miercuri, 29 februarie 2012

"Rămăşiţele zilei"


29 februarie...
E o zi făcută din rămăşiţe, din fărâmituri de timp.
Din patru în patru ani această zi îmi dă un sentiment de clandestinitate, ca şi cum aş primi ceva neîngăduit. Anii bisecţi au fost ani de foc în destinul meu. Mă întreb ce mă aşteaptă anul acesta.
Şi, ca să fac o referire la carte, pe care nu am citit-o - dar am văzut filmul, cred că simţul datoriei ne poate orbi dacă îl exacerbăm.

sâmbătă, 25 februarie 2012

Sevraj


Dacă în farmacia din centrul oraşului există un recipient gol, deşi ar trebui să fie plin, el va fi vândut clientului care are neapărată nevoie de acel medicament, dar locuieşte la cea mai mare distanţă de orice farmacie.
Desigur, greşeala va fi descoperită abia noaptea, la ora 23,30, înainte de culcare, la momentul administrării medicamentului.
Pacientul, adică eu, după clipa de stupoare, în care a căutat o explicaţie pentru sinistra constatare, va petrece o noapte în sevraj, se va trezi dimineaţa cu dureri de cap şi stari depresive, cu o tendinţă exacerbată de a teroriza pe cei din jur, inclusiv pe iubitul consort care va pleca iute la oraş, 25 de km dus, 25 întors, ca să repare greşeala.
Scump medicament!
Acum, judecând la rece, cum este posibil ca o sticluţă ambalată în cutiuţa sa de carton să fie vândută fără conţinut? Unde s-a... evaporat?
Hm, trebuie să fim foarte atenţi la formele fără fond.

joi, 23 februarie 2012

Sabia lui Damocles


„Majoritatea coincidenţelor sunt maliţioase. (...) Telefoanele sună în camere goale pentru că cei care s-au aflat acolo, pentru o singură oră într-un an întreg, tocmai au plecat.
Coincidenţa este un ţintaş foarte prost.”
Aceasta este părerea lui Alan Brownjohn în „Umbre lungi”.
De foarte multe ori ne aflăm acolo unde nu trebuie exact atunci când nu trebuie. Şi ni se întâmplă lucruri neplăcute sau ireparabile.
Şi de foarte puţine ori ne aflăm într-un loc privilegiat, într-o clipă astrală.
Eu am trăit această coincidenţă fericită. Am găsit acul în carul cu fân.

luni, 20 februarie 2012

Lecturi despre umbre


„Poate că mi-am pierdut încrederea în democraţie”, mi-am spus simţindu-mă cuprinsă de nostalgie la lectura acestui roman – „Umbre lungi” de Alan Brownjohn.
Este vorba despre România anilor ’77 – ’90 văzută prin ochii unui romancier englez. Nu doar autorul este un romancier englez, ci şi naratorul, plus unul dintre personajele principale.
Nostalgia nu vine însă din dorul orânduirii de atunci, nu. Ea vine pentru că exact în acea perioadă se desfăşura o parte a copilăriei şi tinereţii mele.
Şi citesc volumul cu nesaţ.
Reţin un singur citat, voi reveni cu altele pe Cărţi Dragi, un citat care demonstrează că şi universul conştiinţei, al sufletului este în continuă şi accelerată expansiune:
„Orice ţi se întâmplă în viaţă începe să se îndepărteze – imediat - cu o viteză mai mare decât ţi-ai putea imagina.”
Materia întunecată dintre noi este aceea care ne desparte.

vineri, 17 februarie 2012

Fractali




"Eu sunt el
Şi el e eu.
Seară de primăvară.
Eu sunt eu
Şi el e el.
Sfârşit de toamnă."

miercuri, 15 februarie 2012

Vine, vine primăvara!


De cum se apropie anotimpul cald, (iar eu simt că se apropie în ciuda celor şaptezeci de centimetri de zăpadă şi a nesfârşitelor coduri), mă încearcă o poftă teribilă de grădinărit care durează până după prima etapă de săpat.
Acum e momentul să ocolesc magazinele care vând seminţişuri şi bulbi, ghivece, unelte, accesorii şi mobilier de grădină. Până acum trei ani chiar cumpăram tot felul de prostii, acum n-aş risca decât să mă oftic nemaiavând cu ce să le cumpăr...
Nu ştiu din ce motiv grădina nu mai merge ca altă dată, nimic nu mai creşte fără tratamente speciale, fără prafuri şi fără îngrăşăminte. Dăunătorii s-au imunizat, puterile şi răbdarea mea scad, aşa că încetul cu încetul am ajuns să renunţăm la grădină şi acum avem o livadă imensă.
Am redus şi numărul florilor din casă, pentru că se înmulţesc dincolo de suprafaţa disponibilă pentru ele.
În prima imagine este ficusul postat pentru Manuela, iar jos de tot este Pui-de Pomişor cu frunze alb-verzi.



joi, 9 februarie 2012

"Biblioteca geografului"


Missouri a fost amabilă şi a acceptat să facem cu schimbul la televizor. Ea a ascultat discursul primului ministru desemnat, portocaliu şi cu ochi albaştri, a rezistat şi parabolei domnului Sever Voinescu, timp în care eu am citit, revenind la TV doar pentru domnul Victor Ponta.
De citit, am citit dintr-o carte de la care nu aveam mari aşteptări, dar care mi-a înşelat expectanţele cât se poate de plăcut: „Biblioteca geografului” de Jon Fasman.
Credeam că e doar un thriller uşurel, numai bun pentru uitarea gândurilor negre, căci realitatea noastră depăşeşte orice thriller, nu-i aşa?, iată însă că acest roman de aventuri construit cam în genul lui Eco din „Pendulul lui Foucault” a reuşit să mă captiveze cu fragmente precum cel citat pe Cărţi Dragi, dar şi cu trimiteri muzicale interesante, de ascultat - Marin Marais, „Chaconne”, „La Gamme”, dacă vă place muzica barocă şi clavecinul la fel de mult cum îmi plac mie.
În rest nu mai am nimic de spus, Missouri miorlăie profetic că ne va fi dor de boc!



P.S. Am vrut să pun link şi la melodiile pe care le-am menţionat, dar nu a fost cu putinţă, mi se pare că ACTA îşi intră încet în pâine...

marți, 7 februarie 2012

Cum am căzut cu guvernul


Musai să scriu, întrucât ieri a fost o zi istorică: a căzut guvernul, iar eu, în entuziasmul general, m-am apucat să fac o prăjitură, să simtă Andrei gustul de sărbătoare seara la TV.
Foi coapte pe dosul tăvii, cremă cu ifose, nu glumă, că o dată şi numai o dată s-a dat boc dezlipit din scaun, ce-i drept, plecând din modestie, fiindcă era prea bun.
După ce am introdus grozăvia de prăjitură la frigider, am petrecut prefăcându-mă că citesc, de fapt ascultând ştirile numai ochi, urechi şi Missouri.
După-amiaza am coborât la bucătărie din nou pentru motive de hrănit câini, mâţe şi găini.
Atunci s-a petrecut tărăşenia. Am luat şi eu o trântă istorică, cea mai rea din viaţă aş spune, dar enervant a fost că n-am căzut firesc, afară, pe gheaţă, ci pe gresia umedă din hol.
Căzăturile astea mai taie din orgoliu, din încăpăţânare şi din prea multa încredere în sine.
Când mi-am făcut inventarul, chiar acolo jos, fără curaj (putere) să mă ridic, am constatat că cel mai rău mă durea degetul cel mare de la mâna stângă şi am tras concluzia normală că ăla mi-e călcâiul lui Ahile.
Tot restul zilei l-am parcurs cuminţică, mergând pâş-pâş cu mare atenţie, nu am mai accesat derdeluşul din curtea păsărilor, nu m-am mai bulgărit cu pisicile, n-am mai trântit pe Tatra în zăpadă, nimic.
No, eu mi-am tras învăţătura de minte: nu mai şterg cu mopul pe hol ţinând uşa deschisă, că se face patinoar, dar dom’ boc - învăţă el ceva din propria-i căzătură?

vineri, 3 februarie 2012

A ieşit ursul


Bunicul spunea că pe 2 februarie iese ursul prima oară din bârlogul unde a hibernat peste iarnă.
Dacă afară este înnorat, ursul pleacă să caute de mâncare şi se trezeşte de tot, ceea ce înseamnă că primăvara va veni la timp.
Dacă afară este soare când iese ursul, el se sperie de propria-i umbră şi intră înapoi în bârlog unde mai doarme încă patruzeci de zile, iar primăvara va întârzia.
Ieri am stat cu ochii pe cer, nici un corp nu lăsa umbre, deşi soarele se vedea palid undeva dincolo de nori.
Sper să nu-şi fi văzut nici ursul umbra, sper să se trezească!
Privim frumuseţea din jur, încercăm să ne încărcăm inima cu optimism, convinşi că ce scrie aici sunt elucubraţii.


joi, 2 februarie 2012

Dormi?



Această carte aş dori s-o recitesc şi nu o mai am.
Nu pentru aventurile cinegetice, cât pentru acea Siberie îngheţată şi neaşteptat de frumoasă pe care o descrie Jan Kozak. Şi ar fi o lectură cât se poate de potrivită, pentru că şi eu lupt pentru supravieţuire la temperaturi comparabile cu cele siberiene. Totuşi, „Vânător în Taiga” nu se poate apropia de „Visul crestelor albe” a lui Astafiev care îmi pare mult mai densă.

 După ce intru în casă mă las toropită de diferenţa de temperatură şi de canalele de ştiri ce se împart în două categorii: cele „contra” care îmi produc un rid adânc între sprâncene şi cele „pro” care mă fac să râd cu hazul nebun, delirant pe care îl savuram vizionând filme nord-coreene.
Doamne, ce dor mi-e de un film nord-coreean! Vă amintiţi de „Copiii din Valea Tigrului”? Sau de „Cultura cartofului” (oare acesta o fi titlul real?), unde un sat întreg bocea că activistul cultural nu le-a putut procura un film despre cultivarea cartofilor?

Nu ştiu, am impresia – poate e doar o impresie – că ne petrecem viaţa dormind. Că dormim chiar şi în stare de veghe. Că lăsăm să treacă pe lângă noi lucruri de o importanţă maximă pentru fiinţa noastră şi ne dăm seama când e târziu, prea târziu. De aceea tot vrem să dăm timpul înapoi.

Bucuria acestei perioade, singura bucurie, este ceea ce a scris domnul Mircea Coman despre mine aici, în articolul "Ficţiuni de la-nceput".
În rest, las să mă ningă, dorm.