Mă gândesc la tine

8 ani

Fii bun oricum!

Fii bun oricum !

Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali şi egoişti…
Iartă-i oricum!
Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse… Fii bun oricum!
Daca eşti cinstit şi sincer, oamenii te pot înşela…
Fii cinstit şi sincer oricum!
Ceea ce construiesti în ani, alţii pot dărâma într-o zi… Construieşte oricum!
Dacă găseşti liniştea şi fericirea, oamenii pot fi invidioşi…
Fii fericit oricum!
Binele pe care îl faci azi, oamenii îl vor uita mâine…
Fă bine oricum!
Dă lumii tot ce ai mai bun, şi poate nu va fi niciodată de ajuns… Dă lumii tot ce ai mai bun, oricum!
La urma urmei este între tine şi Dumnezeu…
n-a fost niciodată între tine şi ei, oricum.

Maica Tereza

Odă simplisimei flori

Păpădie, ecumenică floare,

după a ta aurie ardoare

– pe nescrisele file –

anul îşi hotăreşte fericitele zile.

De un pëan te-nvredniceşti,

tu, neluată în seamă, floare de rând.

Sămânţă să faci pe pământ

e tot ce doreşti. Alt gând nu porţi.

Dar înfloreşti şi asfinţeşti

alcătuind o aureolă de sfânt.

Lucian Blaga

„Îmbrățișarea”

Când ne-am zărit, aerul dintre noi

şi-a aruncat dintr-o dată 

imaginea copacilor, indiferenţi şi goi, 

pe care-o lasă să-l străbată. 

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume, 

unul spre celălalt, şi-atât de iute,

că timpul se turti-ntre piepturile noastre,

şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe 

aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,

cu morţile-i nerepetate.

Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut. 

Nichita Stănescu

Tanka

„Dac-asemănarea 

Trupului meu cu câmpia

Uscată de iarnă

Înseamnă că-n dragoste am ars,

Atunci e-aproape primăvara!”

Doamna Ise
sec. X 

„Tăceri fluide”

-------------------------------

„Atît de subţiri sunt, uneori, graniţele
dintre ceea ce sîntem,
acum,
şi ceea ce nu vom mai fi,
încît intrăm, fără să ştim,
în tăceri fluide,
de unde doar o voce a cuiva, ce ni s-a dedicat cu totul
ne mai poate întoarce.
Simţim chemarea ei dintr-un trecut
în care locuiam
şi care, parcă speriat,
de acele tăceri fără capăt,
ne inundă cu atîtea amintiri,
că putem face drumul îndărăt,
purtînd păreri de rău şi chemări abia născute,
şi promisiuni
despre care n-avem de unde şti
că s-ar fi împlinit vreodată,

timpul, ştiai şi tu,
e doar mătase fărîmiţată
peste o voluptate feroce.

Eram blînzi ca sacrificaţii,
după ce au întrevăzut
liniştile fără sfîrşit.”

AUREL PANTEA

A fi

„A fi peste mormîntul verii,

 Sedus de viaţă ca de-un dor

Mînz tînăr degustînd lumina

 Sălbatic şi nerăbdător.

 Să crezi că nu există moarte

 Că morţii sunt numai un fel

De fluturi adormiţi de muzici

 Şi-nchişi în bile de oţel.

 A fi uitat de toată lumea

 A fi iubit de cine vrei

Cînd vin să te-ncălzească noaptea

 Fragile, turmele de miei.

 A fi pe-un cîmp uitat de lume,

 De smog uitat şi de maşini,

 Tu singur duelînd în aer

Cu săbiile unor crini.

 A şti rîzînd, că sînul tandru

 Rotit în porţelan etern

Se surpă-n el pînă devine

 Mormînt al laptelui matern.

Şi peste toate, ca un tigru,

Să treci rîzînd şi să te minţi.

Şi cînd ameninţă zăpada

 S-o-ntîmpini cu o floare-n dinţi”.

Citesc versuri de Mircea Micu aduse înaintea ochilor mei de Cella; mă gândesc la data de 20 iulie 2010. Abia acum, privind în urmă, îmi dau seama ce vremuri fericite trăiam atunci...

Văzduh

"Plin de curcubeie 

văzduhul 

își sparge oglinzile 

peste pădure."

Federico Garcia Lorca  (5 iunie 1898 - 18 august 1936)

„Aş da orice"

„Aş da orice, avere şi putere,

Aş da ce-mi place şi ce mi s-ar cere

Ca-n viaţa mea bolnavă să învie

O săptămână de copilărie.

Să fiu din nou în clasele primare

Şi maica mea să ştie ce mă doare,

Să aibă grijă cei bătrâni de toate

Şi eu să cred că orişice se poate.

Copilăria mea ca şi a voastră

Îmi intră ca o schijă pe fereastră

Şi mă omoară cu lumină vie

Şi simt în gât şi-n nări copilărie.

Dar nu se poate, sunt lucid, e ora,

Mă înrolez în moartea tuturora.”

"Aşteptarea Penelopei"

La marginea mării
Ard nopţile în mine mirodenii,
Stau dreaptă pe ţărmul statornic şi te-aştept.
Dar timpul mă ţese cu păianjeni la tâmple
Şi-o secetă mare mi-e gura uitată.
Ridică-ţi corăbiile pe vânturi mai bune!
Gleznele-mi cresc tot mai mult în ţărână,
Sângele mă zideşte în prunduri tot mai adânc.
Luna, ca un câine bătrân, zorile-mi latră,
Şi rădăcini de ape au ochii mei pe ape căutând.
Nu vei găsi la întoarcere
Decât o amforă de piatră, la ţărmul statornic aşteptând.
Ascult la ţărm, lângă alge cu miros de moarte,
Glasul peştelui uriaş care ţine pământul în spate :

"De-atâta singurătate, carnea ta de flacără şi vânt
Se va risipi prin lume, ca o sămânţă fără pământ,
Oasele tale, lungi, cântătoare
Se vor preface curând în ulcioare,
Ceţuri mâloase îţi vor putrezi vârsta braţelor frumoase."

Îmi acopăr auzul cu valurile mării foşnitoare
Şi mă dezbrac de sânge, ca de petale, o tulpină de floare,
Dreaptă, rămân pe ţărmul potrivnic,
Amiaza apune-n mine ca-ntr-o grotă adâncă.
Seara, albatroşii mă-mbracă-n aripi,
Crezându-mă stâncă.

Ligia Tomşa

1 Mai

"Ne-om aminti cîndva tîrziu
de-această întîmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tîmplă fierbinte lîngă tîmplă.

De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se dedă florarul.

Polenul cade peste noi,
în preajmă galbene troiene
alcătuiește-n aur fin.
Pe umeri cade-ne și-n gene.

Ne cade-n gură cînd vorbim,
și-n ochi, cînd nu găsim cuvîntul.
Și nu știm ce păreri de rău
ne tulbură, pieziș, avîntul.

Ne-om aminti cîndva tîrziu
de-această întîmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tîmplă fierbinte lîngă tîmplă.

Visînd, întrezărim prin doruri -
latente-n pulberi aurii
păduri ce ar putea să fie,
și niciodată nu vor fi."

Lucian Blaga

Astăzi ne despărțim

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărțim
cum s-au despărțit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: – Așa trebuie să fie…
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în gușă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem dușmani.
Între noi, lumea va sta nemișcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va ști că suntem tot atât de aproape
și că, seara, sufletul meu,
ca țărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău…

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărțim
cum s-au despărțit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul…

Stefan Augustin Doinas

"Dans"

Toamna îmi îneacă sufletul în fum…

Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.

Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,

Tragică beție, moale legănare…

Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.

Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.

Fără nici o șoaptă. Numai să-mi întinzi

Brațele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.

Câtă deznădejde pașii noștri mână!

Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,

Ca un vânt ce-nvârte ușa din țâțână…

Mâine dimineață o să fim străini,

Vei privi tăcută mâine dimineață

Cum prin descărnate tufe, în grădini,

Se rotesc fuioare veștede de ceață …

Și-ai să stai tăcută cum am stat și eu,

Când mi-am plâns iubirea destrămată-n toamnă,

Și-ai să-asculți cum cornul vântului mereu

Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe când eu voi trece sub castani roșcați,

Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,

Și-or să mi se stingă pașii cadențați -

În nisip, scrâșnită, lașă remușcare…

Nicolae Labis

"Singura iubire"

"Poate că mă visează cineva"

Poate că mă visează cineva -

De aceea gesturile

Îmi sunt atât de moi

Şi de neterminate,

Cu scopul uitat

La jumătatea mişcării,

Grotesc,

De aceea contururile mi se şterg

Secundă cu secundă

Şi faptele mi se topesc…

Şi poate cel ce mă visează

E smuls din când în când

Din somn,

Trezit,

Purtat cu sila-n viaţa lui

Adevărată,

De aceea mă-ntunec

Suspendată uneori

Ca de-un fir care se topeşte de nea,

Fără să ştiu

Dacă va mai adormi vreodată

Ca să mi se mai întâmple

Ceva.

Dezgheţ

"Dacă m-ai chema, ar zvâcni
O mie de păsări în colivii;
O mie de uşi s-ar da-n lături
Şi s-ar umple văzduhul de păsări
Şi – ca legătura de chei a pământului –
Ar zăngăni apele sub mâinile vântului
Şi s-ar vesti dezgheţul pretutindeni!
Izvoarele-ar căpăta călcâie şi pinteni
Şi-ar începe să călărească la vale
Pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre şi goale;
Sloiul albastru al singurătăţii s-ar sparge în hău –
Tu, dezgheţul meu, soarele meu!"

pictura Ştefan Câlţia

versuri Nina Cassian

"Definiţia liniilor paralele"



„Tu mergi lângă întrebările mele,
eu merg lângă liniştea ta.
Tu mergi lângă zorii dragostei mele,
eu merg lângă amurgurile părului tău.”

Octavian Paler

Pictura de Enoki Toshiyuki

Fractali

"Eu sunt el

Şi el e eu.

Seară de primăvară.

Eu sunt eu

Şi el e el.

Sfârşit de toamnă."

"De-a v-aţi ascuns"

Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu ştiu când o să fie asta, tată,
Dar, hotărât, o să ne jucam odată,
Odată, poate, după scăpătat.

E un joc viclean de bătrâni
Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine,
Joc de slugi şi joc de stăpâni,
Joc de păsări, de flori, de câni,
Şi fiecare îl joacă bine.

Ne vom iubi, negreşit, mereu
Strânşi bucuroşi la masă,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Într-o zi piciorul va rămâne greu,
Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă.

Jocul începe încet, ca un vânt,
Eu o să râd şi o să tac,
O să mă culc la pământ.
O să stau fără cuvânt,
De pildă, lângă copac.

E jocul sfintelor Scripturi.
Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Iisus Hristos
Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri,
Care din câteva sfinte tremurături
Au isprăvit jocul, frumos.

Voi să nu vă mâhniţi tare
Când mă vor lua şi duce departe
Şi-mi vor face un fel de înmormântare
În lutul afânat sau tare.
Aşa e jocul, începe cu moarte.

Ştiind că şi Lazăr a-nviat
Voi să nu vă mâhniţi, s-aşteptaţi,
Ca şi cum nu s-a întâmplat
Nimic prea nou şi prea ciudat.
Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi.

Tata s-a îngrijit de voi,
V-a lăsat vite, hambare,
Păşune, bordeie şi oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Şi pentru mâncare.

Toţi vor învia, toţi se vor întoarce
Într-o zi acasă, la copii,
La nevasta, care plânge şi toarce,
La văcuţe, la mioare,
Ca oamenii gospodari şi vii.

Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi,
Voinici, zglobii, cu voie bună,
Cum am apucat din moşi-strămoşi.
Deocamdată, feţii mei frumoşi,
O să lipsească tata vreo lună.

Apoi, o sa fie o întârziere,
Şi alta, şi pe urmă alta.
Tata nu o să mai aibă putere
Să vie pe jos, în timpul cât se cere,
Din lumea ceealaltă.

Şi, voi aţi crescut mari,
V-aţi căpătuit,
V-aţi făcut cărturari,
Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari,
Şi tata nu a mai venit…

Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Aşa este jocul.
Îl joci în doi, în trei,
Îl joci în câte câti vrei.
Arde-l-ar focul.

Tudor Arghezi

Cântecul spicelor

Spicele-n lanuri - de dor se-nfioară de moarte,
când secera lunii pe boltă apare.
Ca fetele cată, cu părul de aur,
la zeul din zare.

O vorbă-şi trec spicele - fete-n văpaie:
Secera lunii e numai lumină -
Cum ar putea să ne taie
pe la genunchi, să ne culce pe spate, în arderea vântului?

Aceasta-i tristeţea cea mare - a spicelor
că nu sunt tăiate de lună,
că numai de fierul pamîntului
li s-a menit să apună.

Lucian Blaga