marți, 29 octombrie 2019

Când fracturăm adevărul...



Dacă premiile primite de un autor străin mă determină să-i cumpăr cartea, premiile obținute de un autor român mă fac circumspectă.
De ce simt așa, vă las pe voi să ghiciți.
Dar iată că multi-premiatul Mihail Victus se constituie în excepție, cel puțin în ceea ce privește romanul „Fracturi”, singurul volum al autorului citit de mine până acum. Am descoperit un scriitor experimentat, care știe ce urmărește și își conduce cititorul cu mână sigură în direcția dorită.
Fiind un thriller psihologic, „aventura” este mai mult una interioară, chiar dacă firul narativ debutează cu un presupus atentat cu mașină în București. Prezent la locul incidentului, personajul principal constată cu surprindere că ceva începe să se schimbe în structura sa sufletească și devine martor la procesul neașteptat al trezirii conștiinței. Este ceva surprinzător, întrucât el se autodefinește drept un cinic, un pragmatic „manipulator media”. De unde până atunci fusese lipsit de scrupule, atât în viața profesională, cât și în cea personală, incidentul la care este părtaș și din care scapă miraculos îl fac să privească lucrurile în mod diferit.
Construit ca o confesiune, romanul „Fracturi” reușește să mențină treaz interesul cititorului până la final, adică până la rostirea eliberatoarea a adevărului. Tensiunea dramatică se menține constantă de la început până la sfârșit, tonul naratorului este corect dozat cu subtile urcușuri și nuanțări.
Singurul lucru pe care i l-aș reproșa autorului sunt câteva situații în care personajele sunt puse într-o postură artificială. Legătura personajului principal cu o somitate în marketing, americanul Jay Lavison pare o pastișă după un film de la Hollywood, iar invitația la cină primită de același personaj-narator din partea soției uneia dintre victimele atentatului, în timp ce soțul său era în comă, la spital, pare puțin forțată ca să menționez doar două astfel de mici probleme.
În rest, oricât de improbabilă ar părea transformarea interioară a unui astfel de individ, ea este posibilă, iar autorul gradează corect starea de anxietate a personajului, la fel și delimitările fine dintre aspirațiile personajului masculin și aspirațiile și dorințele personajelor feminine care îl înconjoară.
Recomand cu căldură romanul „Fracturi” de Mihail Victus , o poveste ingenioasă despre felul cum minciuna subminează realul.

sâmbătă, 26 octombrie 2019

Cum să spui o poveste tristă pe un ton vesel


A fost foarte plăcută lectura acestei cărți cu totul speciale, cartea Ivonei Boitan, de la care am aflat că se poate scrie o poveste tristă pe un ton vesel.
Povestea este alcătuită din părți care se îmbină perfect, după regula conform căreia dacă un pistol apare într-o narațiune, atunci neapărat se va trage cu el.
Însă ceea ce impresionează mai mult și mai mult este povestea însăși.
Cum pot supraviețui doi copii pe care tatăl i-a părăsit și a căror mamă aproape că a înnebunit de durere?
Într-o lume care aleargă numai după câștig și plăceri viața a devenit un lucru fragil, dar, cu ajutorul unor prieteni speciali, lucrurile se mai pot îndrepta.
Dacă am putea crede că deasupra noastră plutește un Oraș al Prietenilor Imaginari, cu siguranță că necazurile și problemele ni s-ar părea niște chestiuni secundare, lipsite de importanță.
Orașul e acolo, cine vrea să-l vadă?

duminică, 20 octombrie 2019

De la anticariat


Anticariatul din oraș este o sursă de stres pentru bugetul familiei,  întrucât eu nu pot trece pe lângă rafturile cu cărți fără să-mi cumpăr ceva. Aceasta este ultima captură și conține volume pe care le-am citit deja, dar pe care nu le aveam. Problema mea este că nu sunt doar un cititor dependent efectiv de lectură, sunt și colecționar. Îmi plac foarte mult cărțile, îmi place să le ating, să le văd în bibliotecă, să le simt însoțindu-ma pe drumul vieții. Cu cât mai multe, cu atât mai bine!