„A fi peste mormîntul verii,
Sedus de viaţă ca de-un dor
Mînz tînăr degustînd lumina
Sălbatic şi nerăbdător.
Să crezi că nu există moarte
Că morţii sunt numai un fel
De fluturi adormiţi de muzici
Şi-nchişi în bile de oţel.
A fi uitat de toată lumea
A fi iubit de cine vrei
Cînd vin să te-ncălzească noaptea
Fragile, turmele de miei.
A fi pe-un cîmp uitat de lume,
De smog uitat şi de maşini,
Tu singur duelînd în aer
Cu săbiile unor crini.
A şti rîzînd, că sînul tandru
Rotit în porţelan etern
Se surpă-n el pînă devine
Mormînt al laptelui matern.
Şi peste toate, ca un tigru,
Să treci rîzînd şi să te minţi.
Şi cînd ameninţă zăpada
S-o-ntîmpini cu o floare-n
dinţi”.
Citesc versuri de Mircea Micu aduse înaintea ochilor mei de Cella; mă gândesc la data de 20 iulie 2010. Abia acum, privind în urmă, îmi dau seama ce vremuri fericite trăiam atunci...
