Mi-am propus să recuperez și să citesc cât mai curând cu putință toate cărțile importante pe care le-am omis până acum dintr-un motiv sau altul. Sigur că toată viața noastră este plină de omisiuni cârpite între ele și, când vine vorba de imperiul vast al literaturii, cine se poate lăuda că a citit tot? În ceea ce privește romanul aici de față, l-am căutat mult timp și nu am reușit să-l găsesc, apoi am uitat de el. Spun că l-am căutat, dar asta s-a petrecut cu mulți ani în urmă, înainte de 1989 și mai mult la cererea tatălui meu care fusese coleg de facultate cu Romulus Vulpescu și o cunoscuse și pe Ileana Vulpescu în acei ani.
Toți cei pe care i-am întrebat mi-au declarat că au citit „Arta conversației” în medie de vreo trei ori. Eu consider că ar trebui să citească această carte toți cei care nu au apucat să trăiască în regimul comunist. E un document. Îmi dau seama că la vremea apariției sale această carte a fost și un act de curaj, de asumare în față căruia mă înclin.
Din punct de vedere literar, romanul are un fir narativ destul de firav, fiind mai mult o colecție de amintiri ale personajului principal. Această colecție de „anecdote” reprezintă ceea ce este mai prețios în această carte. Sânziana Hangan are un ton uneori mult prea didactic, alteori excesiv declamativ, iar Smaranda Hangan este un personaj cu trăsături atât de idealizate, încât pare ireal. Nu spun că nu există oameni care trăiesc în lume atingând o plenitudine a virtuților morale, aproape o limită a sfințeniei, însă în literatură asemenea personaje tind să fie ușor ridicole, neverosimile... nu știu de ce.
Dacă n-ați citit-o, vă recomand să citiți această carte. În aceste zile de disoluție este o carte foarte potrivită. Citiți-o și veți înțelege ce vreau să spun!
