te-a sunat tipa, a rămas înregistrat în memoria telefonului.

- La telefon am vorbit cu domnul care l-a adus, cred… făcu Elvira.

- Care domn?

- Care a venit cu Victor. Cel care ne-a pus să semnăm.

- Tu ai fost în stare de şoc. Păi n-a fost o femeie? O tipesă blondă?

- Tu vezi fuste peste tot! Era un bărbat solid, rasat, în costum de firmă. Am sesizat c-ai zis „dumneaei”; am crezut că te-ai fâstâcit. Apropo, ce-am semnat noi atunci?

- N-am stat să citesc. Probabil ne-am dat acordul. Da’ acum am impresia c-am făcut o prostie…

- Că ne-am luat fiul înapoi? Nu! Aş face la fel. stabili Elvira categoric.

Anton închise monitorul. Se duse la fereastră şi privi în noapte.

- Ştii, am vrut să-ţi spun… Când l-au adus pe Victoraş, mi s-a părut că văd ceva ciudat.

- Ce?

- Au venit c-o limuzină neagră. Când s-a deschis portiera, din interior au ţâşnit flăcări parcă; în tot cazu’ o lumină puternică roşie… M-au durut ochii.

- Nu înţeleg ce-ai văzut şi nici nu-mi pasă. Mi-au adus copilu.

- Elvira, cine poate să învie morţii? O fi o sectă, un grup de savanţi, extratereştri? Nu te îngrijorează aspectu ăsta?

- Bine, da’ ce mai contează? Eu mă gândeam azi-noapte când nu puteam adormi că poate Victor nici n-a murit. Pe-urmă am visat că ne-am dus la cimitir toţi trei şi mormântu nu mai era… Chiar, du-te mâine dimineaţă până la cimitir şi vezi dacă e umblat… Că doar trebuiau să-l ia de acolo… Doamne, ce groaznic!

Anton înghiţi nodul din gât. Dialogul era neverosimil. Ultimele zile erau neverosimile.

- Copilul are consistenţă, e real… şopti.

- Toni, dacă moartea nu e aşa cum ni s-a spus? Dacă e totuşi reversibilă? Toate cărţile sacre vorbesc de viaţă după moarte. Hai să fim realişti, e posibil!

- Chiar aşa, Elvira, hai să fim realişti! Tu te auzi ce spui?

- Ce spun, domnule Anton Horvat? Copilul nostru a fost bolnav şi a murit, iar acum doarme în camera cealaltă. Asta spun. Dacă a fost mila divină, norocul sau nişte savanţi cu un experiment, mi-e tot una. Le mulţumesc!

- Dar dacă a fost Altceva? Altcineva?

- Anton, am impresia foarte neplăcută că regreţi… Sau ţi-e ciudă că mă vezi fericită. Te-ai obişnuit fără Victoraş. Zi! Aşa-i?

- Evi, spui cuvinte urâte. Dacă mă poţi acuza că nu mi-am iubit băiatu… Interpretezi greşit. Vreau să previn orice rău ni s-ar mai putea întâmpla. Suntem tulburaţi amândoi, e normal. Aşa ceva… nu s-a mai văzut.

- Suferi de boala despicării firului în patru, Anton. Avem lucruri mai importante de stabilit. Nu crezi c-ar trebui să ne mutăm? Să facem ceva, că doar n-o să putem sta închişi în casă pe vecie! Mă duc să caut numărul de telefon.

Bărbatul deschise uşa camerei mici. Victoraş dormea ghemuit, în poziţia lui caracteristică, aşa cum nu-l mai văzuse dormind de-o eternitate, de dinainte de-a se îmbolnăvi. Era atâta inocenţă pe faţa băieţelului, încât se căii pentru ce gândise. Nici nu îi spusese Elvirei ce îi trecuse prin cap, fiindcă era cumplit: că li se returnase un mic demon…

- Toni! Vii puţin?

- Da? Ai găsit?

- Numărul nu există. Ce chestie, chiar şi când sună cineva cu număr la secret, se afişează alea şase steluţe… Acum nimic, uită-te şi tu!

***

Trecuse un an de când se mutaseră la Sibiu. Anton se văzu silit să recunoască în sinea sa că lucrurile luaseră o întorsătură absolut fericită; parcă se aranjau de la sine. Doar în unele seri când afară era înnorat şi burniţa monoton ca şi cum cerul s-ar fi destrămat fâşii-fâşii, îşi mai amintea vag de vechile lui temeri. Şi ofta.

Cumpăraseră o căsuţă nu prea mare spre Dumbravă, cu o livadă de o mie de metri în faţă, exact cât să alerge Victor şi căţelul cu blană aurie pe care i-l dăruiseră când împlinise cinci ani. Elvira găsise post la o şcoală în cartierul învecinat; cu autobuzul făcea şapte minute. Astă-vară se titularizase. El lucra IT-ist la un patron cumsecade. Victoraş frecventa grupa pregătitoare la grădiniţa din colţul străzii. La prânz, când ieşea de la cursuri, Elvira îl lua acasă. La ora patru şi un sfert îl aştepta zâmbitoare la poartă, iar el intra întâmpinat de chiotele fiului şi lătrăturile fericite ale căţelandrului.

Uneori se oprea şi lăsa acel gând să ciocănească în ţeasta lui: „Copilul meu a fost mort. A fost mort timp de un an. Trei sute şaizeci şi cinci de zile am trăit fără el, timp în care Victor a locuit sub pământ.” Încercase o dată să-l întrebe ce-şi amintea când fusese departe de mami şi de tati, dar băiatul nu ştiuse ce să-i răspundă. Când l-a mai întrebat o dată a izbucnit în plâns şi Elvira s-a supărat. De ce necăjea copilul? Ce-i venise să-l întrebe aşa ceva? Dacă ar fi fost după ea, nu s-ar mai fi gândit niciodată la asta!

Seninul acelor zile era atât de perfect, încât Anton îşi făcu reproşuri în sinea lui. Ce-i venise, nu era totul ca-n cele mai frumoase vise? De ce ispitea soarta?

Şi totul a fost frumos până pe întâi mai. Era într-o vineri şi plănuiau să iasă la plimbare, nu prea departe, întrucât nu cumpăraseră încă maşina.

Anton se trezi în acea dimineaţă din cauza unei cumplite dureri de cap şi a unui coşmar: visase ziua când Victoraş fusese adus înapoi. Şocul acelor clipe când i se părea că locuieşte printre imaginile îngheţate din creierul unui nebun, când aerul devenise greoi ca apa şi apăsa pe umerii lui, şocul acela avea un gust de neuitat. I se grefase pe suprafaţa tuturor neuronilor, îl simţea cu toţi porii pielii. Deschisese ochii chiar în clipa când era pe punctul de a se îneca în trecutul vâscos al acelei zile. Era transpirat, sugrumat şi îngrozit. Sări în picioare: în faţa ochilor minţii îi stăruia albul foii de hârtie pe care o semnase. Un alb întinat de un scris prea mărunt pentru a fi lizibil… Un geamăt îi atrase atenţia. Elvira plângea în somn. O trezi:

- Toni, am visat că semnam hârtiile aduse atunci… când cu Victor… ce naiba scria pe hârtiile alea? Atâta m-am chinuit să văd ce e pe ele, c-au început să-mi curgă lacrimi de sânge din ochi… Doamne, a fost groaznic!

- Şi ce scria, ai văzut până la urmă?

- Nu.

După masă, pe când se aflau la plimbare pe sub copacii umbroşi, uriaşi ai Dumbrăvii, Anton avea să-şi amintească teroarea visului cu câteva clipe înainte ca Victoraş să se prăbuşească.

***

- Tati, mă doare capul rău de tot! Dă-mi o pastilă să-mi treacă!

Anton îşi măcina măselele în gură. Aşa începuse şi data trecută.

Elvira încercă să-şi menţină calmul: Răcise! Încă nu era atât de cald afară şi copilul alergase cu capul descoperit.

Dar durerea nu voise să se stingă. Urca tot mai sus, mai sus, până Victoraş începu să plângă, să se zvârcolească. Atunci se stinse ceva în ochii Elvirei. Soţii se priviră; acum ştiau. Anton o lăsă la urgenţe. Nu intenţiona să audă iarăşi verdictul acela. De data asta va face ceva.

Porni pe străzi aiurit şi cu gust de cenuşă pe limbă. Constată că pomii înfloriţi îşi scuturau podoaba dintr-odată. Se înnorase; avea să plouă. Dădu peste o biserică. Avea poarta închisă. Anton bătu cu pumnul. Strigă Celui dinăuntru:

- Când ai program cu publicu?

O fi dormind, îşi spuse cu sarcasm. Sau o fi murit, cum citise într-un curs de filozofie la facultate, acum câteva secole.

Se opri pe o bancă, deşi începuse să picure. O pasăre, probabil o mierlă, fluiera tare undeva într-un tufiş. Oh, de-ar fi tăcut! Dacă s-ar concentra, poate ar reuşi să dibuie în capul fiului viermele acela roşu care-l chinuia. L-ar fi vizualizat bine de tot, ar fi tras de el să-l scoată, să-l ciugulească aşa cum ciugulea mierla râmele. Fiindcă dacă nu, viermele se va transforma în tumoare. Doctorii aveau să le spună peste o lună că e inoperabilă. Şi-n acest timp micul Victor va plânge de durere şi se va ruga de ei să-i dea ceva, să-l scape. După aceea vor aştepta încă trei luni până copilul se va dezintegra, se va subţia de chin, implorându-i să-l ajute. Iar ei nu vor face nimic. Se va termina abia în pragul toamnei, când Victoraş va fi de nerecunoscut: un trup vitrificat la miile de grade ale suferinţei. Ei, morţi vii.

De ce? Cui îi folosea, cine se simţea satisfăcut de moartea urâtă a unui copilaş? Auzi paşi apropiindu-se, dar rămase cu fruntea în palme. Apoi desluşi ceva cunoscut: tocurile lovind sonor asfaltul. Duduiţa aceea trecea pe lângă el. Parfumată, elegantă şi fâşneaţă. Ţâşni spre ea abia după ce se îndepărtase pe aleea spre biserică.

- Tu! Stai! strigă gâfâind.

Domniţa se întoarse numai zâmbet:

- A, domnul cu băieţelul. Dar ce faceţi?

Anton se opri năucit. Era ceva cu femeia asta. Ceva neclar, ambiguu în ţinuta ei, în felul cum zâmbea mieros, dar transmitea, cu toate acestea, pericol, ca un peşte electric, viu colorat.

- Victor se simte rău! rosti dintr-o suflare.

- Oh! făcu duduiţa. Aţi ajuns la scadenţă?

Şi adăugă imediat cu solicitudine:

- Dacă insistaţi pot să intervin pentru o prelungire.

- Scadenţă?!

Nu-l observase pe preotul ce se apropiase de poarta bisericii. Nici măcar nu era conştient că se ţinea de gardul de fier cu un aer pierdut.

- Fiule, vrei să te spovedeşti?

Se întoarse spre cel care-l interpelă. Omul în negru făcuse un gest cu mâna. Duduia nu mai era. Dispăruse după colţ?

- Aţi văzut femeia aceea? se agăţă de unicul martor posibil.

- Era dracul tău păzitor, nu femeie.

- Ai speriat-o! Trebuia să-mi spună de Victor…

- Eşti liber să alegi. Vrei să-l faci să treacă încă o dată prin durere? Şi încă o dată? Alege!

- Dar nu vreau să aleg! Nu pot să aleg. Nu-mi trebuie această libertate. De ce mi-a dat Dumnezeu libertatea fără să i-o cer? Îmi vreau copilul! Vreau să fiu fericit cu familia mea.

- Libertatea de-a alege e mai scumpă decât orice fericire posibilă aici. Voi v-aţi lăsat amăgiţi, v-aţi agăţat de-o fantasmă, şi, cu toate că ştiaţi că e cu neputinţă, aţi ales să-l aduceţi pe Victor înapoi. Te-ai gândit că aţi fost egoişti? Anul acesta de fericire, îl plăteşte micuţul acum.

- Cine, cine eşti? se bâlbâi Anton.

- Acceptă că nu poţi înţelege tot, aşa cum de aici nu poţi vedea până departe. Dar dacă te urci sus pe deal, sau în clopotniţă, la alt nivel, vei putea zări imaginea întregului.

Anton îşi trecu palma aspră peste pleoape. Plânsese, plângea în faţa unui necunoscut. Clipi: străinul dispăruse.

Porni spre spital pe străzile pustii şi umede.