luni, 27 august 2018

Holden, fratele meu


Pentru că mi-a plăcut atât de mult „Franny și Zoey” am căutat să recitesc o carte a studenției, „De veghe în lanul de secară”. Să fi fost în anul unu sau doi când ni s-a spus s-o citim? Nu mai știu. Fapt este că profesorul nu era atât de interesat dacă am citit sau nu cartea, nici măcar opinia noastră despre carte nu-l prea interesa, ceea ce urmărea ca un copoi era să fim la curent cu tot ceea ce au spus criticii literari despre carte. Așa că lectura mea de atunci „nu se pune”. Dar dacă până și cărțile se schimbă după ce le citești, ce s-ar putea spune despre oameni, când de la prima lectură au trecut... atâția ani? Cărțile bune ar trebuie citite și recitite, căci la fiecare vârstă le percepem altfel. Eu, cea de azi, nu mai sunt cea care eram la 20 de ani, dar chiar și la 20 de ani tot am înțeles că „De veghe în lanul cu secară” nu este despre un tânăr inadaptabil, obsedat de sex, slab la învățătură, ci despre un tânăr care refuză minciuna, superficialitatea, artificialul... Lumea în care trăim ar fi salvată dacă ar exista cât mai mulți tineri asemenea lui Holden Caulfield. Am avut însă proasta inspirație de a citi vreo două recenzii online; m-a șocat să aflu părerea cititorilor! Nu sunt eu sălașul înțelepciunii și nici nu dețin singurul adevăr, dar tinerii cititori care au catadicsit să scrie recenzii sunt complet pe din-afară. Îmi pare rău. Nu sunt capabili să pătrundă esența romanului. Și atunci ce pretenții să am ca cineva dintre tinerii de azi să placă „Muntele vrăjit”?
*
Polirom, puteai să rămâi la traducerea veche, zău așa!
*
Presimt că romanul acesta va fi curând cenzurat din nou. Nu de alta, dar discriminează! Face apologia oamenilor normali.
*
Ajuns la școala lui Phoebe, sora sa mai mică, Holden vede un cuvânt obscen scris pe un zid și se apucă să-l șteargă ca să nu-l vadă copiii când va suna de ieșire în pauză. Asta e lumea care-mi place, pe care o doresc. Astăzi suntem atât de liberi, încât obscenitățile devin curente filosofice...

duminică, 26 august 2018

Spre lumina din noi


Nu trebuie să judecăm întotdeauna o carte după copertă. Era să mă înșel și să ratez o lectură deosebită crezând că țin în mână doar o altă poveste dulceagă. Nimic nu e siropos la Tracy Chevalier, garantez deocamdată pentru acest roman. Aud că „La marginea livezii” a apărut la Polirom în traducerea Veronicăi D. Niculescu și voi căuta și acest roman negreșit.
Despre ce este vorba în „Ultima fugară”? Aș zice că e vorba de curaj. Nu numai de curaj fizic, ci mai ales de curajul de a-ți trăi viața conform propriilor principii și credințe. Despre curajul de a căuta Lumina în fiecare om și, mai ales, curajul de a găsi Lumina din tine.

luni, 13 august 2018

Lecturile unei veri agitate

Citeam deunăzi pe facebook un articol al cuiva care se arăta profund dezamăgită de romanul lui Thomas Mann „Muntele vrăjit”. Am avut o mică mâhnire, dar în ultimul timp m-am cam obișnuit cu mâhnirile, mai mari sau mai mici, pentru că m-am resemnat și-am înțeles că nu pot lupta cu valul care bântuie lumea. Cum ar mai putea să placă „Muntele vrăjit” unei tinere din zilele noastre? Cum ar putea să fie interesată de discuții „sterile” între personaje, chiar dacă aceste discuții dezvăluie abisuri ale ființei umane, stări sociale sau fapte ale istoriei? Publicul vrea satisfacție rapidă și eventual repetată. Vrea „opere” de consum, nu de consistență.
După acest mic preambul, să spun câte ceva despre cărțile pe care le-am citit eu. ”Casa Matrionei” nu m-a dezamăgit. Iată că și cu un text scurt Soljenițîn rămâne, pentru mine, printre greii literaturii. Cât despre cealaltă proză a volumului, ”Incident la gara Kocetovka”, dacă aș mai fi profă de română, v-aș da-o tuturor ca temă de citit. Unii dintre noi ar avea șansa să înțeleagă că uneori chiar și bunele intenții, dublate de o candoare tragică pot duce la fapte monstruoase. Atenție deci la alegerile pe care le facem, la ideologiile pe care le urmăm!

Akira Yoshimura este o revelație pentru mine, aceasta fiind prima carte a acestui autor pe care o citesc. Chiar lângă noi există o întunecime, un vid, o lume rece despre care nu avem cunoștință decât în clipa morții. Dacă am fi încredințați de acest adevăr multe din faptele și gesturile noastre ar arăta cu totul altfel, nu-i așa?

Pentru că dacă nu credem, ne pierdem busola, așa ca personajul din „Clopotul de sticlă”, nimeni alta decât autoarea însăși. Sylvia Plath este o victimă a societății americane care are doi poli: oamenii de succes și looserii. Această nevoie permanentă de a demonstra ceva celor din jur a dus-o până la urmă spre moarte.

Mult mai adaptată este Holly din „Mic dejun la Tiffany”, ea e un alt fel de produs al societății de consum. Nici într-un caz un model de urmat, are ceva din personajul interpretat de Julia Roberts în filmul „Pretty Woman” și cu asta am spus tot.

Citesc și eu cărți comerciale, uneori e o bună terapie. „Înainte să adorm” este un exemplu.

vineri, 10 august 2018

Tunelul


Nu-mi fac iluzii cum că aș fi scris o carte grozavă. Am citit destul ca să știu cum sună o carte cu adevărat bună. Însă există în paginile ei un chip al meu, un chip al nostru, un chip al lumii așa cum ar fi putut fi, așa cum am văzut-o la un moment dat, într-o clipă sustrasă timpului.