Pentru că mi-a plăcut atât de mult „Franny și Zoey” am căutat să recitesc o carte a studenției, „De veghe în lanul de secară”. Să fi fost în anul unu sau doi când ni s-a spus s-o citim? Nu mai știu. Fapt este că profesorul nu era atât de interesat dacă am citit sau nu cartea, nici măcar opinia noastră despre carte nu-l prea interesa, ceea ce urmărea ca un copoi era să fim la curent cu tot ceea ce au spus criticii literari despre carte. Așa că lectura mea de atunci „nu se pune”. Dar dacă până și cărțile se schimbă după ce le citești, ce s-ar putea spune despre oameni, când de la prima lectură au trecut... atâția ani? Cărțile bune ar trebuie citite și recitite, căci la fiecare vârstă le percepem altfel. Eu, cea de azi, nu mai sunt cea care eram la 20 de ani, dar chiar și la 20 de ani tot am înțeles că „De veghe în lanul cu secară” nu este despre un tânăr inadaptabil, obsedat de sex, slab la învățătură, ci despre un tânăr care refuză minciuna, superficialitatea, artificialul... Lumea în care trăim ar fi salvată dacă ar exista cât mai mulți tineri asemenea lui Holden Caulfield. Am avut însă proasta inspirație de a citi vreo două recenzii online; m-a șocat să aflu părerea cititorilor! Nu sunt eu sălașul înțelepciunii și nici nu dețin singurul adevăr, dar tinerii cititori care au catadicsit să scrie recenzii sunt complet pe din-afară. Îmi pare rău. Nu sunt capabili să pătrundă esența romanului. Și atunci ce pretenții să am ca cineva dintre tinerii de azi să placă „Muntele vrăjit”?
*
Polirom, puteai să rămâi la traducerea veche, zău așa!
*
Presimt că romanul acesta va fi curând cenzurat din nou. Nu de alta, dar discriminează! Face apologia oamenilor normali.
*
Ajuns la școala lui Phoebe, sora sa mai mică, Holden vede un cuvânt obscen scris pe un zid și se apucă să-l șteargă ca să nu-l vadă copiii când va suna de ieșire în pauză. Asta e lumea care-mi place, pe care o doresc. Astăzi suntem atât de liberi, încât obscenitățile devin curente filosofice...
