sâmbătă, 1 octombrie 2016

A fi


„A fi peste mormîntul verii,
 Sedus de viaţă ca de-un dor
Mînz tînăr degustînd lumina
 Sălbatic şi nerăbdător.

 Să crezi că nu există moarte
 Că morţii sunt numai un fel
De fluturi adormiţi de muzici
 Şi-nchişi în bile de oţel.

 A fi uitat de toată lumea
 A fi iubit de cine vrei
Cînd vin să te-ncălzească noaptea
 Fragile, turmele de miei.

 A fi pe-un cîmp uitat de lume,
 De smog uitat şi de maşini,
 Tu singur duelînd în aer
Cu săbiile unor crini.

 A şti rîzînd, că sînul tandru
 Rotit în porţelan etern
Se surpă-n el pînă devine
 Mormînt al laptelui matern.

Şi peste toate, ca un tigru,
Să treci rîzînd şi să te minţi.
Şi cînd ameninţă zăpada
 S-o-ntîmpini cu o floare-n dinţi”.

Citesc versuri de Mircea Micu aduse înaintea ochilor mei de Cella; mă gândesc la data de 20 iulie 2010. Abia acum, privind în urmă, îmi dau seama ce vremuri fericite trăiam atunci...