Se afișează postările cu eticheta H. Murakami. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta H. Murakami. Afișați toate postările

miercuri, 18 decembrie 2019

Timp suspendat


Am remarcat că toate personajele lui Haruki Murakami trăiesc într-o lume în care timpul curge mai încet decât aici. Vouă nu vi se pare?
Cu acest roman, îl regăsesc pe acel Murakami pe care îl plăceam nespus. „1Q84” a fost mult prea diluat, iar „Tsukuru Tazaki cel fără culoare și anii săi de pelerinaj” mi s-a părut bună numai pentru fanii autorului. Este adevărat că în acest roman  reapar teme tipice pentru Murakami, însă el le dezvoltă, le adâncește, aduce în fața cititorului idei noi, nuanțări inedite.
Personajul principal pendulează între două lumi, așa ca în „Cronica păsării arc” sau ca în „1Q84”. De data asta, interfața este un tablou. Sunetul unui clopoțel în noapte este corespondentul cântecului păsării-arc. Părăsit de soție, bulversat, personajul nenumit, (aș putea fi eu?, ai putea fi tu?), coboară într-o groapă din mijlocul pădurii. Desigur, groapa nu e groapă, așa cum nici fântâna nu era tocmai fântână în „Cronica păsării arc”... Dar atunci când acolo, în adâncuri, ceea ce era stricat sau pur și simplu deplasat din locul corect este remediat, lucrurile revin la normal și în lumea obișnuită. Este fascinantă această concepție a legăturii subtile dintre toate lucrurile și fenomenele lumilor văzute și nevăzute.
Va mai scrie Haruki Murakami încă un roman de această valoare? I se va decerna în sfârșit premiul Nobel?

joi, 7 septembrie 2017

Față-n față cu Sfinxul


Se spune că trebuie s-o citești de cel puțin două ori ca să o înțelegi. Probabil că după această primă lectură nu am înțeles-o și de aceea am doar impresia că am înțeles-o... Mie toate romanele acestui autor mi-au plăcut, le-am găsit firești, am acceptat fără ezitare codul său ficțional. Murakami îmbină elemente cât se poate de reale, suflă asupra lor și rezultatul este o lume magică. Eu mă integrez perfect în lumile create de el.Totuși, cred că nu acesta va fi romanul meu preferat dintre cele scrise de autorul japonez.
*
Unii dintre noi suntem doar pe jumătate aici, o parte din noi trăiește în altă lume, nu-i așa? Flautul fermecat făcut din suflete de pisici... Toată viața este o întrebare care ne-a fost pusă și căreia trebuie să-i răspundem la final.

sâmbătă, 29 iulie 2017

Singurătăți abisale


Mi se întâmplă uneori în toiul nopții să aud vag un sunet de motor îndepărtat mergând în gol. Sau în după-amiezi liniștite și perfect tăcute deslușesc un huruit undeva la limita auzului. Mi s-au dat tot felul de explicații, că sunt bătăile inimii mele, că e un sunet de fond, că e sunetul sângelui în sistemul circulator, că e sunetul hum...  Iată că am găsit explicația abia acum, în romanul lui Murakami. E murmurul singurătății.

"Am închis ochii şi mi-am încordat auzul, gândindu-mă la urmaşii satelitului Sputnik, ce străbat şi acum spaţiul, legaţi de Pământ numai prin gravitaţie. Suflete singuratice într-o închisoare de metal, se întâlnesc în bezna infinită a spaţiului, trec unul pe lângă celălalt şi se despart pentru totdeauna, fără vorbe, fără promisiuni."


După o așteptare prelungită dureros, am reușit să citesc și acest roman al autorului meu preferat. Mai sunt două cărți pe care le vânez. 
Știu că sunt subiectivă, îmi place Haruki Murakami, îmi plac și cărțile lui ceva mai slabe pentru că în toate se regăsește un miez profund, adeseori chiar insondabil. 

„Iubita mea, Sputnik” este reluarea îmbogățită a povestirii „Pisicile care devorează oameni”. Multe din temele lui Murakami apar în acest roman, dar mi-a atras atenția în mod deosebit cea a dispariției. Dispariția unuia dintre personaje este o situație des întâlnită în cărțile lui Murakami, ba mai mult, cred că e un subiect al autorilor japonezi, căci abia am citit două dintre cărțile lui Kobo Abe și m-am confruntat cu două dispariții.
Interesantă este nuanțarea pe care Murakami o aduce subiectului.

Unde e dragostea? Avem trei personaje: naratorul, Sumire și Miu. Cine pe cine iubește? Care e dragostea?
Aseară citeam în „Femeia nisipurilor” de Kobo Abe că „dragostea este ceea ce rămâne după ce ai eliminat toate constrângerile”. Ciudat, pentru că de obicei, ne izolăm iubiții în cuști.

luni, 27 februarie 2017

Dansând




„O iubesc și pe soția mea. Încă o iubesc, însă când am cunoscut-o pe Ame, atracția pe care am simțit-o față de ea a fost de neînlăturat, ca un vârtej. N-am putut să-i opun rezistență. Am înțeles că este un lucru care ți se întâmplă o dată în viață, întâlnești așa ceva o singură dată. Am înțeles bine și chiar mi-am zis că, dacă o să fiu împreună cu ea, probabil că o să ajung să regret că am cunoscut-o. Dar dacă nu rămân cu ea, viața mea și-ar pierde sensul. Ați simțit vreodată așa ceva?”

*
„Timpul trece. Trecutul crește, viitorul scade. Posibilitățile se împuținează, regretele se adună.”

luni, 13 februarie 2017

Am citit ieri


Când e vorba de Murakami, două sute de pagini sunt mizilic. Abia cât să mă scufund ca lumea în poveste. Era după amiază târzie când am deschis cartea și trecuse binișor de miezul nopții când am încheiat-o. De câte ori mai citesc un roman al autorului am același sentiment ciudat, mă simt cumva strivită de o tensiune ce emană din carte. „În noapte” nu e tocmai un roman. Aș zice că e mai degrabă nuvelă. Și nu din cauza dimensiunii reduse. Personajele sunt surprinse într-un anume moment de răscruce al evoluției lor, după care vor merge pe drumuri diferite. Este un moment al schimbării. M-a încântat din nou tehnica desăvârșită cu care, din câteva linii, autorul își creionează personajele cu originalitate și autenticitate. Accentul cade mai mult pe caracterizarea personajelor decât pe acțiune.

vineri, 3 februarie 2017

Răspunsuri care își caută întrebarea


Am început să citesc încă din decembrie „Salcia oarbă, fata adormită”, dar am parcurs volumul cu pauze lungi și l-am terminat ieri. Între timp am citit și alte cărți, printre care „1Q84” și era suficientă doza de Murakami. Dar în ultima săptămână am savurat seară de seară câte o povestire din acest volum și pot spune că mă simt „ca și cum un nor cumulus mi-ar fi umplut cutia craniană”. Murakami are talentul extraordinar de a găsi stări inefabile, stări de vag de parcă ar  prezenta imagini fotografiate în negativ. Nu-ți arată direct ceea ce vrea să-ți arate, ci prin absența acelui lucru.
La cafeaua de noapte, pe când tocmai am aprins focul în dormitor, citesc o singură povestire de Murakami. Când termin, am nevoie de câteva minute pe care le petrec cu ochii închiși. Nu se poate să nu rămâi pe gânduri după o povestire scrisă de Murakami. Știu că autorul însăilează răspunsuri, iar cititorul trebuie să ghicească întrebarea. Ăsta e jocul.
Când am descoperit cartea, am citit prima oară „Pisicile care devorează oameni”, pentru că mi-ai recomandat-o.

sâmbătă, 14 ianuarie 2017

„Părul verde, verde fața, ochii de argint ca gheața...”


Ultimul timp mi l-am petrecut scufundată în anul 1Q84. Revenirile obligatorii în 2017 mi-au produs confuzie și disconfort. Îmi place foarte mult Haruki Murakami și evident că voi citi tot ce-mi cade în mână, dintre cărțile acestui autor, dar asta nu mă poate opri să spun că acest ultim roman al său, ultimul de pe lista celor citite de mine, nu este nici pe departe capodopera lui. Cred că a încercat să mulțumească pe acei cititori care voiau să rămână cât mai mult în lumile imaginate de el. Romanul este în multe locuri redundant. Anumite elemente care dădeau farmec stilului acestui scriitor sunt aici prea explicite și devin puțin obositoare ca o femeie care și-a dat cu prea mult parfum. Însă chiar și așa, Murakami rămâne pentru mine unul dintre scriitorii preferați.


Și eu cred în minuni.

marți, 6 noiembrie 2012

Cititorul de vise


„Craniul era anormal de uşor, de parcă şi-ar fi pierdut orice consistenţă. Nici nu-mi dădeam seama cărei specii îi aparţinuse. Acum nu mai avea carne, căldură, memorie. Nimic. Doar în mijlocul frunţii se afla o cavitate mică, puţin cam aspră la pipăit. Am presupus că era urma lăsată de un corn.
-         Este craniul unui unicorn din oraş, nu? am întrebat.
-         Da. Visul vechi e pecetluit înăuntru, zise ea calmă.
-         Şi ce fac cu visele citite?
-         Nimic. Treaba ta este doar să le citeşti.
(...)
-     O poveste?
-         Nu-i nimic ciudat în asta, răspunse Profesorul. Cei mai buni muzicieni îşi transpun conştiinţa în sunete , iar pictorii fac acelaşi lucru în forme şi culori. Am aplicat aceeaşi logică elementară. Nu pot afirma că o conversie encefalodigitală  a însemnat chiar o cartografiere plină de acurateţe, dar nici imaginile succesive nu m-ar fi ajutat la nimic. Oricum, ceea ce am obţinut  mi-a fost suficient pentru a-mi forma o imagine globală.”
Haruki Murakami


marți, 9 octombrie 2012

Alegeri



"Atunci nu ştiam ce înseamnă să răneşti pe cineva, nu ştiam că poţi provoca cuiva o durere din care să nu-şi mai revină toată viaţa, nu ştiam că simpla existenţă a cuiva produce uneori suferinţe de nedescris."