duminică, 19 iulie 2009

Fereastra din spate


- Andu, trebuie schimbată fereastra asta, e atât de stricată, încât o să ne cadă în cap!
Îşi amintea perfect, aşa începuse totul. Acestea au fost cuvintele care au produs acea modificare infimă, dar care, din aproape în aproape, i-a adus unde se aflau acum. Sorbi din cafea şi-şi prinse tâmplele în palme; era ceva ce ar fi fost interesant de ascultat în legătură cu alţii, dar niciodată cu tine şi ai tăi.Totul pornise de la o chestie atât de banală, un fleac! Fereastra băii fusese prost montată; echipa aceea de muncitori merita să fie arsă pe rug pentru toate dezastrele comise când au construit casa…În fine, era de domeniul trecutului.
Canatul din lemn vopsit se desprinsese de zidărie la două luni după ce s-au instalat. L-au suportat mult timp în starea aceea incertă, nici fix, nici cu totul căzut. Ba uitau, ba nu aveau timp de el. Până în ziua când ea se enervase cu adevărat: bucăţi mari de tencuială i-au căzut în chiuvetă când a vrut să deschidă geamul. Atunci a rostit acele cuvinte ultimative care l-au determinat pe el să ia problema în mână.
Câteva zile la rând a căutat un canat potrivit cu dimensiunea de acasă, dar nu l-a găsit. La târg, un tâmplar s-a oferit să i-l facă pe comandă, dacă plăteşte în avans. Era şi scump şi nici nu putea să aibă încredere că săptămâna viitoare îl va mai găsi pe meseriaş. Îi expuse dilema nevestei, riscând s-o vadă iarăşi dând ochii peste cap în semn de exasperare faţă de „neputinţa” lui.
- Păi, îl avem pe Nelu. îşi aminti ea.
- Care Nelu?
- Vecinul de dincolo de pădurice, băiatul lui Titel pe care mi-ai povestit că l-ai luat la
ocazie… E tâmplar de meserie. Cum de-am uitat? Am auzit că lucrează cam scump, dar ne rezolvă.
- Şi cum îl găsim?
- Facem o plimbare până acolo, ca-n reclamă. „Plimbare! Plimbare!” maimuţări ea vocea căţelului de la televizor.
Nelu s-a arătat dispus să execute comanda, deşi se vedea de la poartă cât are de lucru. Andu îl consideră generos, dar ea pufni:
- S-o crezi tu! E atât de lacom, încât nu refuză pe nimeni. N-ai observat cum pâlpâie seara toate becurile?
Nu, el nu băgase de seamă, se mutase aici doar de-un an, de când se căsătoriseră şi iar îşi aminti că stă în casa nevestei şi se indispuse.
- Şi care-i treaba cu becurile? întrebă pe un ton superior, ca un om căruia nu-i place să pălăvrăgească fără rost.
- Pune abrigul în funcţiune, ce să fie?
- Şi-l foloseşte numai seara?
- Ei, na! Lucrează toată ziua, dar seara observăm noi, când aprindem luminile. Câteodată, noaptea, se şi aude.
- N-are serviciu? De ce munceşte noaptea?
- Cred c-a renunţat la serviciu, lucra la un patron. Câştigă mai mult aşa. Nu vezi ce casă şi ce maşină are?
Ba da, văzuse. Şi simţise şi aluzia. Femeile astea! Bani, bani şi iar bani. O să câştige şi el atâţia bani, încât va transforma complet amărâta aia de casă şi va schimba maşina hârbuită şi o să-i cumpere haine şi bijuterii şi...
- Hei! La ce te gândeşti?
- Ai spus ceva?
- Cu cât îţi face fereastra?
- Unde erai când m-am tocmit cu el?
- Maică-sa m-a dus în magazie să-mi arate ce mobilă de bucătărie face Nelu.
„Şi mobilă.” continuă el lista de realizări pe care şi-o propusese.
După două zile, Nelu a adus canatul, cu geamul gata fixat; era un bonus. Andu ar fi vrut să li-l şi monteze, dar vecinul n-a dorit nici măcar o cafea: era prea grăbit, avea de lucru.
- Aş fi fost foarte încântat dacă nu l-ai fi privit aşa de fascinată.
- Ei, bravo! Am copilărit împreună, la ce te gândeşti?
-Î mi închipui că atunci încep marile pasiuni.
- Decât să te prosteşti, mai bine ai pune fereastra.
- N-am făcut facultatea împreună cu Nelu, aşa că nu mă pricep să pun ferestre; trebuie adus un meseriaş. replică el ofuscat.
-O.K. Găseşte un exemplar din specia asta şi termină treaba; până aici am cam făcut-o eu.
Nu era bine să intre în dispute verbale cu Mia; niciodată nu ieşea învingător în faţa logicii ei alunecoase, a cuvintelor cu mai multe şi neaşteptate înţelesuri pe care ea le stăpânea cu perfecţiunea caracteristică femeilor. În consecinţă, va căuta un zidar? Sau cine montează ferestre? În fine, un muncitor, nu putea fi mare lucru să pui o fereastră; ar încerca şi singur dacă nu s-ar teme de ironiile ei drăgăstoase şi totuşi înţepătoare. „Eşti tu prea sensibil!” se îmbufna ea, dar el gândea că puţină indulgenţă din partea ei l-ar fi ajutat să înveţe mai repede anumite chestii.
O săptămână, atât i-a trebuit să convingă un tip de la oraş să se lase adus până în sătucul lor şi să le facă imensul serviciu de a le fixa fereastra; pentru asta l-a plătit regeşte, l-au ospătat şi l-au dus cu maşina înapoi în centrul oraşului, după cum s-au înţeles. Bine că reuşise! Săptămâna aceea fără geam la baie părea s-o fi îmbolnăvit pe Mia, care prezenta o simptomatologie O.R.L. de speriat, plus nişte junghiuri ciudate în regiunea inimii şi la şale; el o rugase să renunţe la băile zilnice, dat fiind că era atât de fragilă, dar nu avusese cu cine să se înţeleagă. Bătuse - în gaura mustrătoare unde ar fi trebuit să fie fereastra - o pătură groasă şi absolut opacă, deşi nu aveau vecini care să-i fi putut vedea, şi-şi lua băiţa de fiecare seară, după care se plângea de dureri şi bineînţeles că nu mai puteau face nimic toată seara, decât el s-o compătimească şi să-şi pună cenuşă în cap pentru incapacitatea evidentă de a rezolva o problemă minoră, iar ea să se victimizeze…Dar iată că s-a terminat! S-a terminat! Acum rămânea de văzut ce altă sarcină îi va găsi nevasta, probabil se va inspira din muncile lui Hercule, fără să ţină cont că el nu era decât un biet expert IT.
Au trecut câteva zile fără să se întâmple nimic. Sau aproape nimic; o pană pe spate dreapta, tocmai în dimineaţa când era de serviciu şi se grăbea; pisica rămasă într-o stare de cvasi-imponderabilitate în vârful teiului şi nevrând să mai coboare; ( s-a urcat el, a convins-o pe Mia, deşi isterizată, să nu cheme pompierii creând astfel un precedent periculos în sat ); butelia goală - fix când trebuia introdusă în cuptor „prăjitura pe care o făcea mama”…adică flecuşteţe. Prima problemă curioasă s-a ivit tot din zona băii. Nu putea pricepe cum simţise imediat că va fi „o problemă”. Fapt e că în seara când a auzit-o pe Mia ţipând uşor la duş, s-a alarmat inexplicabil.
- Eşti bine, dragă? întrebă îndatoritor cu obrazul lipit de uşă.
- M-am speriat groaznic, stai că ies acum.
Mia întotdeauna se speria „groaznic”, nu acesta a fost elementul care l-a alertat. Dar atunci ce? se strădui el să-şi amintească. Poate că avusese şi ea puţină dreptate, poate că fusese ceva…nu, nu găsea cuvântul potrivit. În clipa următoare Mia ieşise în capot, cu prosopul înfăşurat în jurul capului cum îi stătea ei atât de bine, înmiresmată şi ispititoare, încât nu mai prea ascultă atent povestea despre „cineva care s-a uitat la mine pe fereastră”. La etajul întâi, fără pomi în jur, cine te-ar putea privi pe fereastră? Eventual un ins izgonit de tehnologia în dezvoltare tocmai pe satelit. Dar, oricât de simţitoare ar fi femeile şi Mia în special, nu credea că ar fi fost capabile să simtă o privire din satelit, indiferent cât de pofticioasă ar fi fost! Iar el nu se afla pe satelit, era aşa de aproape de ea, încât nu va lăsa nicio poveste stupidă să-l încurce în seara asta!
Exact în ziua următoare, da, îşi amintea perfect, Mia îl aştepta în prag când s-a întors de la serviciu; aşa îl aştepta când nu era supărată pe el sau când era foarte nerăbdătoare să-i spună ori să-l întrebe ceva. Îşi tot propusese să-i găsească o ocupaţie nevesti-si, că nu-i făcea bine să stea atâta vreme acasă fără altă treabă decât să clocească o sumedenie de gânduri năstruşnice; din orele acelea de singurătate se năşteau acute crize de gelozie, idei de genul „ hai s-o luăm pe mama la noi şi să vindem casa de la Arad”, sau lacrimi pentru garderoba prea săracă … În ziua aceea însă, Mia avea obrazul cu adevărat răvăşit! Se întrebă ce-o mai fi de data asta, pe când aduna pachetele de cumpărături de prin portbagaj şi încerca totodată să-şi compună o mină senină. Ea nu mai avu răbdare:
- Auzi, dragă!
- S-a întâmplat ceva? se interesă cu politicoasă îngrijorare.
-A murit Nelu!
- Nelu? Care Nelu?
- Vecinul – cu fereastra.
- Păi, cum aşa? Era tânăr. A avut un accident?
- Da. Un accident cerebral .mormăi ea începând să plângă. Îţi dai seama? Avea vârsta mea! Am copilărit împreună!
- Da’ era bolnav? Avea tensiune?
- Nu ştiu toate amănuntele, mi-a spus tanti Anişoara când a venit cu laptele; a murit de ieri de la prânz.
-Dumnezeu să-l ierte, ce să zic. Şi mie mi-a murit un coleg în liceu şi-am fost foarte afectat, te înţeleg.
-E groaznic! Groaznic! şi Mia începu să suspine din nou.
S-au dus într-o seară la priveghi, doar erau vecini şi, plus de asta, Mia „copilărise” cu defunctul. Ba a pretins ca el să-şi ia liber ca să poată participa şi la înmormântare, dar a refuzat-o în termeni foarte clari: era la sfârşit de lună şi trebuia să-şi termine lucrările, oricum era în urmă din cauza alergăturii după meseriaşul specializat în ferestre. Nu, se bosumflă ea, singură nu putea să se ducă, fiindcă era prea deprimată, avea nevoie de un suport moral, dar, dacă el nu putea face atâta lucru, va renunţa; vecinii n-aveau decât să bârfească!
Abia week-end-ul următor s-au topit de tot tensiunile; avusese el grijă să vină acasă cu un Recaş demidulce pe care-l savurară în tihnă, iar ea se arătă conciliantă; a început chiar să schiţeze vag unele dintre ideile ei despre viaţă şi moarte, despre vremelnicia omului în lume…Tocmai se pregătea să se întrebe a nu ştiu câta oară dacă există sau nu reîncarnare, când Andu se făcu vinovat din nou de acel grav păcat: lipsa de sensibilitate! Îndrăznise să se intereseze la ce oră începe meciul. Când înţelese că ea nu era dispusă să meargă cu îngăduinţa chiar până acolo, declară cu seninătate că el nu e interesat de meci, c-a întrebat doar aşa, într-o doară, că-şi va petrece seara cum vrea iubiţica lui, însă fără supărare, îi era cam foame. Mia se potoli şi începu să pună masa, deşi pe undeva încă îl mai suspecta că nu fusese dornic să asculte părerile ei despre migraţia sufletelor. Dar, din fericire, grătarul de mânzat cu garnitură de legume şi tortul de îngheţată ( vanilie şi caramel ) au aplanat toate animozităţile. Nici măcar la baia din acea seară nu s-a mai petrecut nimic. Abia marţi s-a declanşat într-adevăr furtuna …
De data asta nu s-au auzit ţipete, dar Mia a venit cu prosopul în jurul capului şi capotul descheiat, până în dreptul fotoliului din care Andu se străduia să se uite la televizor fără să adoarmă (nu era frumos să-şi aştepte nevasta sforăind); zise pe un ton alb, total descumpănit:
- Andu, dincolo de fereastra băii nu mai este nimic!
- Ce-i drept, la banii pe care i-am plătit ca să ne-o pună, ar fi trebuit să ne asigure şi peisajul. mormăi el, dar privi îndată spre nevastă-sa, mirat că ea tace. Mia avea un tremur.
- Iubito, ţie ţi-e frig! încercă el să se indigneze; de fapt nu era sigur că înţelesese ce-a vrut ea să spună.
- Andu, ai auzit ce ţi-am spus?
- Ceva de fereastră; nu se închide bine?
Mia se aplecă spre el şi-i repetă privindu-l în ochi:
- Dincolo de fereastra băii nu mai este nimic.
- Păi ce să fie? Nu înţeleg ce vrei să spui. Mai bine ne-am culca; e târziu şi mâine…Mia îi întoarse spatele tăcută şi cercetă cu privirea holul dinspre camera de baie. Andu izbucni exasperat:
- Doamne, când te văd aşa, îmi vine să-mi iau câmpii! Ce s-a mai întâmplat, ce-are blestemata aia de fereastră?
În loc să dea drumul bogatului ei repertoriu de reproşuri, Mia sări să-l apuce de mânecă:
- Fii atent, nu intra aşa!
- Ei pe naiba, o să am grijă să nu mă pape bau-bau.
În baie era într-adevăr foarte cald; poate de aceea deschisese ea geamul… Pe geam se contura dreptunghiul de întuneric corespunzător –doar era noapte –ceea ce dovedea clar că Mia nu dorea decât puţină atenţie.
- Uite, dragă, o chemă el înăuntru, e totul în regulă, nu ştiu ce-ai văzut.
Mia îi arătă fereastra:
- Tu nu vezi că ăla nu e întunericul normal, obişnuit?
-O să dau comanda să ne furnizeze nuanţa clasică, O.K.?
- Andu, te rog uită-te atent, lasă circul.
Cu o expresie de imens plictis, Andu se apropie de fereastră. Se înălţă pe vârfurile picioarelor ca să vadă mai bine. Era întuneric, probabil era şi ceaţă, nu se vedea nimic afară. Tocmai deschidea gura să emită un raţionament logic, dar Mia îl trase de mână la fereastra bucătăriei. Dădu perdeaua la o parte şi îi arătă curtea scăldată în clarul de lună:
- Cum îţi explici asta?
- Simplu: în partea cealaltă cade umbra casei, asta-i tot.
- Ai văzut ceva când te-ai uitat pe fereastră? Ai auzit vreun greier, vreun sunet oarecare?
- Hai, vino afară, chiar cu riscul de-a răci după băile tale permanente. Am să-ţi demonstrez că toate sunt la locul lor.
Afară era totul în regulă, desigur, ba chestia cu umbra era perfect valabilă. Mia nu mai zise nimic şi se întinse în pat înfrigurată. Andu se culcă alături cu gesturi precise, de om conştient de dreptatea pe care o are. Mia începea să devină iritantă, te pomeneşti că va face o depresie, după cum a mai ameninţat…Asta îi mai lipsea: halucinaţii! El mâine mergea la lucru şi-şi pierduse un sfert din noapte bâjbâind prin curte. Femeia are nevoie de-o ocupaţie; sau de-un copil. El era fraier că se lăsa înduioşat…
Andu adormi şi sforăi toată noaptea pe un ton declamativ-retoric, dar dimineaţa se trezi uimit când Mia îl scutură de umăr:
- Andu, vino puţin.
- E devreme, mai stau un pic. E gata cafeaua?
- Vino când îţi spun!
- Nu se poate! Iar te-a apucat.
Se ridică somnoros şi se opri în balcon. Se anunţa o zi splendidă, soarele deja răsărise şi inunda valea râului cu o lumină aurie.
- Vii odată?
Mia era în pragul băii . Îi arătă spre fereastră. Privi docil în direcţia indicată. Atunci îl luă ameţeala: dreptunghiul ferestrei era tot întunecat.
- Nu se poate! Tu ai vopsit geamul, dar e o glumă proastă, să ştii.
Ar fi vrut ca ea să fi vopsit geamul, dar ştia că n-o făcuse. Bine, dar ce altă explicaţie raţională ar fi putut exista? Se apropie să privească mai bine; Mia îl opri cu un ţipăt ascuţit.
- Nu! Nu-ţi dau voie să te apropii!
- Păi atunci cum dracu vrei să înţeleg ce se întâmplă?
Văzu după uşă mopul; băţul cu pămătuf umed i se păru tocmai bun pentru o încercare; era suficient de lung ca să-i asigure o operaţiune în deplină siguranţă. Întâi îndepărtă foraibărul care închidea fereastra, apoi propti băţul în perete şi împinse în canat ca să se deschidă. Era atât de concentrat la ceea ce făcea, încât nu mai auzi ţipătul nevesti-si în spate. Fereastra se deschise lin şi dureros: sticla geamului era transparentă, dar dreptunghiul negru persista. Simţi un junghi trecându-i din inimă până în stomac; privea absolut fascinat acea oază de haos căscată în geamul băii lor…Întunericul acela morbid părea să fi căpătat o tentă cumva cenuşie prin care se putea desluşi la distanţă silueta a ceva ce semăna cu nişte copaci. Mia îl atinse trecând pe lângă el; o apucă de mână:
-Era vorba că nu ne apropiem.
-Tu nu vezi? E magazia noastră pe care am dărâmat-o anul trecut. Vreau să mă uit!
-Unde?
-Se vede acolo.
-Hopa! Mia, fii atentă! Când un lucru te atrage atât de mult, încât curiozitatea îţi învinge teama, trebuie să te smulgi de acolo şi să fugi, fiindcă înseamnă că e foarte periculos.
-De unde ştii că e periculos?
-După reacţia pe care amândoi am avut-o: am vrut să ne apropiem în ciuda…
-Hai să vedem ce se întâmplă! Scoate mopul pe fereastră.
Da, la asta nu se gândise. Probabil că i-a părut ridicol cu teoriile lui, când ea avea la îndemână o soluţie practică.
Scoase prudent capătul mopului în întunericul sinistru şi-şi spuse că nu şi-ar dori cu niciun preţ să fie acum în locul vreunui acarian amărât atârnat de şireturile umede şi scos brusc undeva în afara existentei… Deodată percepu o vibraţie în palme şi trase băţul înapoi: capătul cu şireturi lipsea cu desăvârşire.
-Pentru Dumnezeu! îi scăpă printre dinţii pe care oricum şi-i simţea
clănţănindu-i într-un mod destul de lipsit de demnitate.
-Închide! Închide repede! articulă Mia cu greutate de undeva din spatele lui. Ar fi vrut să se întoarcă s-o privească, să vadă de ce are vocea aceea moartă, dar înţelese şi el imediat: printr-un colţ al ferestrei, probabil mai înclinat din construcţie, întunericul începea să se prelingă în baie. Cu capătul ciuntit al mopului trânti fereastra peste ceea ce părea să se afle dincolo. Scursura neagră se retrase subit şi el avu senzaţia că o făcuse cumva cu indignare răutăcioasă. Răsuflară fără să fie cu adevărat uşuraţi; se întoarseră în bucătărie. Mia se sprijini de bufet strângându-şi capotul la piept; el se încăpăţână să privească undeva în podea, ca şi cum acolo ar fi găsit ceva ce-i absorbea toată atenţia. Îşi aprinse cu gesturi mecanice o ţigară. Mia îi puse o cană cu cafea în faţă. Îi era recunoscător că putea să tacă, să-l lase câteva minute să rumege în tăcere ceea ce văzuse în baie. Toată viaţa avusese probleme, constatase că persoana lui avea un inexplicabil magnetism faţă de ghinioane, neşanse şi pierderea ocaziilor favorabile. Niciodată nu trecuse însă prin aşa ceva. Astea erau chestii de citit în revistele de paranormal ale nevestei, sau de ascultat în legătură cu alţii, dar nu cu tine şi ai tăi. Sorbi din cafea şi-şi prinse tâmplele în palme. Se simţea atras de gaura aceea neagră, îi venea să meargă din nou acolo s-o privească. Brusc înţelese că viaţa i s-a schimbat iremediabil şi definitiv din dimineaţa asta.
-Astăzi vii cu mine. N-ai cum să rămâi aici.
-Trebuie să mă duc la toaletă; cum să fac?
-În pădure, doar n-ai de gând să mai intri în baie.
-Da’ nu m-am spălat pe dinţi.
-Atunci intră şi spală-te, la naiba. Îţi lipseşte chiar de tot instinctul de conservare?
Abia în maşină, la doi kilometri de casă, ea îl întrebă ce aveau să facă.
-Ştiu exact ce-o să facem. Vindem tot şi ne mutăm cât mai curând posibil.
-Fii serios, nu plec din casa mea pentru o porcărie pe care nu mi-o pot explica. Nu mă dau bătută aşa uşor.
-Eşti proastă. Nu-ţi dai seama că e ceva ce ne depăşeşte?
-Tu eşti laş! De fapt cred că abia aşteptai să găseşti un motiv ca să plecăm din casa făcută de mine. Orgoliul tău masculin sângera.
-Tacă-ţi gura aia spurcată; n-am văzut femeie mai proastă ca tine! Du-te şi stai în casa ta cu toţi dracii pe care i-ai înmagazinat în pereţi la construcţie.
-Nu intra în depăşire acum! Andu, te rog, stai că-mi vine rău!
Maşina depăşi tirul ce mergea cu viteză exact în ultima secundă rămasă înainte de-a se ciocni de un alt camion ce venea din sens opus.
-Gata, gata, nu mai fac! Am luat-o la mustaţă, recunosc.
-Fii atent, câinele!
Andu nu mai putu evita impactul şi maidanezul a fost aruncat ca o treanţă dincolo de şanţul de pe marginea drumului. Preţ de câteva clipe îl auziră schelălăind.
-Ai lovit câinele, idiotule! Te-am rugat să mergi încet, unde dracu goneşti? Ce e cu tine? Ţi-e frică să nu te ajungă dracu din urmă?
-Termină sau te dau jos chiar aici!
Era atât de nervos, încât îi venea s-o strângă de gât. Se săturase de istericale. Câţiva şoferi care veneau din faţă îi făcură semne concludente cu un deget îndreptat spre tâmple, spre obraz, sau ridicat vertical în sus. Cretini. Bineînţeles că nu vrusese să lovească bietul câine. Acum Mia începuse să plângă! Se abţinu de la orice comentariu şi în oraş se despărţiră cu câteva cuvinte vagi în legătură cu ora şi locul de întâlnire.
A urmat o zi ciudată: la birou totul era ca întotdeauna –muncă şi un şef cicălitor –doar că, în plus, îşi mai amintea din când în când, ca prin vis, de camera de baie în care clipea un ochi al iadului…
În pauza de masă s-au întâlnit la Pizza O.K.; ea părea gânditoare şi mult mai liniştită, ceea ce îl calmă şi pe el. Tăcură. Apoi el întinse mâna peste masă şi îi mângâie umărul. Ea îi zâmbi:
-Am fost la biserică. Mă simt mult mai bine, cred că până la urmă n-ar fi rău să vorbim cu un preot.
-Dacă simţi că te ajută, n-am nimic împotrivă. declară el sec. Înghiţi ultima picătură din sticla de Schlossgold şi zise pe un ton alb:
-Dar insist în continuare să te gândeşti serios la un compromis; cel mai bine ar fi să ne mutăm.
-Bineînţeles că ne vom muta, dacă nu se poate altfel. admise ea împăciuitoare. Însă trebuie să fim convinşi că nu există altă soluţie.
-Sunt sigur că plănuieşti niscai exorcisme; eşti însetată de senzaţii tari, nu? E un bun prilej de-a simţi că trăieşti.
-O, nu! Efectiv n-aş vrea să capitulez fără luptă, e casa noastră…
-Te-ai gândit cu ce te lupţi?
-Chiar aşa, cu CE mă lupt? Tu ce crezi că este?
Privi pe lângă ea spre strada animată, la oamenii care treceau în sus şi-n jos fiecare cu grijile lor, cu vieţile lor în spate, sub forma unei nevăzute poveşti pe care o purtau în propria aură . Ce era negreaţa din baie? Poate era un reziduu de viaţă, de trăire, un fel de gaze nearse; lucruri pe care ar fi putut, ar fi trebuit să le facă şi nu le-a făcut. Un fel de…
-Nu ştiu ce este. declară el învins. Şi nu vreau să aflu.
-Efectiv nu te înţeleg! Nu eşti dornic să cunoşti? Credeam că eşti altfel…
Întoarse capul spre ea şi-o privi adânc, încât Mia se intimidă.
-Tot timpul eşti nemulţumită de ceva; niciodată eu n-am fost suficient de bun pentru tine. Acum nu pricep ce doreşti. Ai vrea să fiu un fel de Indiana Jones şi să te târăsc într-o fantastică aventură pe tărâmuri necunoscute în ţara umbrelor? Hai, zi! Nu eşti capabilă să apreciezi faptul că sunt responsabil şi am grijă să nu păţim ceva?
-Ce-am putea să păţim? oftă Mia cu nedisimulat dispreţ. Spune tu de ce ţi-e teamă că ar putea să ţi se întâmple?
-Atunci ne-am înţeles! Mergem acasă şi ne comportăm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
-Nu vreau aventuri şi nici nu cred că sunt iresponsabilă dacă încerc să descopăr ce se petrece.
-E-n regulă. Dă-i drumul, baby, apucă-te de descoperiri ştiinţifice. Fă un contract de colaborare cu revista de paranormal, vezi ce scoţi din subiectul ăsta.
-Andu, ce e cu noi de nu ne mai înţelegem?
-Ţi s-a părut că ne înţelegem; de fapt am cedat eu mereu.
-Oh, martirule!
Nu o mai asculta; îşi adună ţigările de pe masă şi strigă chelnerul.
Când au ajuns acasă, toate păreau la locul lor prin curte. Înăuntru era un uşor iz de aer închis, dar de dimineaţă nu aerisise nimeni, deci era normal. Au înaintat prudent, Mia păşind în spatele soţului şi privind în toate părţile. Nimic. În bucătărie au lăsat pungile de cumpărături nedesfăcute şi s-au îndreptat spre baie. La uşă, s-au postat de-o parte şi de alta, cum văzuseră prin filme că fac agenţii FBI. Pe Mia o umflă râsul:
-Intră, că te acopăr eu. îi şuieră bărbatului palid care stătea cu mâna pe clanţă fără s-o apese.
Andu deschise uşa, care scârţâi exact cum era de aşteptat într-un astfel de moment, şi cercetă cu prudenţă, din prag, interiorul camerei de baie. Mia observă înaintea lui:
-Fereastra e deschisă! Ai lăsat-o tu deschisă?
Nu, n-o lăsase deschisă, îşi amintea perfect; era ultimul lucru pe care l-ar fi făcut! Mia însă deja începuse să-i bage de vină că nu e atent, că el e întotdeauna cu capul în nori, că de când îl ştie nu închide geamuri sau uşi în urma lui…
Şi, ca să fie treaba treabă, deodată s-a auzit un mieunat jalnic.
-Missi! Asta e Missi! Unde eşti iubire mică? se îngrijoră Mia.
Din păcate, iubirea mică părea să miaune de dincolo de fereastră, din întunericul cel fără de întoarcere. Cu o remarcabilă intuiţie maternă, Mia detectă direcţia şi începu să se agite.
-Ai lăsat geamul deschis şi-a ieşit pisica! Ştii cât de mult o iubesc şi-ai făcut-o înadins! De ce nu poţi şi tu o dată să fii atent? Nici în astfel de împrejurări limită nu ţi-a dat în minte să închizi fereastra? Acum să-mi spui cum o recuperăm?
Andu încercă să se gândească la o soluţie, deşi se simţea răscolit de o furie neagră: nu era vinovat, iar femeia de lângă el nu mai tăcea! Cum să ajute pisica? Cu mopul? După uşă. Acolo însă nu era mopul, ci toporul cu care se străduia uneori să spargă lemne pentru încălzirea cazanului de la baie. Ce naiba căuta acolo? Niciodată nu-l aducea în baie, locul lui era în magazia de lemne; în plus, putea să jure că azi dimineaţă nu era acolo.
-Fii atent unde-ai lăsat toporul! îl surprinse Mia din nou. Şi mai spui că ştii ce faci!
Andu apucă obiectul acela de uz gospodăresc, un obiect paşnic. Paşnic? Apoi îl privi cu mirare în propriile mâini. Pisica, sărmana de ea, încă se auzea mieunând, dar parcă tot mai îndepărtat, iar Mia întreba ţipând pe un ton din ce în ce mai înalt şi mai îngrozit ce are de gând cu toporul?


(continuă până la „Licuricioaia" inclusiv)

Casa de la marginea pădurii


Se mutaseră de-o săptămână şi nu reuşise să pună ordine în lucruri. E adevărat că avea spaţiu mai mult decât la bloc, dar în unele momente asta părea s-o încurce. Cele trei camere mari erau de-a dreptul goale, covoarele erau ridicol de mici şi nici nu lăsau la vedere parchet laminat, ci o banală duşumea de stejar. Foştii proprietari închiseseră balconul în termopan, dar se limitaseră la atât şi uşile din interior arătau vechi. Bineînţeles că ar fi fost normal să înceapă cu zugrăvitul, dar Roni a zis că n-are chef de tămbălău şi că e mult mai important să se mute cât mai repede. De ce graba asta?
Ha, ha ! Bănuia ceva, dar mergea pe nisipuri mişcătoare. Roni era un tip impulsiv şi nu ar fi dat dovadă de înţelepciune dacă-l zgândărea; avea să prindă ea clipa favorabilă şi va descoperi tot adevărul. Oricum, ştia cu siguranţă că banii lui nu proveneau din surse ortodoxe. Până una, alta, bine că era dispus să-i cheltuiască cu ea. Nu erau căsătoriţi, însă pentru el acesta era un amănunt lipsit de importanţă; dacă afacerile ar cere-o, ar părăsi-o fără să pregete, fie că ar fi existat acte, fie că nu.
„Şi eu atunci ce m-aş face?” se întrebă ea aruncând nişte prosoape în fundul dulapului. Ar ajunge din nou pe internet, la vânătoare de bărbaţi dispuşi s-o întreţină. Iar timpul curgea în defavoarea ei. Avea 32 de ani, ce naiba! Venise momentul unei chestii stabile. Nu mai erau rude sau părinţi să-i poarte de grijă, trebuia să facă singură acest lucru; şi-avea să-l facă pe cât putea ea de bine. Roni, cu sumele ameţitoare de bani pe care le învârtea, era, desigur, un dar de la Dumnezeu. Se cunoşteau de mult timp, dar numai de doi ani – pe când se aflau în Italia - o luase el cu adevărat în seamă. Da, chiar aşa, dintr-o dată! Prea târziu ca să mai poată spune că ar fi fost un „coup de foudre”. El s-a justificat dând vina pe timiditatea născută din dragoste. Era plăcut să audă asta, dar nu credea o iotă! Aşa s-au cuplat, după care ea s-a întors în ţară, la cererea lui. „Pregăteşte cuibul nostru” a spus el. Dar, când să-l pregătească, nu i-a mai dat voie. Nu, că e mai bine să fie împreună când cumpără casa visurilor. Ea să pună toţi banii care vin, în bancă, într-un cont. L-a ascultat. Nici la telefon nu-i dădea voie să vorbească despre bani. Ştia ea de ce! Erau sume ce n-ar fi putut fi câştigate prin muncă cinstită, că a fost şi ea pe-afară şi ştie. Iar el nu era vreun doctor ori vreun inginer. Astea erau şmecherii ce făcea el. Ba mai mult; infracţiuni. Dar ce-i păsa? Va profita cât poate. Şi nu era floare la ureche, dat fiind că Roni o ţinea din scurt cu orice sumă cheltuită. Nu mai departe decât casa asta; nu fusese alegerea ei. Ea visase o casă mai mare, în Vâlcea sau, cel puţin, mai aproape de oraş, cu toate facilităţile. Iar el a cumpărat această gospodărie ţărănească într-un sat la treizeci de km. de oraş, fără drum asfaltat şi dosită la marginea unei păduri bătrâne. Îi dau fiori stejarii aceia înalţi şi foşnitori care menţin o umbră deasă şi în cele mai luminoase zile! Era cât se poate de clar: Roni a vrut să se dea la fund! L-a întrebat o dată ; nu i-a răspuns. Nu avea rost să-l mai descoase; ce nu dorea el să-i spună trebuia să afle singură.
Doamne! O îmbolnăveau pereţii aceştia albi şi goi pe care se desluşea urma unde fuseseră tablouri. Ce mare lucru ar fi fost să dea cu var? Şi baia! Cum putuseră trăi oamenii aceia într-un asemenea hal de mizerie? Igrasia acoperise tavanul complet şi până şi rosturile dintre plăcile de faianţă erau înnegrite de mucegai gros. O să stea o sută de ani să le frece. Măcar, bine că exista faianţă. De la ţăranii ăştia proşti te puteai aştepta la orice! Noroc că venea apă la robinet, că veceul era funcţional. Cada trebuia schimbată chiar şi cu riscul unei despărţiri.
Şi, în ciuda uşii deschise în permanenţă, aerul din baie era mai rece şi avea un miros nedefinit.
-Doamna Angelica!
„Baba Anişoara cu laptele.”
-Da, tanti, sunt aici. Intraţi!
-Bună ziua, bună ziua! Ce frumos v-aţi aranjat!
-Vai, tanti Anişoara, e o mizerie că nu ştiu ce să mai fac. Nu putem găsi o fată să mă ajute şi pe mine?
-Găsim, mamă, cum să nu? Ce-aţi vrea să facă?
-Păi şi pe-afară bălăriile astea din jurul casei…
-Lasă, fata mea, că aicea, dacă vrei, intru eu cu vaca, nu mai da banii. Uite,
ţi-adusei lapte.
-O, mulţumesc! Hai să beţi o cafea.
-De-mi dai o cafea îţi zic săru’ mâna, că am prins şi eu năravu’. Şi ce să mai muncească fata de vreţi s-o luaţi?
-Aici în casă…ştiu şi eu… aş fi dat cu var măcar jos în bucătărie, da’ numai când nu e bărbatu-meu acasă, că nu suportă deranjul…Şi să mă ajute la curăţenie în baie; e mult de frecat.
-De, mamă, ce să zic…ca să lucreze aici în casă, mai ales în baie, nu prea cred c-or vrea.
-De ce? Că plătesc!
-E proaste, maică. Că ce-a fost a trecut, o făcut şi popa agheazmă de-o stropit… s-o dus răul.
-Ce rău? La ce vă referiţi?
Baba Anişoara sorbi din cafeaua fierbinte strângând din pleoape:
-Eu ziceam că ştiţi.
-Ce să ştiu?
-Poate ştie domnu’. Da’ nu trebe să luaţi în seamă…
-Hai că sunt curioasă! Ziceţi, tanti, de ce e vorba?
-De stăpânii dintâi ai casei.
-Ce-i cu ei?
-Cum au găsit-o pe doamna moartă în baie.
-A murit cineva în baie? Atunci cine era femeia de la care am cumpărat casa?
-Aia era nepoata doamnei. Nepoată de frate. A înmormântat ce-au mai găsit poliţaii, a luat câteva lucruri şi-a dat la vânzare.
-Stai puţin, că nu pricep. Ia-o de la început. Cine a făcut casa? Că pare destul de nouă.
-Moarta. Taică-său se trăgea de prin părţile noastre; au avut aici, chiar sub poala pădurii, o casă bătrânească, da’ au dărâmat-o când au făcut-o pe-asta. Au venit de la oraş că nu mai puteau plăti la bloc, ştiţi dumneavoastră…
-Bine, şi?
-Ăl bătrân, de era profesor o murit după trei ani. Domnişoara o rămas singurică şi până la urmă s-o măritat cu un domn de la oraş, bun băiat, săracu’, numa’ că l-o înnebunit nevastă-sa. Că şi ea era profesoară…
-Tanti, nu mai înţeleg. Nu-mi povesti toată viaţa lor, zi cum a murit femeia.
-Nu ştie nimeni, mamă. Se căsătorise de câţiva ani, patru sau cinci să fi fost. Au drişcuit casa, or pus ferestre de-astea de se poartă acum, au adus apa în casă… Mergeau înainte, că nu aveau copii.
-Şi ce s-a întâmplat?
-Păi am venit eu cu laptele de vreo două ori şi nu mi-a răspuns nimeni. Atunci
l-am trimis pe Vasilică - îl văzurăţi - să intre în casă, să vadă ce-i. A găsit uşa deschisă, da’ n-a avut curaj să se bage în casa omului. Că ştii cum e lumea… A zis că s-a uitat aşa, hoţeşte prin gaura cheii şi-a văzut că ardea o lumină în baie. A strigat, a bătut la uşă, n-a răspuns nimeni, deşi se auzea cineva parcă umblând prin-năuntru.
-Şi ce-aţi făcut?
-După câteva zile ne-am dus la poliţai şi i-am povestit. A zis c-or fi plecaţi în concediu. A promis că trece pe la ei când are treabă prin sat pe la noi. După o săptămână, ne-a chemat să fim martori când intră în casă. Io n-am vrut, da’ Vasilică s-o dus. Şi numa ce l-am auzit odată răcnind. Doamne, Maica Domnului, că şi acum mi încreţeşte pielea pe mine, doamnă dragă!
-De ce? Ce era?
-Or ieşit afară amândoi val vârtej, şi Vasilică şi dom’ poliţai. Io, cu gura pă ei, că ce-or văzut? N-aveam cu cine mă-nţălege, că poliţaiu’ vorbea la mobil, iar Vasilică al meu îşi vomita maţele, scuzaţi de expresie… Aşa că m-am uitat un pic din uşă, de la intrare şi mi-o fost de-ajuns! Doamnă dragă, cu mâna pă inimă vă spui, era numa’ sânge şi bucăţi de carne. Şi-o duhoare…
-Unde?
-Cum unde, ia acilea în baie.
-Şi ce s-a mai întâmplat?
-O vinit poliţaii de la oraş, or încercuit tăt locu’ cu o bandă galbină şi n-o mai dat voie la nimini să treacă. Ştii cum e oamenii: se-adunaseră ciopor.
-Şi?
-Pe-urmă or apărut nişte domni îmbrăcaţi în costume de hârtie şi tot adunau în plicuri fel de fel de lucruşoare; după ei o sosit o dubă de la morgă şi-o băgat-o pă doamna în sac şi-or dus-o.
-Doamne fereşte!
-Da, mamă, da. Să ferească Ăl de sus, că dacă-şi bagă necuratu’ coada… Că şi pe noi ne-o canonit poliţaii, măiculiţa mea! Pe toţi ne-o luat la cercetări. Că cum de n-am auzit nimic, că de ce n-am anunţat mai devreme, unde eram în ziua aia şi ce-am făcut la nu ştiu ce oră. Păi zi şi dumneata, doamnă, că eşti femeie cu carte, poci eu la anii mei să mai am aşa ţinere de minte? De! Întreabă-mă ce mâncai azi dimineaţă şi nu mai mi-aduc aminte, apăi acu’ o lună!
-Şi-au găsit vinovatul?
-E cu cântec, maică. După ce-or purtat jumate din sat pe la post pentru diclaraţii, s-o auzit că domnu’ ar fi cremenalu’.
-Bărbatul moartei?
-Da, da. Da’ io am altă părere şi, de n-o fi ca mine, capu’ mi-l pui! Ei or zis că domnu’ o fugit după ce-o săvârşit fapta. Îl caută încă, da’ n-o să-l găsească. Domnu’ era şi el fărâme fărâmiţe lângă nevastă-sa.
-Tati Anişoara, criminaliştii fac tot felul de analize complexe. Îşi dădeau seama dacă erau două cadavre; în primul rând ar fi trebuit să găsească două capete, patru mâni, patru…
-Aoleo, domniţa mea, taci, mamă că mă ia cu friguri, numa’ când mă gândesc! Io zisăi că pricepuşi cuvintele mele: fărâme, fărâmiţe! Ce mâini, ce picele… Poliţaiu’ o zis în bar la Chichimearcă - unde-şi trag sufletu’ bărbaţii noştri - că nici nu s-o găsit vreo căpăţână.
-Vai de mine!
-De-aia spun: iera şi domnu’ acolo, Dumnezeu să-l ierte!
-E groaznic!
-Crezui că ştiţi.
-De-unde era să ştiu?
-Amu’ să nu vă supăraţi cu domnu’… Cum îl cheamă? Că uitai.
-Roni.
-Aşa. Nu vă faceţi păreri, că doamna Loredana o făcut sfeştanie şi-o pus cântăreţu’ de-o citit şi din psaltire. O trecut ce-o fost, aveţi încredere.
-Lasă tanti, că nu credem noi în de-astea, nu suntem superstiţioşi, dar este neplăcut să afli că…
-Ştiu, mamă, ştiu. Săru’mâna de cafea. Foarte bună! Noi o bem ca ţăranii din căni mari, să ne-ajungă, da’ nu e bună ca asta de-o servirăţi dumneavoastră. Când să mai viu cu lapte?
-Tanti, când aveţi. Uite banii.
-Fără bani, dacă mă primiţi cu vaca.
-Bine, atunci.
-Hai pa! Şi spor la lucru, să nu vă fie urât, că unde ceteşte Mitică al nostru piere necuratu’.
E înfiorător ce limbute pot fi babele astea de la ţară! Auzi! Încă mai bodogăneşte pe lângă gard despre virtuţile preotului. Rele, bârfitoare şi superstiţioase. Oricum, asta era prea de tot! Asta a fost picătura care a revărsat paharul. Anişoara poate că le-a mai înflorit, dar e destul de sigur că în mare aşa s-au petrecut faptele. Iar Roni a tăcut. Deşi, această casă probabil că se bucură acum de o anumită publicitate… nu, Roni n-a ştiut nici el, altfel n-o alegea. A picat ca prostu’. Să vezi când o să-i spună! În sfârşit, un motiv ca să plece de aici. Pentru că de plecat trebuia să plece. Cum să locuiască în asemenea condiţii? Totul are impregnat un soi de…voinţă; uşile se deschid cu greutate, geamurile rămân pe jumătate opace în ciuda celor mai grozavi detergenţi, pragurile îţi pun piedică…iar baia, dumnezeule! Baia! Îi fusese scârbă de la bun început, dar acum era imposibil să frece pereţii, faianţa şi gresia. Mucegaiul acela gras s-a hrănit din foştii locatari.
Ce se mai auzea? A! Maşina lui Roni. S-a şi întors, iar ea nu gătise nimic. A uitat; ei nu-i trebuia mereu mâncare, numai el voia să mănânce ciorbă de trei ori pe zi ca ţăranii. Şi plus de asta îi era urât, abia acum a realizat, îi era urât să întoarcă spatele unei camere şi să iasă, la fel cum nu-i plăcea să deschidă o uşă şi să intre în altă încăpere. Bine că l-au adus pe Pichi! E un căţeluş viteaz şi-o să aibă grijă de mămica lui!
-Angelă, unde eşti, fată? Hai, vino de ia plasa, că ţi-am luat nişte cumpărături; dacă e ceva ce nu-ţi place, să te duci tu altă dată.
-L-ai adus pe Pichişor?
-E la maşină, fi-ţi-ar javra a dracu’. A lătrat toate cotarlele de pe drumuri. Nu pui şi tu să mâncăm?
-O pun pe mama! Ce să pun? Că toată ziua am făcut la curăţenie. Mâncăm nişte salam, uite, văd c-ai luat şi brânză…
-O să mă îmbolnăvesc de stomac cu tine.
-Te-a îmbolnăvit nevastă-ta cu cartofi prăjiţi. Am auzit una…
-Lasă, nu te mai lua tu de nevastă-mea, că nu eşti mai vrednică.
-Eşti sigur că ştii tot în legătură cu casa asta? Pichi! Pichişor! Hai la mama, pui mic! Cine e inima de leu a lui mami? Ce faci puişorul meu, de ce nu vrei să intri?
-A făcut jigodie, ce să aibă!
-Roni, uită-te la el, nu vrea să intre în casă. Fii atent ce poate să facă! Cred că are legătură cu… Pichi! Pichi! Vino înapoi!
-Lasă-l morţii şi hai să mâncăm, că n-are unde se duce. Parc-ai fi aia cu căţelu’ din tren de ne tot punea profa de română s-o citim. O isterică cu un câine ca al tău.
-Gata, gata. Stai să-ţi spăl şi câteva roşii.
-Bagă şi-o manea să-mi meargă la inimă. Dă drumul la aparat.
-Roni, a fost aicea Anişoara să ne-aducă lapte.
-Las-o să cotizeze!
-Ni-l dă fără bani, dac-o primesc cu vaca pe-aicea. Eu am zis da, că mai toacă bălăriile.
-Aşa. Bine. Ia auzi Angelico! „De-aş fi bunul Dumnezeu, Numai pentru-oră eu, Aş da bani la toţi săracii, Să se bucure fârtaţii!” Ce suflet are omu’ ăsta! Cum le cântă el de-ţi merg fix la inimă! Dă mai tare.
-Roni, Anişoara a zis că tu ştii. Că ştiai de casă.
-Ce să ştiu, mă?
-Că fostu’ proprietar a omorât-o pe nevastă-sa în baie.
-I-auzi! Şi l-or prins pe amărât?
-Nu. Da’ Anişoara zice c-o fost urât de tot, cu sânge pe toţi pereţii.
-O fi fost gelos, săracu’.
-Roni, în baia noastră, înţelegi?
-Atunci nu iera baia noastră. Lasă prostiile, măi femeie. Mai e ceva de mâncare?
Era ceva tipic pentru Roni. Fapte care ar fi cutremurat pe oricine, pe el îl făceau să chicotească. Când toţi erau scuturaţi de fiori, el se scărpina în cap. Încă nu ajunsese la o concluzie clară în ce-l priveşte: era prea prost sau era nesimţit? Până şi căţeluşul se dovedise mai receptiv. N-a intrat în casă şi pace bună! S-a aşezat în fund la zece metri şi-a început să urle. Deci era adevărat ce-i povestise Anişoara. Instinctul câinelui nu putea să mintă.
Ar fi trebuit să se gândescă mai mult la acest aspect, chiar şi după ce Pichi, ademenit cu o felie de salam, a acceptat să treacă pragul locuinţei. A mâncat-o mârâind înfundat, mai-mai să se înece, cu ochişorii bulbucaţi de pechinez rostogolidu-i-se în orbite, după care a început o temeinică examinare a incintei. Era ceva ce-l indigna încontinuu, astfel că lătra printre dinţi. În mijlocul sufrageriei, pe cel mai bun covor, a marcat km. zero printr-o discretă ridicare a piciorului din spate. Din fericire, Roni era deja în dormitor, cu telecomanda în mână, încercând să descopere pe ce canal e Taraful. Aşa că a reuşit ea să muşamalizeze incidentul cu multă hârtie igienică. Pichi părea să nu recunoască niciun obiect adus din apartamentul de la oraş. A refuzat să ocupe locul din fotoliul care-i fusese consacrat, a pufnit dezgustat sub pat şi, în final, de parcă anume ar fi lăsat-o la urmă, s-a aşezat în faţa băii. Mârâitul gutural a devenit brusc un urlet lugubru.
-Angelă! Aruncă, fă, potaia că dacă mă scol eu, e ca şi mort. Cântă Guţă, n-auzi?!
Auzea, auzea. Roni era genul de om căruia nu-i plăcea să fie deranjat în tabieturile lui; plus de asta se arăta gata în orice clipă să asculte „muzică”, să petreacă, să joace, să se distreze. Oricine se împotrivea acestei tendinţe naturale, devenea duşmanul său. Acesta era numai unul din motivele pentru care ea îl bănuia de origini rrome.
N-avea decât să plece puţin cu Pichi afară, până se mai calma bietul sufleţel.
-Hai, îngeraşul mamii. Uite, stăm aici, pe buturuga asta, iar tu o să-mi spui ce te necăjeşte în casă.
Cel puţin Pichi, dac-ar fi vrut, avea cui să se plângă. Ea trebuia să tacă întotdeauna. Încă o dată, era cazul să-şi mărturisească, Roni se dovedea sub aşteptări. Nu mai visa ea de mult la Făt-Frumos pe cal alb; renunţase să mai ia în considerare aspectul fizic la bărbaţi; nu mai conta nici vârsta. Apoi şi-a zis că nu e neapărat să fie om cu şcoală, că ajunge să fie Om. Ei, Roni nu era nici măcar atât. N-o iubea, n-o respecta, se pare că nici nu intenţiona să se însoare cu ea. Dar avea bani, dumnezeule! O sută cincizeci de mii de euro, atâta avea în cont. Aşa o sumă ar fi putut-o scăpa de griji. S-ar fi angajat din nou asistentă la spital, pentru că o astfel de zestre ar fi convins un doctor să observe că e drăguţă, în ciuda celor treizeci şi doi de ani şi că e citită, chiar dacă n-are facultate. S-ar fi îndrăgostit de ea şi ar fi trăit fericiţi. Fiindcă ea avea multă, foarte multă dragoste de dăruit. Păcat că acum o primea numai acest căţel.
-Tu eşti leul cel viteaz al lui mami. Dar ar fi grozav dacă n-ai mai lătra în casă.
„Pentru că-l superi pe nenea cel rău.”
Chiar şi ea învăţase să se ferească de nenea cel rău. De când se întorsese din străinătate, Roni nu mai era bărbatul necioplit, dar tandru, cu care se obişnuise.
Violenţa lui trăda ceva de fiară încolţită, iar ea ştia ce era: banii. Banii aceia nu erau de drept ai lui. Acum se simţea un băiat de băiat. Aspiraţiile lui nu erau înalte, de aceea se mulţumea cu asemenea casă. Încă nu se considera în siguranţă, altfel primul lucru pe care l-ar fi cumpărat, ar fi fost o maşină cu care să rupă gura târgului, nu ca Nova asta ruginită; maşina era pe primul loc, chiar dacă noaptea s-ar fi dus să doarmă într-un boschet.
S-a mulţumit cu un lanţ gros de aur pe care îl asortează la maieurile colorate şi la pantalonii încheiaţi sub burtă. A uitat că-i promisese şi ei un inel. De fapt a început să uite de ea aşa, în general. Ea e bună la gătit, la curăţenie şi pe post de amantă.
Nu, lucrurile nu pot continua în acest mod. Se va gândi la posiblităţi de schimbare. Până la urmă, era păcat să furi de la un hoţ?
-Ia zi tu, Pichi, o fi voie cu căţei în avion?
Ţârâitul lăcustelor amuţi pentru o clipă. Cel puţin aşa i se păru. Ideea ca un fulger luminos îi aprinse imaginaţia. Chiar… de ce nu? Era în stare să facă asta! Roni nu va fi aşa deştept încât s-o găsească.
În ziua următoare se trezi mai bine dispusă. Roni plecase ca întotdeauna, fără nicio explicaţie, dar astăzi faptul o făcu să zâmbească. De ieri mintea ei nu încetase să întoarcă pe toate feţele gândul că ar putea cu adevărat să-şi ia viaţa în mâini. Succesul e al celor care au curaj să rişte, să lupte, să-şi croiască singuri destinul. De câte ori nu auzise acest slogan şi-l considerase o simplă figură de stil! Acum avea o hotărâre luată. În fond, era o ocazie ce n-avea să se mai ivească a doua oară. Ştia ce are de făcut. Important era să n-o cuprindă mila.
-Ce zici, Pichi, mergem să uzi copacii din Hyde Park?
Va fi o doamnă ce călătoreşte singură, discretă, dar nu săracă; fără extravaganţe, însă cu dare de mână. Are să vadă Egiptul şi, de ce nu? America! Îşi va găsi un soţ, iar problemele de acum vor fi uitate. Ca-n melodia aceea din Abba: „find me a wealthy man”.
-Money, money, money! fredonă cu speranţă.
Perspectiva aceasta îi dădea curaj, o făcea să prindă aripi. Nici nu-şi dăduse seama ce nefericită fusese lângă ţiganul de Roni! Maică-sa, Dumnezeu s-o ierte, probabil că se răsucea în groapă văzând ce mezalianţă era să facă. Numai că…
-Doamna Angelica!
Iarăşi! Baba asta era insistentă nu glumă. Dacă-i va vizita în fiecare zi, avea să devină în scurt timp o problemă.
-Da tanti.
-Hai bună ziua!
-Bună.
-Venii cu vaca cum vorbirăm. Iacă pe cine ţi-o adusăi.
-…
-E Leana lu’ Ionică Broscaru. Surdo-mută, săraca… ziceaţi că vreţi ajutor…
-A, da.
-E surdă, ea n-a auzit poveştile de le spunea lumea cu casa matale. Face curat unde-o pui tălică.
-Atunci să mergem în baie.
-Ce bine miroase a cafea!
-Poftiţi, hai să beţi şi dumneavoastră.
-Vai, nu vrem să facem deranj, da’ dacă ne invitaţi aşa frumos…
-Şi doamna Leana… e surdă de tot, de tot?
-E surdo-mută de când a trăznit-o la Gherghina, în deal.
-A trăznit-o?
-E poveste lungă, ţi-oi spune-o într-o zi. He, he , omu’ ia ce merită…
-Cum o să mă înţeleg cu ea?
-Las’ pe mine, maică! Că mă înţeleg cu ia prin semne. Hai, Leană, gata cu cafelile, că te domneşti prea rău. Ietă baia lu’ doamna: o faci lună-bec, ai priceput? Daţi-i o cârpă ceva, neşte prafuri să cureţe ca lumea… Auzi, Leano, ăi căpăta o ţuică de la doamna când termini, dacă nu faci de mântuială… Aşa, doamna Angelica, noi hai înapoi la cafea, că ea îşi vede de treabă.
-Şi cum s-a-ntâmplat necazul doamnei Leana?
-A bătut-o Dumnezeu că n-a vrut să crează minunea ce se petrecea la geamu’ preutesii.
-Minunea…
-Apărea sfântu’ Nicolae, mamă, se uita fix în ochii tăi!
-Iar ea nu l-a văzut.
-Cine nu-l vedea, zicea popa că are păcate ascunse…iar ăi de-l vedeau, ierau binecuvântaţi şi-i învăţa numai de bine, să dea bani la biserică, să ajute… Începuse să vie oamenii de prin prejurimi. Pe-ormă moş Miluţă o vorbit cu Domnu Dumnezeu, mare minune!
-Cu Dumnezeu în persoană…
-Da, pe când iera la praşilă, la porumbi, o ieşit o pală de foc din pământ, de-o căzut moşu cu obrazu’-n ţărână. Da’ iera foc de-ăl de nu arde… Porumbii ăia o făcut câte şase ştiuleţi şi-or rămas verzi trei ani de zile; iar moş Miluţă o căpătat daru’ tămăduirii şi-apăi o-nceput să vie lumea puhoi, pe toţi îi blagoslovea moşu, de-i aduceau de toate: mâncare, bani, păsări, iar el se ruga pentru ei. Numa că s-o supărat dom’ părinte, de…
-Părintele de care îmi spuneaţi ieri c-a citit?
-Nu, mamă, nu! Ăsta-i popa ăl tânăr, eu zic de cel ce-o murit…
-A murit preotul?
-Şi popa şi moş Miluţă, da’ se zice că de vină ar fi fost părintele, că prea se înverşunase. Aoleo! Ce făcuşi, Leană, ce-ai spart?
-Vai de mine, tanti, haideţi că îi este rău!
-A! Vai de sufletu’ ei, sărăcuţa de ea, are şi boala copiilor, vedeţi? Ia s-o apucăm să nu se mai zbată. Da’ a făcut curat repide! Lună-bec, c-aşa i-am zis.
Într-adevăr, Roni avusese dreptate şi el măcar o dată: la ţară nu avea cum să se plictisească. La bloc putea să nu interacţioneze cu vecinii luni întregi; aici nu era posibil să evite vizitele Anişoarei, privirile furişate ale femeilor ce-şi făceau de lucru pe uliţa din vale sau caprele ce urcau îndrăzneţe prin livadă până la uşa bucătăriei.
Iar dimineţi ca cea de azi, mai rar! După povestirea exasperantă de la cafea, criza de epilepsie a Leanei garnisită cu urlete, mârâieli şi scheunături din toată gama, marca Pichi. Bietul de el, nu i-a ajuns stresul mutării, trebuia să mai vadă şi pe Leana… Nici acum n-a ieşit de sub pat. Mai scapă câte-un lătrat însoţit de suspine, mai mârâie, se mai scarpină sonor în clipele de linişte. Baia îl enervează la culme. Femeile au plecat de mult, tanti Anişoara probabil că a croşetat deja doi metri de dantelă stând la coada vacii. Baia e problema lui Pichişor, cu toate că mămica lui i-a explicat de mai multe ori că e totul în regulă. Plus de asta, acum e curat, nu mai arată ca înainte. Foarte eficientă Leana! Pichi ar face bine să inspecteze, eventual să marcheze un colţ, până nu vine Roni.
I-auzi, maşina!
-Angelă, treci fă să iei plasele!
-Ai venit devreme.
-Erai cu amantu’?
-De obicei am un singur amant.
-Vezi că poate păţeşti ca aia din baie…ţi-oi crăpa capu’.
-Cred că e mai simplu pentru tine decât să mă iei de nevastă.
-Pune masa, că la patru mă duc înapoi.
-Stai să pun ceva la prăjit, e de-abia unşpe jumate, n-am ştiut că vii.
-Când ţi-oi arde-un dos de palmă, te dau cu roţile-n sus! Ce mama mă-tii ai făcut toată ziua? Iar pierzi vremea cu babele? Mă duc să ascult caseta asta. Dacă n-ai nimic de mâncare când e gata, te scot în şuturi pe poartă să te duci dracu’ unde ştii. Vezi că ţi-am spus cu frumosu. Şi dă javra aia afară.
-Hai, Pichi, vino cu mama!
Era mai bine să-l evite pe Roni când se vedea de departe că e prost dispus.
-Angelă! Vin’ putoareo şi zi ce-i în patu’ ăsta!
Dacă n-ar fi fost pata aceea mare şi mişcătoare întinsă pe toată suprafaţa dormezei şi pe o parte din perete, n-ar mai fi putut să tacă şi ar fi răspuns şi ea urât lui Roni. Cu riscul unei palme grele, că tot nu era prima, l-ar fi împuns în legătură cu diferenţa socială dintre ei doi, că asta îl enerva cel mai tare. Dar având în faţa ochilor acele mii de miliarde de furnici cârcâind, călcându-se în picioare cu un sunet terifiant, se simţi cuprinsă de friguri.
-Când scuturaşi, fă, ultima oară aşternuturile?
-Roni, doar am dormit aici astă-noapte şi nu era nimic!
-Te-am întrebat altceva: când ai scuturat patu’? Toată ziua stai degeaba, vin acasă şi nu e de mâncare, ceşti de cafea peste tot şi muerea cu gust de harţă.
-Dă-mi drumu! Furnicile astea vin de undeva, n-aveam cum să le opresc chiar dacă scuturam patul. Roni, Roni, te rog! Au! Mă doare!
-Numa’ jigodia aia de câine mă inervează mai rău ca tine. Ori scapi de el, ori dispari cu el. La ce latră fir-ar al dracu cu mă-sa! Marş, potaie, nu te stropşi la mine că-ţi dau una de zbori până-n Sicilia. Na! Acu’ ai adus şi-o mâţă şi-a trântit toate sprayurile de pe etajera din baie. Ia-ţi, fă,animalele că asta-i casă de om, nu coteţ. Ce tot stai cu fereastra asta deschisă, faci pe fiţoasa, îţi pute,ai?

* * *

-Bună, Roni. Stai liniştit, e abia doişpe fără un sfert. Noaptea. Ştii, trebuie să plec devreme de tot, că avionul decolează la nouă. Cu rabla ta de maşină fac mai mult de două ore până la Bucureşti. Ai vrut să zici ceva? Da, am biletele rezervate, gândeşte-te la o destinaţie exotică… Nu, nu te agita. Va trebui să mă asculţi, doream să-ţi spun nişte lucruri… În primul rând, să te lămuresc: plasturele ăsta de pe gură e pentru că ai înjurat-o pe mama; cătuşele de la mâini, nu se desfac, ai încredere în mine, sunt pentru toate palmele încasate de la tine. Cătuşele de la picioare sunt pentru şutul cu care l-ai schilodit pe bietul Pichi. Acum, că am stabilit o egalitate de forţe, îţi spun ultimele cuvinte din viaţă. Cum adică de unde am cătuşele? Ar fi cazul să ştii mai bine. Hm? Lăcrămioara? Ce-ţi spune acest nume? Fetişcana pe care ai tot vizitat-o în ultimul timp, pentru care erai mereu grăbit. Hai, nu mai face pe inocentu, că ştiu. Lucrează la sexshop, în Lenin-Sud.
Vezi că-ţi aminteşti? Păi cum de unde am aflat? Uite-aşa bine: probabil i-ai spus că n-ai pe nimeni, i-ai spus şi numele exact şi-a sunat acasă, mititica. M-am dat drept soră-ta. I-am spus ce mult mă bucur că Roni a cunoscut o fată cuminte ca ea. Şi bineînţeles că mi-a povestit tot ce-am dorit. O scumpă! Zicea c-ai cerut-o.
Oh, nebunaticule! Ce repede a mers! De-asta începuse să te agaseze prezenţa mea. Acum, gândeşte-te şi tu: mie ce-mi mai rămânea de făcut? Am o vârstă, Roni. Trebuie să-mi iau viaţa în mâini; tu n-ai avut niciodată intenţii serioase. O, nu protesta, e prea târziu. Vezi tu, eu am priceput imediat că banii tăi sunt furaţi; aşa mi-a venit ideea. Care mafiot italian te-o fi căutând? Ha, ha! Te-ngălbeneşti! Duşmanul tău cel mai mare e nivelul de inteligenţă, dragule. Şi faptul că mereu m-ai subapreciat. Dac-ai văzut că poţi să scoţi bani din bancă, n-ai mai verificat cine e titularul contului. O greşeală e-le-men-ta-ră. Acestea fiind zise, trebuie să ne despărţim. A! Era să uit. Acum poţi vedea cât ţine la tine Lăcrămioara, după timpul care va trece până se va interesa serios despre dispariţia ta. Anişoarei
i-am spus că sunt plecată la nişte rude, iar tu te-ai întors în străinătate. Ştiu, ştiu c-o să fie un pic greu. Uite îţi aprind televizorul pe canalul acesta pentru adulţi, ca să se asorteze cu cătuşele. Deşi nu ai cum să ajungi la ea, pe capul patului e o farfurie cu frişcă şi căpşuni, c-aşa se face; sunt convinsă: şi după mult timp criminaliştii vor stabili la analiză ce era acolo. Ai înţeles! O seară romantică. Ultimele apeluri de pe mobilul tău sunt spre Lăcrămioara, e perfect. Deşi nu cred că se va merge atât de departe. Şi ştii de ce? Pentru că furnicilor le place dulcele. Dar mai mult decât dulcele, le place carnea; am testat. De frica ta, tot scuturând şi încercând să le stârpesc, am reuşit să le studiez temeinic.
Crede-mă, am găsit exemplare de doi centimetri! Şi pişcă rău. În ciuda tuturor prafurilor, revin în două ore. Prizează furnitel şi se simt bine. Acum ai să te convingi că vin dracu ştie de unde şi nu e neglijenţa mea, aşa cum cu fineţe ai sugerat. Dacă stai liniştit s-ar putea să te elibereze din cătuşe. Bine, vor fi şi unele pierderi…Nu, nu mă privi aşa, Roni. Mi se rupe inima! Dacă te purtai frumos, îţi organizam o sinucidere liniştită, în cadă, cu lumânări, cu muzică în surdină. Ai uitat că sunt asistentă medicală. Sau te lăsam cu butelia deschisă…Dar ai fost execrabil. Degeaba clipeşti în felul ăsta disperat, nu mai pot da înapoi… Ce-i? Ce truc ieftin, crezi că dacă mă uit în spate, ai să te poţi elibera? Na! Ce e?
Dar Angela n-a mai avut timp să înţeleagă ce se petrece, fiindcă Întunericul s-a rostogolit peste ei.

Proprietate cu casă şi pădure


Ia să vedem: era totul în regulă? Masa aranjată cu două tacâmuri, vaza de flori amplasată pe pata de vin care n-a ieşit la spălat, farfuriile din setul de zestre al nevestei – Dumnezeu s-o ierte – sfeşnicul de argint lustruit cu lumânarea aprinsă, numai de n-ar mai întârzia Mioara că se arde toată, şerveţelele, da, şerveţelele şi sub şerveţelul ei…casetuţa de pluş roşu în care îi oferă cerceii cu diamante.
Violeta va face scandal, desigur, dar îşi asumase orice riscuri. Unde scrie că trebuie să laşi totul copiilor? Îi va spune că i-a amanetat astă-iarnă ca să plătească întreţinerea şi n-a mai avut bani la timp ca să-i recupereze. Erau cerceii defunctei, ca şi celelalte bijuterii, dar asta nu presupune că Adrian şi Violeta le moştenesc pur şi simplu. În fond, el se chinuise cu nevastă-sa şapte ani de zile cât a stat paralizată. Acum vrea şi el să se bucure de viaţă. Îi vor face scandal şi cu apartamentul. Numai că s-au trezit prea târziu. Nu doar că e vândut bine-merci, dar banii obţinuţi şi-au şi găsit destinaţia. Poate aşa va reuşi s-o înduplece pe Mioara… Mititica de ea, era o mamă devotată, dorea să-şi ajute fata măritată cu un individ cam băutor de spirtoase şi pe băiatul care trebuia să-şi plătească restanţele, că-n ziua de azi te pică la examen doar ca să mai plăteşti o dată. Ei, dacă-i oferă el sumele necesare… Poate va accepta în sfârşit să se mărite cu el. Fostul ei soţ s-a recăsătorit, nu mai are ce aştepta de la el. O va face doamna Mandrea! Oho, dac-ar şti ea ce rezonanţă istorică are numele ăsta… Şi când o s-o ducă şi la ţară… Aoleu! Apa de gură! Şi şampania! Uitase să bage şampania la frigider. Nu putea să creadă că are asemenea emoţii!
Parc-ar fi de douăzeci de ani! Hm, dar dacă se uită bine, nu arată rău deloc! E un bărbat încă verde, cu spatele drept, înalt şi falnic. Nu se cunoaşte că asta-i o proteză; dinţii strălucesc. Cine poate spune cu mâna pe inimă că-i dă şaptezeci de ani? Se vede, bineînţeles, că e mai în vârstă decât Mioara, aşa cât să se simtă ea protejată, dar nicidecum nu sunt ridicoli, Adrian, când a spus treaba aia, era plin de venin.
Bun, şampania e la rece, fripturica e la cald, în cuptor, de ce întârzie Mioriţa lui?
Ha! Ăştia sunt paşii ei, îi cunoaşte picioruşul micuţ dintr-o mie.
-Intră, păsărelu’ meu, bine-ai venit!
-Ia uite le el, ce s-a mai împopoţonat! Cu ce ocazie?
-Nu mă săruţi, mieluşeaua mea?
-Hai, vino să te pup, că mi-a fost dor de tine, măcar că nu meriţi.
-Ba da, merit. Nu mai am răbdare, îţi spun vestea cea bună. He, he, ai făcut ochii mari!
-Păi cine ştie ce ţi-a mai trecut prin cap! Ca atunci când ai luat bilete la băi cu toţi boşorogii, de parcă eu am chef să mă întind pe prosop lângă babele alea descărnate!
-Nu, scumpa mea, nu. E o veste mare.
-Atunci zi odată că-mi dai palpitaţii la inimă!
-Am vândut apartamentu’!
-Vai de mine, Iulică, te-o fi păcălit careva!
-Măi Mioaro, asta e părerea ta de mine?
-Nu, da’ Violeta şi Adrian de mult timp au de gând să-ţi ceară partea lor de moştenire după mamă şi mi-e să nu te fi silit să vinzi în pierdere.
-Stai liniştită, păsărico, eu sunt mai deştept ca ei. Nici nu ştiu că am vândut. Nici nu visează că am cumpăr…
-Ce-ai făcut?
-Nu aşa am vrut să-ţi comunic. Hai să desfacem şampania, mai am o surpriză. Rămâi aici peste noapte, da?
-Nu ştiu. I-am promis fie-mii că stau cu a mică.
-A! A pocnit ca la sărbătoare! Ţine cupa repede!
-Fii atent, Iulică! Mi-ai pătat fusta nouă.
-Şampania nu pătează!
-Dă şervetu. Ce naiba ai pus aici? Vezi c-a căzut ceva pe jos.
-Mioara, te rog să primeşti din partea mea, odată cu sentimentele mele cele mai profunde şi pe deplin sincere, această mică atenţie.
-Mama mia, da’ mult vorbeşti şi nici n-ai apucat să bei! Ce-i în cutie?
-Deschide-o.
-A, sunt nişte cercei. Aur, nu?
-Vai de mine, n-aş îndrăzni să-ţi ofer tinichele. Sunt cercei de aur cu diamante; priveşte montura, azi nu se mai lucrează aşa.
-Ai, mă! Sunt faini, l-am rugat şi eu pe Nini să-mi aducă o pereche din Turcia… Şi mai ai şi alte lucruşoare de-astea?
-Dacă regina inimii mele doreşte, sunt gata să-i aduc orice.
-M-ai dat cu roţile-n sus, ce să spun! Regina inimii!
-Da, Mioara, sufleţelul meu, tu eşti tot ce mai am pe lume şi de aceea doresc să…
-Da’ nu mai pui nimic pe lângă beutură? O sărăţea, ceva?
-Cum să nu! Am uitat, iartă-mă. Aduc friptura. Trebuia să bem şampania la sfârşit, cu pişcoturi, numai că am dorit să fie un moment festiv…
-Lasă, că tai eu carnea, cine ştie ce boacănă mai faci.
-Mioara, înainte să ne aşezăm, vreau să-mi spui dacă te-ai mai gândit şi ai luat o hotărâre, dat fiind că sentimentele mele pentru tine…
-Vrei să mă mărit cu tine, hm? Păi, e nevoie de bani pentru asta, scumpule. Eu am greutăţi cu copiii, că ştii şi tu… aşa că deocamdată…
-Nu pomeni de bani! N-am să las un lucru derizoriu să stea în calea fericirii noastre. Cu banii se rezolvă.
-Da, dar nu e vorba doar de bani de nuntă. Lili a mea nu face faţă cu nebunu’ ei, că bea de stinge, găsi-l-ar boalele; Bebiţă vrea să-şi ia şi el permisu’…
-Încă n-are maşină.
-Lasă, că maşina vine şi ea că e băiat de băiat şi face bani. Apoi datoria mea este să-l ajut; că nu pot fi fericită până nu-l ştiu şi pe el căpătuit…
-Da, dar trebuie să te mai gândeşti şi la tine.
-Tu poţi să te gândeşti numai la tine, că copiii tăi e sănătoşi la casele lor fiecare, aranjaţi şi cu de toate. Bebiţă al meu se luptă să termine şi el anu’ întâi de doi ani, c-a prins ciudă pe el un profesor şi-l pică mereu, ba l-a vorbit de rău şi la alţii, de l-au luat la ochi şi-i dă numa’ note mici. Din cauza asta n-a putut să înveţe nici pentru permis de l-a picat de patru ori; cum să nu-l lase moralu pe bietu băiat? Da’ am auzit eu de unii din Piteşti care-ţi dă permis într-o săptămână. Ăia-s oameni corecţi, da trebuie şi tu să fii finuţ, mă înţelegi…Aşa că dacă fac socoteala cu restanţele şi cu permisu, mă apucă ameţeala! De nuntă-mi arde mie? Eu sunt femeie amărâtă, nu-mi vine să visez.
-Păi dacă problemele de care spui s-ar rezolva, ai vrea să te căsătoreşti cu mine?
-Sigur că da, iubiricelu meu! Da’ cum să facem?
-Mioara, te rog să n-o iei ca pe un afront, ca pe o jicnire adusă virtuţii tale. Uite ce îţi propun: dă-mi voie să te ajut eu cu sumele de care ai nevoie.
-Vai, crezi că poţi? Cât ai luat pe apartament?
-Am primit suficient ca să rezolvăm totul.
-Stai! Tu unde vei locui? Cât te mai lasă aici?
-Noi. Noi vom locui…surpriză!
-Zi odată, că mă inervezi!
-Ţi-am povestit că ai mei se trag din neamu lui Mandrea, boierul. M-am dus în comună şi am cerut să mi se retrocedeze proprietăţile preluate în mod abuziv de statul comunist. Din păcate, actele cele mai multe s-au pierdut. N-am putut să fac dovada pentru tot pământul, martorii care îşi aduceau aminte au cam murit între timp. Dar primarul a fost cumsecade şi mi-a dat la schimb teren în suprafaţă de douăzeci şi cinci de hectare. Conacul n-aveam cum să-l mai obţin, că e muzeu şi s-a investit mult în el. Însă mi s-a propus o variantă pe care am acceptat-o: primăria ne cedează o casă nouă, situată la marginea pădurii.
-Nu-nţeleg de ce nu ceri conacul. E mare?
-Scumpa mea, asta ar însemna procese peste procese, iar afacerea ar trena ani de zile; lasă cum zic eu şi-o să vezi că vei fi mulţumită. Am văzut casa. Are trei camere, baie, bucătărie şi un balcon închis. E suficient pentru noi. Şi gândeşte-te că-n felul ăsta ne rămân banii.
-Ştiu şi eu... E locuinţă socială? Cum de are primăria aşa fleoşc! o casă?
-Habar n-am. A zis ceva primarul…că au cumpărat-o de la moştenitorul ultimului proprietar ca să facă în ea casă de oaspeţi…n-am înţeles prea bine, dar nu mai e locuită de doi ani.
-Deci nu e nouă.
-Ştii ce? Ai s-o vezi. Te vei simţi o adevărată cucoană când vei locui pe dealul acela care domină tot satul, înconjurată de grădină, livadă şi pădure, toate ale tale.
-Bine, bine, aşa să fie.
-A! Înseamnă că ai răspuns cu „da” cererii mele? Vrei să fii soţia mea?
-Da, vreau, mai ales că tu eşti deosebit de toţi bărbaţii şi eşti generos că mă ajuţi şi pe mine.
-Nu, nu e ajutor. Efectiv doresc să te fac fericită. Uite ce bine-ţi stau cerceii!***
-Draga mea, vino şi stai pe bancheta din spate cu mine; aici e locul de onoare.
-Lasă-mă, Iulică, că văd mai bine din faţă şi mai schimb şi eu o vorbă cu Genu că nu ne-am mai văzut de mult.
N-avea ce face. La insistenţele Mioarei cumpărase un ford; până la urmă era mulţumit de asta, dar ar fi fost şi mai fericit dacă l-ar fi putut conduce chiar el. Mioara însă nici nu vrusese să audă. Ce! La vârsta lui să conducă! Să pună în pericol viaţa lor… Era ceva nou şi nu prea măgulitor în tonul ei. Niciodată nu-i mai spusese că e bătrân; dimpotrivă. Şi în loc să-şi ia şi ea carnetu la Piteşti împreună cu Bebiţă, că tot se deplasaseră până acolo, preferase să angajeze
„un vechi prieten” care acceptase rolul de şofer. Nu prea înţelegea de ce trebuie plătit, dacă e un vechi prieten. În fine. Omul părea de bună credinţă, fiindcă se ocupa şi de partea mecanică. Una peste alta, maşina cheltuia destul de mult. Consumul era departe de a fi atât de mic pe cât se spunea în cartea tehnică…
Toate astea păleau însă pe lângă bucuria şi împlinirea pe care o simţea
ducând-o acasă pe Mioara. Doamna Mandrea! Satul avea s-o respecte şi s-o preţuiască, iar el o va impune ca pe continuatoarea spiţei lor de boieri.
-I-auzi, mă Iulică, ce zice şoferu’ nostru: că pe drumurile astea desfundate ne trebuia un jep.
-Vrei să spui o maşină de teren? Da, n-ar fi fost rău, numai că sunt scumpe tare.
Priveşte, draga mea, în dreapta este biserica, iar un pic mai sus e vechiul conac.
Apare imediat şi casa noastră, e pe prima uliţă ce urcă în sus de la troiţă.
-Aoleu, domnu’ Iulică, în ce fundătură aţi adus-o pe doamna!
-Nu-ţi face griji, domnu Eugen, că aducem cu noi confortul şi civilizaţia, iar Mioara va fi mai doamnă decât multe de la oraş. N-are decât să se plimbe pe moşie şi să supravegheze muncitorii, asta când vom fi acasă, că-n rest vom petrece mai mult prin staţiuni.
-Ştii ce Iulică? Nu-mi face tu mie programu, te rog adu-ţi aminte ce ne-am înţeles. Că acuma, nu-nseamnă că dacă sunt nevastă-ta, fac tot ce zici. E clar?
-Stai, scumpa mea, nu te ambala. Vei face ce vrei, bineînţeles, eu doar credeam…
-E, nu mai crede nimic. Aia-i casa?
-Da. Îţi place, sufleţelule?
-Pe din-afară n-arată rău, da’ ce-o fi înuntru?
-E bine, e curat, că mi-a promis domnu primar că trimite nişte ziliere s-o măture. Tu, Mioriţa mea, mai trebuie să decizi ce mobilă cumpărăm.
-Văd că nu mai sunt alte case în jur. M-aş plictisi să stau aici toată ziua. Hai, Genule, trage maşina mai aproape, că ne murdărim pe pantofi. Scoate cheile, Iulică!
-Doamnă Mandrea, binevoiţi să vă luaţi în stăpânire proprietatea. Iubita mea, ar trebui să te trec pragul în braţe…
-Măi omule, lasă şi tu măcar odată gargara. Râde Genu de noi.
-Am spus ceva rău? De ce nu eşti mai blajină, Mioara?
-Intră, dragă, şi mai scuteşte-mă. Am venit să vedem casa, iar tu te porţi ca un motan în călduri. Fă bine şi nu te mai bosumfla. Uite, în colţul acela mi se pare că e tencuiala un pic căzută. Ce zici, Genule, ce părere ai?
-Nu e rău. Se vede că e casă nouă. Nici foarte mare, da’ nici mică.
-Gata, Iulică? Ai reuşit să găseşti cheia? Hai să intrăm. Pfui! Ce aer închis!
-Doamna Mioara, casa n-arată rău, numa’ că e-n pustietatea asta… Holu’ e mare, e cu gresie, prin camere văd că e parchet, pe balcon e termopane… merge.
-Bine că-ţi place dumitale, domnu Eugen, că stăpâna e nemulţumită.
-Grozavă curăţenie au făcut zilierele primăriei! Uită-te şi tu: parchetu are pete, nu e văruit, iar asta… cred că e baia, nu? Mucegai în floare! Mi se pare mie Iulică mamă, că desfacem patu de campanie din portbagaj şi rămâi aicea să faci curat până viu eu cu mobila.
-Scumpiţa mea, dar n-am de nici unele.
-Noroc că m-am gândit eu din timp. Genule, adu ălea două sacoşe din spate.
Ţi-am pus pijamale, haine de lucru, o pătură şi nişte mâncare. Ia uite, ai şi două beri. În sacoşa astalaltă e cârpe, detergenţi, perii şi terpinol. Aia e soluţia de spălat geamuri. În pungă e var, vezi să nu se verse! Genule, ai uitat găleata în portbagaj şi trafaletele.
-Da’ văd că te-ai gândit la toate.
-Vezi ce nevestică bună ţi-ai luat? Hai, dezbracă-te şi instalează-te să văd că e totul bine ca să pot pleca liniştită.
-Păi tu te descurci singură la oraş cu mobila?
-Mă ajută Bebiţă, e şi Eugen, nu-mi purta mie de grijă.
-Nici n-ai văzut toată casa.
-Chiar aşa! Unde-i bucătăria? Şi uşile astea închise…
-Bucătăria e la parter, către livadă. Uşa aceea dă spre dormitorul mare, iar cealaltă spre sufragerie.
-Da’ ce naiba are de nu se deschide? Haide, Genule, pune umăru, că
e-nţepenită. Aoleu! Mama mea, ce e aicea, vino Iulică să vezi pe necuratu.
-Sper că nu chiar pe… extraordinar… de când sunt n-am văzut atâţia fluturi la un loc.
-Nu sunt fluturi, dragă, e molii, uită-te bine. Cum dracu scăpăm de ele? Deschideţi un geam, să se aerisească. Iulică, când mă întorc să nu le mai găsesc. Faci ce-oi şti, le afumi, ceri naftalină prin vecini, e treaba ta. Eu nu şed în casă cu insecte. Hai să vedem şi bucătăria, că cine ştie ce-o mai fi şi acolo.
-Uite cheia de jos.
-Doamna Mioara, e cam naşpa cu bucătăria la parter; păi trebuie să ocoliţi pe afară de câte ori vreţi să staţi la masă. Dacă plouă, aproape că te lipseşti!
-Ei, asta da! Bucătăria îmi place. Mă auzi, Iulică? E mare, nu ca la bloc. Are gresie, faianţă şi geamu ăsta imens bagă lumină, nu glumă. Da’-n colţul ăla o fi fost sobă sau ce naiba, de n-au pus gresie?
-Ietă, doamna Mioara, e trapa de la beci.
-Beci? Primarul nu mi-a spus că ar fi şi beci la casă.
-Să vedem. Genule, coboară tu primu. De unde s-o fi aprinzând lumina? A! Bravo, Iulică, fii şi tu folositor. Ai ars becu. Şi nici măcar nu e ăla întrerupătoru. De-aci se-aprinde jos, vezi? Putem coborî, Genule?
-Haide, cucoană! Grijă la scăriţă că e cam abruptă. E loc de depozitare aicea, să luaţi marfă câtă vreţi, că ziceaţi că n-aveţi unde…
-Ia uite, domne ce pivniţă şi-au tras ăştia! Ce de rafturi! Ce zici, Iulică, cramă sau ce-o fi fost aci?
-Nu ştiu ce puteau ţine, că e peste mână să vii până jos. Despre ce mărfuri ziceaţi?
-Ei, ce! Ziceam să iau marfă de la Metro şi s-o vând la piaţă, să mai câştig şi eu… Mă mai ajuta şi Genu, că nici el n-are servici.
-Dar draga mea, n-o să te mai pretezi la astfel de activităţi… Acum ai şi tu alt statut social… Vei fi în fruntea comunei…
-Lasă-mă omule, că nu e ruşine să munceşti! Boierii ăia au fost nişte putori, nu făcea nimica, aveau sclavi, c-am citit şi eu. Munca nobilează pe om, deci nu te opune pornirilor mele.
-Doamnă, ştii la ce mă gândii? În beciu ăsta ar merge grozav o ciupercărie; e cald, nu e nevoie de lumină, da’ trebuie investiţie, că ăla…cum îi zice…na! Sămânţa din care creşte ciupercile…
-Spori, domnu Eugen, dar mai degrabă în crescătorie se foloseşte micelium.
-Aşa, tataie! Scuzaţi, vreau să zic domnu Mandrea, aşa îi zice. Micelumu e scump, că ştiu de la cineva care se ocupă. Da’ se câştigă bani buni; să mergeţi la supermarket să vedeţi cât costă un kil de ciuperci.
-E muncă multă, sunt şi riscuri, nu ne ocupăm noi cu afaceri de acestea.
-Ba, de ce nu? Măi Iulică, aşa se face banii în ziua de azi, he, he, ce ştii tu! Da, o să mai discutăm, Genule, e interesant. Gata! Am văzut tot, noi plecăm, Iulică. Vezi ai grijă să termini, că-n două, trei zile vin cu mobila. De la tine din apartament iau numa’ ce-mi place, iar restul o duc la Lili să-şi mai complecteze şi ea, că are o cameră goală… Nu spuneai că ai şi tu nevoie, Genule?
-Mioara, îngeraşul meu, în casă mai sunt şi lucruri de valoare, altele cu încărcătură sentimentală, totuşi n-ar fi mai bine să vin şi eu să te ajut să le selectezi?
-Ştiu c-ai vrea să scapi de-acilea, da’ n-am ce-ţi face. Rămâi la cureţenie dacă
n-ai fost în stare să te impui în faţa primarului. Atenţie la scări! Genule, întoarce maşina. Iulică, dacă e probleme, mă suni pe mobil. Da’ nu fără motiv.
-O să-mi fie dor de tine.
-Şi mie. Hai pa!
-La revedere, sărutmâna, iubita mea!

***
Ce femeie voluntară! Şi descurcăreaţă… necazurile au învăţat-o, că poliţistu’ de bărbatu-său dădea prea rar pe acasă; pe-urmă, a părăsit-o pentru alta. Cum a putut să lase o astfel de femeie? Eh, dac-ar fi fost şi el mai tânăr, ce avere ar fi strâns cu ea! Şi ce s-ar mai fi distrat! Acum, despre morţi numai de bine, dar defuncta, nevastă-sa, era prea sobră; cultă, nimic de zis, de familie, adevărat, însă prea părea nefericită tot timpul. Iar ultimii ani, cu ea paralizată la pat, au fost un coşmar! Din ce s-o fi supărat aşa de rău, încât să facă un atac cerebral?
Fiu-său, Adrian, suferea de complexul lui Oedip: dintotdeauna vrusese să-şi omoare tatăl; sau, cel puţin, să-l minimalizeze. De-aceea a fost în stare să susţină că maică-sa suferise atacul când a auzit că el a lipsit trei zile de acasă nu pentru că ar fi fost în delegaţie, ci pentru că era la o petrecere organizată de subalterni de ziua lui… Acesta nu era un motiv ca să paralizezi. Fusese la petrecerea aceea, da, a fost şi secretara directorului adjunct… însă nu se întâmplase nimic. Astea erau legături pasagere. Biata Iulia! N-avusese niciodată prea multă imaginaţie. Pe când Mioara… O adevărată leoaică, domnule, ceva de speriat!
Aşa… acum era gata echipat, se putea apuca de lucru. Întâi trebuia să scape de molii. Într-adevăr, mai ieşiseră din ele pe geam. Dar tot mai erau foarte multe. O lumânare aprinsă? N-avea lumânare. Să-nceapă din altă cameră. Na! S-a ars şi becul din sufragerie. Mai bine spală geamurile mâine de dimineaţă. De fapt, nu ar fi mai indicat să văruiască întâi? Poftim! Ceva tot îi scăpase şi Mioarei. O scară; de unde ia el o scară? I se păruse sau a văzut un scaun în dormitor? Aha! Iată scaunul. Dar ce atârnă aici?Nu se poate! O pereche de cătuşe! Hai că asta-i bună. Când o să-i povestească primarului… Cine să le fi uitat?
-Domnu Mandrea! Alo! E cineva?
-Da, pofteşte înăuntru care eşti acolo.
-Domnu Mandrea, vă rog eu, veniţi un pic.
-Ia uite comedie! Care eşti şi nu vrei să intri?
-Bună ziua! Vă salut cu tot respectul. Vă mai amintiţi de mine?
-He, he, tu trebuie să fii Vasile!
-Eu sunt, boierule. Da’ ce vă aduce la noi?
-M-am mutat în satul meu de suflet, vatra spirituală a neamului meu.
-Să trăiţi, să vă bucuraţi, da’ eu ziceam ce faceţi în casa asta?
-Am donat conacul strămoşesc primăriei, ca să-şi păstreze destinaţia de muzeu, iar eu am luat în schimb acestă căsuţă.
-De, conaşule, taman pe-asta?
-E mai mică, evident, însă uneori trebuie să mai sacrificăm interesul personal pentru binele comunităţii. Măi Vasile, aş avea nevoie de-o scară.
-Se face! V-o aduc imediat! La ce vă trebuie?
-Trebuie văruite camerele, e cam prăfuit.
-Şi zugravu de ce n-a venit cu scara lui?
-Eu zugravesc, Vasile; puţină mişcare nu strică.
-Cum doriţi, eu mă gândeam să vă ajut.
-Asta-i altceva! Mi-ar place să mai vorbesc cu cineva.
-Ehe, domnu Mandrea, e grea singurătatea şi văduvia e grea. Că acuma ştiu şi eu cum îi să n-ai muiere.
-Cum aşa? Parcă o ţineai pe Ana a lui Ţârcău.
- Anişoara, c-aşa-i ziceam. Până anu’ trecut, conaşule, până anu’ trecut. O fi ruşine, da-mi tot vine să plâng. Noroc cu Mărioara, fie-mea, că are grijă de mine şi nu mă lasă.
- Să nu te încrezi prea mult în copii. Sunt mânaţi de interese materiale, uită cât ne-am chinuit să-i creştem. Şi ce-a păţit Anişoara? Că sunteţi mai tineri ca mine.
-O lovit-o Leana cu sapa în cap.
-Care Leana?
-A lu’ Broscaru, surdo-muta, hai c-o ştiţi. Erau la sapă la Melente mai multe muieri şi dracu le ştie ce vorbeau, că numa odată sare nebuna şi-i dă femeii mele cu latu sapii în moalele capului. O murit pe loc. Acuma ce să-i faci? Prinde orbu’, scoate-i ochii! Că Leana e nebună cu dungă pe buletin.
-Condoleanţele mele, Vasile. O regret din tot sufletul. Dar dă-mi voie să-ţi spun ceva aşa ca de la inimă la inimă: refă-ţi viaţa. Nu te chinui. Uite, eu m-am recăsătorit şi sunt foarte fericit. Parcă-aş fi mai tânăr cu treizeci de ani. Nu lua în seamă opinia lumii şi mai ales a odraslelor, care ar vrea să scape de noi ca să ne moştenească.
-Să vă fie de bine, să trăiţi mulţi ani! Şi unde e doamna?
-A, doamna mea e femeie de afaceri. Scoate bani din piatră seacă. Noi n-o ducem prost, îţi dai seama, dar ea o face din pasiune. A rămas la oraş să încheie nişte angajamente. Va veni peste câteva zile şi atunci te voi prezenta.
-Păi să mă iertaţi că îndrăznesc, da’ la vârsta dumneaei mai poate învârti afaceri?
-Ce vârstă, Vasile, ce vârstă? Doamna Mioara are patruzeci şi cinci de ani.
-Aoleo! Da ştiu că sunteţi curajos, boierule!
-Ce vrei să spui? Hai, fugi după scară, că se face târziu.

***
Fenomenal! Chiar dispăruseră toate moliile? E miraculos ce poate să facă un geam deschis! Nu şi pentru el, însă. Îl cam trăsese curentul. Sau junghiul se datora nopţilor petrecute pe patul de campanie? Ar fi fost minunată o cafea, dar Mioara uitase să-i pună. Va începe ziua ca un băiat rău, cu o duşcă de ţuică din sticla adusă de Vasile. Noroc cu Vasile! Se dovedise un ajutor nepreţuit. Datorită lui putea s-o sune pe mieluţa lui, să-i comunice că a terminat. Ferestrele păreau cam înceţoşate, însă fără oţet, n-avea cum să le limpezească. Şi cu toate acestea, ce peisaj minunat oferea valea Topologului! În luncă, jos, casele aveau dimensiunea unor cutii de chibrituri, iar un atelaj trezit de dimineaţă nu era mai mare decât o jucărioară de copil. Până la urmă această frumuseţe o va cuceri şi pe Mioara. Dar ce vede? Camionul acela urcă pe drumeagul ce duce spre casa lor. Ce coincidenţă! Tocmai când se gândea la ea… Vine! Iubita lui vine acasă. Repede! Să strângă patul şi să dosească ţuica. Deja maşina e în curte.
-Mioara, păpuşa mea, bine-ai venit!
-Calmează-te, dragă, că ne vede oamenii. Te guduri ca un căţel.
-Nu mă săruţi? Mi-a fost aşa de dor de tine!
-Mai spală-te pe dinţi dacă vrei de-astea. Hei, băieţi, începem cum v-am spus; întâi mobila de bucătărie, pe care o căraţi acolo jos. Genule, du-te tu înainte, că ştii locu’.
-Mioară, să iei trusa de scule din cabină. Vezi să nu deşerţi sacii de rumeguş, că se sprijineau pe uşă.
-Iubito, de ce-i permiţi să te tutuiască?
-Ei, asta-i! Suntem de-o vârstă, ce-ai vrea? Toată ziua doamnă-n sus şi
doamnă-n jos? Nu e toţi demodaţi ca tine, cu pălărie, cravată şi politeţuri fără rost.
-Dacă nu te deranjează, eu n-am nimic împotrivă. Dar aceasta nu e mobilă veche?
-Nu e veche, are numa trei ani. E mobila lui Lili, na. Nu te umfla. Că ei sunt tineri şi au nevoie de schimbări.
-Nu pricep. Ea a rămas cu casa goală?
-Mă, da’ prost eşti! I-am cumpărat altă mobilă; cum era s-o las cu casa goală.
-Din banii mei?
-Banii mei! Banii noştri. Nu mai fi aşa de egoist, mai gândeşte-te şi la copii.
-Bine, bine îngeraşule! Întrebam şi eu numai într-o doară. Mă bucur c-o ajuţi pe Lili. Când am văzut cu ce camion vii, mi-am zis că eşti o foarte bună organizatoare; în ce alt vehicul ar fi încăput toate cărţile din biblioteca noastră?
-Pe dracu cărţi! Crezi că mai aduceam terfeloagele alea încoace?
-Mioara…
-Nu-mi face scene, că n-am chef acum. Ai zis că mă laşi să aranjez casa cum îmi place. Ei, mie nu-mi place cu hârţogăria aia plină de praf în casă. Punct.
-Atunci aş putea să le duc la Violeta, ca să nu te mai încurce…
-Nu mai duci nimica. E la Lili în beciul blocului, iar Bebiţă încarcă un portbagaj de cărţi în fiecare marţi şi le vinde la târg. Ţi-am spus că e băiat descurcăreţ. Le întinde pe botul fordului şi le dă după mărime: alea mai groase cincizeci de mii, iar alea mai subţirele treizeci de mii. Că se plimbă destui nebuni prin târg care să le cumpere. A zis:” Mămico, îmi plătesc singur restanţele.”
-Mioara, nu înţelegi. Erau cărţi de mare valoare. Erau şi ediţii princeps. Cărţi rare, valorează o avere.
-Valorează pe naiba! Zgârcitule! Ţi-e ciudă că face şi Bebiţă un ban. Aşa, dă-i drumu şi boceşte, fă-te de râs faţă de muncitori.
-Tablourile le-ai luat, da?
-Tablourile sunt la Lili în bucătărie. Erau prea întunecate pentru gusturile mele. Da’ ea a zis să i le dau ei că se asortează cu mobila maro pe care i-am cumpărat-o. Ăla cu strămoaşă-ta, Zoe, l-a pus gineri-miu în dormitor, deşi nu mă duce capu’ ce-o văzut la ea, că era ca o paţachină.
-Tablourile cele mici sunt un Piliuţă şi un Baba. Costă cât o viaţă de om.
-Las’ că are Lili grijă. Ţie la ce-ţi mai trebuiau? Şi nu te mai ţine de inimă că nu impresionezi pe nimeni!
-Mioarăă! Hai, fată, cu trusa aia de scule, că trebe să scoatem uşa!

***
-Alo! Ilie, tu eşti? Bună. Aici tata socru. Poţi să mi-o dai pe Violeta la aparat? Să trăieşti, fata mea. Ei, nu, că nu te-am uitat nicio clipă… doar că am fost teribil de ocupat…Da, da. Nu te supăra, eu nu mai puteam plăti întreţinerea la bloc şi plus de asta mi-era dor să locuiesc la ţară, ca în copilărie. Banii? N-au fost chiar aşa de mulţi cum crezi. Piaţa imobiliară a scăzut… Ştiu, tată, ştiu, dar am şi eu nevoi… eu din ce să trăiesc? Să merg la colţul străzii să cer milă? Nu exagerez, pensia mea nu era enormă cum spui… Ce mai faci azi cu douăzeci de milioane? Doream să vă invit pe la mine… Mioara nu e o femeie atât de rea pe cât insinuezi… E adevărat că se omoară cu munca, e gospodină, ştii… dar nu o laud…poftim? Ai cumpărat-o din piaţă? Hm… Cred că era alt exemplar… Nu vrea nimeni să mă jupoaie, stai liniştită. Tablourile sunt într-o consignaţie la Bucureşti, sigur că voi împărţi beneficiul…Violeta, latră câinele, cred c-a venit cineva. Mă scuzi, da? Te mai sun eu. Cu bine!

***



Dragă Adrian,


Îţi scriu în loc să-ţi dau un simplu telefon, deoarece mă tem că vei reacţiona şi tu ca sora ta Violeta, iar eu nu voi reuşi să spun ce doresc.
Cred că ţi-a spus Violeta că am vândut apartamentul şi m-am mutat la ţară. După cum probabil c-ai aflat, m-am recăsătorit şi, ca la orice nou început, e nevoie de bani. Acesta este motivul pentru care am păstrat suma integral, fără să vă dau ţie şi Violetei partea care consideraţi că aveaţi dreptul s-o moşteniţi. Plus de asta, dacă eşti corect, trebuie să admiţi că eu am fost cel care a avut grijă de maică-ta când a fost bolnavă, mi-am sacrificat cu ea şapte ani, drept urmare consider că e normal să încerc să-mi refac viaţa.
Poate acum, că eşti mai matur, sau poate mai târziu, vei înţelege punctul meu de vedere şi aşa zisul meu egoism. Regret că lucrurile au luat o turnură dramatică între noi şi aş dori să revenim la sentimente mai bune. După cum vezi, nu sunt mândru şi sper că vei renunţa şi tu la cerbicia ce te caracterizează.
Ceea ce doream să-ţi comunic ţine de o sferă foarte intimă, de aceea
te-aş ruga să nu divulgi cele ce-ţi voi scrie.
Am o problemă cu soţia mea, cu Mioara. Adevărul, cu toate că-mi displace s-o recunosc, este că trăiesc cu senzaţia că ea nu mă mai suportă. După căsătorie, relaţia noastră s-a depreciat cu fiecare zi. M-am străduit să mă port ca un gentleman, am scuzat-o în sinea mea de nenumărate ori, socotind că nu e obişnuită cu blândeţea din cauza traiului chinuit alături de fostul ei soţ. Cu toate acestea, o coardă dură a sufletului ei vibrează întruna. Mai ales de când ne-am mutat aici la ţară, parcă lucrurile au scăpat de sub control. Se petrec lucruri ciudate, pe care mă tem să le mărturisesc; ce-ar zice Mioara? Ce-ar zice lumea? Că sunt nebun, că m-am senilizat. E ceva în neregulă cu locul acesta; când vine aici, Mioara e alt om. Şi nu e doar atât. Tu ce vei crede despre mine dacă-ţi voi spune că-mi dispar obiecte banale de pe masă? La început mi-am zis că intră un om în casă şi le fură, deşi era puţin probabil să dorească cineva cana de apă, lanterna sau mosorul de sfoară. Apoi am găsit toate lucruşoarele încâlcite într-un ghem compact sub cadă, în baie. De atunci stau mereu cu uşa încuiată, dar fenomenul se repetă din când în când. Se întâmplă în unele dimineţi să-mi găsesc cămaşa ori pantalonii aşezaţi pe speteaza scaunului, unde i-am lăsat de cu seară, dar sfâşiaţi şofile-şofile. Asta însă a fost doar de două ori. Seara se ard becurile. Cu predilecţie seara. Nu-mi place să rămân pe întuneric aici, nu e ca la oraş unde luminile din stradă compensează. Ce zici, mă crezi sau mă pui sub interdicţie, Adrian? Cât despre Mioara, cred că e influenţată de un individ cu care face tot felul de afaceri. Îţi mărturisesc cu toată sinceritatea, Adrian, plânge sufletul în mine, dar am acceptat inclusiv ipoteza că acest Eugen îi este mai mult decât un asociat. Nu pot să zic nimic, pentru că mi-e teamă să nu mă părăsească. M-a ameninţat de câteva ori. Aş prefera să-mi dea în cap, aşa cum a promis, decât să divorţeze. O iubesc, Adrian. O iubesc cu toată disperarea vârstei mele de care-mi place să uit, cu conştiinţa faptului că e ultima rază de lumină a vieţii mele.
În ciuda acestui sentiment puternic, instinctul de conservare mă avertizează că trebuie cumva să mă salvez. Eugen a făcut o ciupercărie în pivniţă şi a hotărât împreună cu Mioara că eu trebuie să mă ocup de creşterea, întreţinerea şi recoltarea ciupercilor, iar ei le livrează. Mi-am dat toată silinţa, dar nu mai fac faţă. Mi-e tare greu să cobor scările acelea de atâtea ori, să verific în permanenţă temperatura, umiditatea, să tai ciupercile, miile de ciuperci cu cuţitaşul, să le ambalez, apoi să duc sus pungile după ce le-am cântărit. E o muncă nesfârşită. Iar pivniţa… e copilăresc ce-ţi spun… îmi inspiră groază, pare un loc rupt de tot ce e real. Mereu am senzaţia că mai e cineva cu mine acolo.
Ei vor să se extindă. Le-am spus că nu mai pot şi s-au supărat. Mioara nu ştie, dar Eugen m-a înghiontit de câteva ori.
În concluzie, Adrian, te rog din suflet, vino şi ia-mă de aici măcar pentru o vreme. Cred că Mioarei îi va părea rău şi, când o să vadă cum e fără mine, îşi va da seama că a greşit. Vreau să-mi salvez căsnicia. Te rog, ajută-mă. Te aştept cu nerăbdare.
Tata

-Poliţia, deschideţi!
-Să trăiţi, dom’ comisar!
-Cizmaru Eugen?
-Da, să trăiţi!
-Avem informaţii că ţineţi în spaţiu pe numita Mandrea Mioara. Este aici?
-Mioară! Vină, fato, că te cheamă şefu! Da’ poftiţi înăuntru. Aoleo, şefule, de
ce-aţi adus mascaţii?
-Dumneavoastră sunteţi Mandrea Mioara?
-Da, domnule. Ce s-a întâmplat?
-Ştiţi unde se află soţul dumneavoastră?
-E acasă, avem o casă la ţară.
-De când nu l-aţi mai văzut?
-Cred că s-a făcut o săptămână… Eu am afaceri aici în oraş. Da’ de ce? A păţit ceva, vai de mine!
-Doamnă, va trebui să ne urmaţi la secţie.
-Vin eu mai târziu, acum avem o negociere…
-Doamnă, sunteţi arestată sub acuzaţia de omor.
-Ce tot spuneţi acolo? Pe cine-am omorât eu? Trebuie să fie o greşeală.
-Domnul Mandrea Adrian a reclamat dispariţia de la domiciliu a tatălui său.
-Şi-o fi luat lumea-n cap, că era cam zurliu moşu’.
-Doamnă, vă rog să înţelegeţi că sunteţi arestată, ca principal suspect. Există o scrisoare a soţului dumneavoastră către fiul său, prin care vă incriminează. Vă rog să vă calmaţi. Băieţi, cătuşele.

Hora Ielelor, pensiune


Unu.

- E minunat, e cu adevărat magnific locul acesta!
Veneau cu maşina mică, era ultimul drum de la oraş la ţară; de-aici înainte, aveau să locuiască în acest peisaj de-o frumuseţe sălbatică.
-Auzi, Claudiu, asta e casa morţii mele.
-Ei, na! Ce vrei să spui?
-Că nu mai plec de-aici niciodată. Nu vreau să ne mai mutăm.
-Nu cred c-o să se mai ivească astfel de ocazii. Am băgat toţi banii în pensiunea asta, plus nişte fonduri europene.
-Am emoţii în privinţa clienţilor. Oare vor veni? Nu se vor speria văzând pagina de internet?
-Tocmai pe sperietură am mizat, aminteşte-ţi. Sunt oameni care simt nevoia să se sperie. Senzaţii tari, brrr!
-Oare s-a auzit în România de pensiuni tematice?
-Hai, dragă, îţi faci prea multe griji. Bineînţeles că se ştie. Tu gândeşte-te la nişte meniuri adecvate. Va trebui să pui la bătaie toată măiestria ta, ca să avem succes.
-Mamă, mi-i foame.
-Te-ai trezit, Andreiaş?
-Ăsta e feciorul tatei, face ochi când aude de mâncare.
-Mai avem mult de mers?
-Nu, puişorul meu, acum ajungem. Vezi ce frumos e pe aici? Ia uită-te în dreapta! Ai văzut mânzul?
-Mamă, o să avem şi noi un cal?
-Nu m-am gândit la asta, nu ştiu. Priveşte sus, pe deal. Aceea e pensiunea; îţi place?
-Seamănă cu un castel. Acolo o să stăm?
-Nu. Noi vom locui în casa de alături. O vezi? Căsuţa albă cu ferestre…


Aseară se culcase cu un nod în gât, dar astăzi se vor certa. De-abia se aşezaseră lucrurile, de-abia intraseră în normal, trecuseră doar două zile de la plecarea primului grup de turişti, iar Claudiu a şi început să aducă vorba de
fiică-sa. Nu era suficient că i-a plătit cincisprezece ani pensie alimentară? Că i-a lăsat fostei neveste apartamentul din centru cu tot ce era în el, fără să ceară partajul? Cât timp considera că mai e nevoie s-o ducă de mână? Fata avea nouăsprezece ani, terminase liceul şi n-avea chef să mai înveţe. Nu ştia să facă nimic, singurul lucru la care părea să se priceapă cu adevărat, era cheltuitul banilor. Maică-sa se recăsătorise în Germania şi îi trimitea bani, desigur, însă
nu-i ajungeau. Claudiu contribuia şi el, deşi se jura că nu, dar ştia ea mai bine!
Fătuţei nu-i plăcea niciun serviciu. Mami şi tati, daţi-mi bani. Ăsta era refrenul zilnic. Slavă Domnului, după îndelungi şi descurajante încercări, acum opt ani se născuse Andrei, altfel ar fi fost posibil ca bărbatu-so să dorească să-şi crească fiica. Dar cum de ce ţi-e frică nu scapi, aseară, înainte de culcare, când ea se plângea de oboseală, el zise cu seninătate:
-Ce-ar fi s-o luăm pe Miruna la noi ca să te ajute? În felul acesta nu mi-aş mai face griji că stă singură în apartament, ar avea şi ea de lucru, iar tu te-ai descurca mult mai uşor.
Cuvintele lui îi urcară la cap ca o maree cu ardei iute. Venise momentul să pună capăt acestei situaţii enervante, să taie monstruosul cordon ombilical care încă o mai ţinea pe Miruna în preajma lor, gravitând la oarecare distanţă, dar suficient de aproape încât să fie vizibilă tot timpul…
Dar, în loc să izbucnească, trase adânc aer în piept, numără în gând de mai multe ori până la zece şi mormăi ceva neînţeles, amânând răspunsul. Nu voia să se certe. Învăţase din experienţă că certurile pe această temă îl făceau pe Claudiu să fie rece şi distant mai mult timp. Dar el se părea că nu înţelege jocul: mai las şi eu, mai lasă şi tu, până cădem la un acord. Depăşise limita. Ea n-avea deloc intenţia s-o includă pe fiică-sa în familia lor.
Asta a fost aseară; acum trebuia să apuce taurul de coarne.
-Andrei, scumpule, n-ai ce căuta în pijama la masă. Hai, du-te şi îmbracă-te. Vrei ochiuri sau crenvurşti?
-Şi şi.
-Super! Un mic dejun sănătos. Chiar nu vrei nici măcar să încerci cerealele cu lapte?
-Mamă, alea-s pentru slăbănoage.
-Mi-am făcut datoria. Dacă-s pentru slăbănoage, am să mănânc eu. Încet, încet, trebuie să mă învăţ să renunţ la plăcerile vieţii.
-Cu cine te cerţi, iubito?
-Cu inventatorii cerealelor şi probabil în curând şi cu tine.
-Cronica unei morţi anunţate, nu? Ce te supără?
-Nu acum, că ne aude Andrei.
-E la baie, n-aude nimic. Ce-i?
-Claudiu, ai vorbit serios când ai spus că vrei s-o aduci pe Miruna?
-Eşti de acord, iubire?
-Nu cred că e cel mai potrivit lucru.
-De ce nu? Ne ajută. Te ajută pe tine. Să nu vă prind că sunteţi geloase una pe alta!
Aşa se întâmpla întotdeauna cu Claudiu. Se prefăcea că nu pricepe aluziile; sau chiar nu le pricepea?! Avea de ales între a fi bădăran de tranşantă, ori a accepta ceea ce dorea el. Asta era o manipulare lipsită de delicateţe din partea lui.
-Claudiu, fă cum vrei. Dar s-ar putea ca două femei în aceeaşi casă să scoată scântei. Şi din capul locului vreau să reţii că mamă-sa n-are ce căuta la noi. Să-ţi iasă din cap imaginile idilice din filmele americane în care soţii divorţaţi se vizitează sau asistă prietenoşi la recăsătoria celuilalt. La mine nu merge aşa.
-O, ce dragă-mi eşti! Stai liniştită, o să fie bine. Mă duc chiar azi să-i spun Mirunei.
Nu mai suferea amânare! Doamne! Cum de acceptase?
-Claudiu, încă ceva. Dacă treaba nu merge, dacă nu ne înţelegem, cade tot.
-Va fi totul perfect.
Optimismul ăsta al lui era enervant. Nu putea să admită c-ar fi posibile şi neînţelegeri?
Până după-amiază terminase cu ştersul prafului şi împrospătarea florilor din camerele pensiunii; putea în sfârşit să se ocupe de grădină, cu toate că o cam durea spatele. Ce bine ar fi fost să-şi poată permite un angajat permanent! N-ar mai fi stat ea aplecată peste straturile de flori, aleile ar fi fost impecabile tot timpul… Claudiu mai avea o jumătate de normă la serviciu, o ajuta cu aprovizionarea, cu contabilitatea, nu-i putea cere mai mult.
-Mamă, hai c-a venit tata cu o fată.
-Asta-i prea de tot!
Nu fusese vorba nicio clipă s-o aducă taman azi. Mai erau multe lucruri de stabilit. În primul rând, ce-i vor spune lui Andrei; nu ştia că are o soră. Soră vitregă, e altceva. E posibil să aibă un şoc când va descoperi că tatăl său nu e doar al lui, aşa cum crezuse, că a mai avut o nevastă înainte ca mama să-i fie soţie… ba chiar că mai are un copil. Claudiu trecea în mod repetat peste voinţa ei. Ar fi fost normal să discute mai întâi împreună toate aceste detalii, să cadă de acord în privinţa unor aspecte, să stabilească ce vor răspunde la anumite întrebări. Ce-i va spune lui Andrei, că-n mai bine de zece ani nu dorise s-o cunoască pe fiica soţului ei?! Ah, cum reuşea Claudiu să le încurce întotdeauna!
-Bună ziua, doamna Irina!
-Bună, Miruna, nu credeam c-o să vii chiar azi. Ce idee pe tine, Claudiu!
-Să nu vă supăraţi pe tati, eu am insistat să vin imediat. Mi se pare extraordinar ceea ce faceţi aici şi sunt gata să mă implic.
-Nu e nimic fantastic, e doar o pensiune.
-Dar e plină de fantome, aşa am citit pe net.
-Miruna, asta e publicitate. Haideţi să intrăm; Andrei, tu du-te puţin să te joci.
-Vai, dar lăsati-mă să-l cunosc! Andrei, noi suntem fraţi, ştiai? Hai, ajută-mă să despachetez şi prezintă-mă fantomelor de serviciu.
-Ha! Ia uite-i ce bine se înţeleg, Irina!
-Nu cred că există posiblităţi de comunicare între o domnişoară de nouăsprezece ani şi un băieţel de clasa a cincea… Plus de asta consider că mai erau de clarificat nişte lucruri…
După masă, pe când pregătea cafeaua, inspiră adânc şi încercă să facă ordine în propria-i minte. Trebuia să admită că nu Andrei, ci ea era cea derutată. Ia uite-i cum se plimbă fericiţi prin livadă! Parcă s-ar cunoaşte de când lumea! După cum dă din mâini, Andrei se pare că-i explică Mirunei ultima lui invenţie, iar ea reuşeşte să pară foarte interesată. Cât despre Claudiu, se vede de la o poştă că este în pragul euforiei. Nu, din păcate, nu avea cum s-o placă pe Miruna. Tânăra asta era mult prea sigură pe ea, iar această siguranţă friza impertinenţa. Fusese impertinentă de când venise şi până în acel moment? Ei, nu chiar, ca să fie sinceră cu ea însăşi, dar nici nu va mai trece mult timp până să se confirme opinia sa. Apoi, felul cum se purta cu Claudiu o scotea efectiv din sărite. La vârsta ei se mai alinta ca… o pisică sau… ca o iubită, oricum ea personal nu vorbise niciodată pe nota aceea cu bărbat-so. Ca o femeie fatală căreia nu-i poţi refuza nimic! Păi dacă pe tonul acela îi cerea bani, nici nu-l vedea capabil pe bietul om s-o refuze. Şi uite-o cum e îmbrăcată. Rochie neagră pe căldura asta, rimel şi tuş negru din belşug, cât despre colierul cu capete de mort de la gât, exista un singur cuvânt: dezgustător. O fi emo? Claudiu n-o vede, ce dracu, e fie-sa.
-Mami, mami, I-am arătat Mirunei capcana mea. A zis că-i marfă!
-Vai, doamna Irina, Andrei a construit o capcană de prins particule…Cum ziceai că se numesc, Andrei?
-Tahioni.
-Ca să construiască o maşină a timpului. N-am crezut că un băiat de vârsta lui ştie asemenea noţiuni…
-A văzut filmul de curând şi de atunci nu i-a mai ieşit din cap chestia asta. Claudiu, ce facem? Te uiţi acum peste registrul de cheltuieli, sau mai târziu? Vreţi să bem o cafea?
-Da, uite aici, pe terasă.
-Doamna Irina, pot să-mi aduc şi eu şevaletul? Tati, dacă vrei, te las şi pe tine să mai pictezi. Ţii minte că pictai când eram mică?
-Da, te murdăreai toată cu vopselele mele…
-Şi mama ne certa, dar o convingeai tu să ne ierte… Ea mi-a trimis şevaletul din Germania. Mă duc să-l aduc!
-Claudiu, e mai rău decât am sperat. Acum evocaţi figura luminoasă a mamei…
-Hai lasă şi tu. E maică-sa. Pentru mine nu mai înseamnă nimic.
-Mamă, vreau şi eu să desenez maşina timpului!
-Aşa, dragă, apucaţi-vă toţi.
-Doamna Irina, pot să pun şevaletul aici? Se vede perfect, lumina e cea mai potrivită acum.
-Poţi, dar stai cu spatele spre peisaj; ce vrei să pictezi?
-Părul din centrul curţii. E foarte expresiv. Aţi observat ce furnici mari ies de sub rădăcinile lui? Cred că-i foarte bătrân; are un aer ciudat. Ce zici, tăticule?
-Să fii atentă la gros-plan. Direcţia din care îl priveşti nu mi se pare cea mai indicată.
-Andrei, te rog să te speli pe mâini. Nu pune mâna pe prăjituri. Hai, fuga la baie!
-Auziţi, doamna Irina, tata e de părere să pictez pensiunea în spatele părului. Pomul îi dă un aer aşa… medieval.
-Mamă! Mamă!
-Ce e dragă, ce-ai mai făcut?
-În baie a ieşit o apă neagră de sub vană.
-Nu se poate!

DOI

-Te rog, nu-i mai ţine partea! Nu încerca s-o scuzi. Uită-te puţin în jur: se vede clar c-a fost ea.
-Eu nu ştiu de unde se vede aşa de bine; vrei să dai vina pe Miruna, fiindcă n-o suporţi. De când a venit îi cauţi nod în papură.
-Eram sigură c-aşa o să zici. Când e vorba de fie-ta tu nu vezi nici ce-ţi atârnă la un metru în faţă. Păi la baie, ea a înfundat toaleta.
-Cum naiba poţi să faci asemenea afirmaţii? Cu ce să înfunde ea canalizarea?
-Ei, bravo! Cu ce-aruncă fetele, inocentule!
-Dragă, e înfundat sifonul de scurgere de sub chiuvetă, nu veceul. Aşa că revizuieşte-ţi acuzaţiile.
-Da? Şi praful acesta de cărbune de pe tavan şi pereţi e de origine cosmică, desigur; nici vorbă c-ar fi din trusa ei de desen. Ai tăcut?
-Probabil nu l-am observat până acum.
-Bună încercare. N-am observat nici aceste simpatice urme de pisică pe care ni le-a pictat cu trei degete unite.
-O fi intrat mâţa din vecini, mare scofală.
-Întocmai! Şi s-a plimbat cu capul în jos pe tavan din pur amuzament.
-Ştii ce? Gata. Mă duc să-l sun pe Dinu să vedem dacă ne poate trimite un instalator.
Cum se face că întotdeauna când îşi spune că problemele s-au terminat, se iveşte ceva care să-i dea de lucru? Ce simplu e pentru Claudiu! Cheamă un instalator; cine o să facă ordine şi curăţenie după aceea, se ştie.
Ei, acum era momentul să vadă dacă Miruna este dispusă să ajute cu ceva; că în afară de nenumărate talente nu le-a arătat nimic până acum.
Unde putea fi fata asta? Uite cum şi-a lăsat şevaletul în soare! N-a strâns şi ea o ceaşcă, a lăsat vraişte totul. Şi unde-o fi Andrei?
-Irina! Am rezolvat. Dinu a spus că trimite doi băieţi mâine la prima oră. Ştii ce mă bucură?
-Sunt foarte curioasă.
-Dincolo, în pensiune n-a ieşit nimic; fosa fiind comună, ne puteam aştepta şi la asta. Aşa! Verifică-ţi mesajele; am auzit când a intrat unul nou. Mă uit şi eu un pic la meci, te superi?
-Doamne fereşte! Cum aş putea să fac una ca asta? Care a intrat încălţat la mine în birou?
-Eu, nu; sunt în papuci, mă vezi… mă duc, c-a marcat Argeşu.
-Claudiu! Uite ce zice mailul ăsta: Avem o rezervare! Trei familii, zece persoane, de joi până luni.
-Poftim, ziceai că n-o să vină. Trebuie să ne mişcăm rapid, să terminăm cu baia în patru zile. Aoleu, cât am de lucru!
-Da, iar eu am şi mai mult de atât. În consecinţă, te rog demonstrează-mi că Miruna e aici ca să ne ajute.
-Stai liniştită, că-i spun. N-ai decât s-o transformi în Cenuşăreasa, dacă vrei. Unde-or fi copiii ăştia? Că eu nu mai apuc să văd niciun meci…

-Miruna, tu eşti?
-Ce faci aici, Andrei?
-Nimic.
-De ce plângi?Ai păţit ceva?
-Mi-a murit iepuraşul.
-De ce?
-Nu ştiu. Poate a mâncat lucernă udă.
-I-ai spus lui tata?
-Da, s-a dus să-l îngroape.
-Şi nu te-ai dus cu el?
-Nu.
-Trebuie să te obişnuieşti cu moartea, Andrei. Nu te întrista când cineva moare. Sufletul său intră în Sinele Universal.
-În ce?
-Eşti prea mic, nu pricepi. Am să-ţi spun altfel. Moartea nu e rea. Ai crezut că e rău să mori, dar nu e adevărat; sau ţi s-a spus că moartea e ca somnul. Nici asta nu e adevărat. Moartea e o altă parte a vieţii, e împlinirea ei. Prin moarte accedem la adevărata cunoaştere prin sufletul zeiţei.
-Ce zeiţă?
-Zeiţa Mamă.
-N-am auzit de ea.
-Când mori, te duci în braţele ei ca un copil în braţele mamei. Îţi mai este teamă de moarte acum? Ţi-e frică să mori?
-Eu n-o să mor. Când vine la mine, îi dau una!
-Toţi murim, Andrei. Chiar şi tu, doar că nu poţi înţelege deocamdată. Dacă ai şti ce bine e în braţele Zeiţei, ai vrea să mori.
-Mi-ar place să văd cum e pe acolo, adică să explorez, înţelegi, dar să mă întorc înapoi.
-E posibil şi acest lucru, dar numai pentru iniţiaţi.
-Ce sunt ăia?
-Nişte oameni deosebiţi care ştiu lucruri deosebite.
-Tu eşti aşa?
-Aproape.
-Mă înveţi şi pe mine?
-Vrei? Să nu spui la nimeni, auzi? Sst! Vine tata.
-Hai, copii, hai s-o ajutăm pe mama. Joi ne vin musafiri. Miruna, fă-te şi tu utilă.
-Iar s-a luat nevastă-ta de mine?
-Ai grijă la exprimare, domnişoară. Să păstrăm relaţiile amiabile, da? Implică-te şi tu puţin pe la bucătărie sau la curăţenie; oricum nu e mulţumită decât de ceea ce face ea însăşi şi te va da la o parte în scurt timp, aşa că n-o să ai ocazia să te speteşti.
-Claudiu! Claudiu!
-Ne-a reperat.
-Haideţi acasă!
-Mami, a murit iepuraşul!
-Vai, sărăcuţul, ce-o fi avut? Auzi, Andrei, am o treabă pentru tine.
-Stai, mami, să văd şi eu scorurile.
-Of, că şi tu eşti sămânţă de microb ca taică-tău. Dă-le-ncolo de meciuri şi du-te cu bicicleta până la tanti Lenuţa.
-Mă laşi cu bicicleta?
-Da. Du-te şi spune-i să păstreze ăia doi curcani, că-i cumpărăm noi, că ne vin turişti. Are baba telefon mobil şi pleacă cu el la sapă, da’ nu-l aude când îi sună în buzunar, „din cauza zgomotului de fond”.
-Mamă, pot să-mi iau o îngheţată?
-Da, mai ai bani?
-Are, că m-a bătut la ultima partidă de şah. Tu Irina, ce-o fi avut iepurele? Nu cumva e gripă aviară?
-Gripă aviară la iepuri?
-De ce nu? I se înnegriseră ochii complet. Nici nu l-am lăsat pe Andrei să-l vadă.
-Doamna Irina, pot să vă ajut cu ceva?
-Acum nu mai ai cu ce, că am strâns eu masa, am făcut curat în baia pe care a vizitat-o pisica imponderabilă, iar cina e deja gata.
-V-aţi gândit la un meniu pentru musafiri?
-Păi… ştiu şi eu… ciorbă de burtă, că mai am un pachet în congelator, fripturi, trebuie să fac nişte prăjituri de casă…aperitive multe…
-N-ar fi bine să gătiţi ceva în ton cu tema pensiunii? Ceva… mai special. De exemplu măduvioară prăjită cu sos roşu…ca sângele, fructe de mare cu pepene roşu, supă din ochi, limbi de gâscă cu sos tartar…
-Păianjeni pane şi greieri traşi în ciocolată. Foarte amuzant, Miruna, ce să-ţi spun. Doar că eu vreau ca vizitatorii să revină.
-Mamă! Nu-mi găsesc bicicleta!
-Cum aşa? Am văzut-o ieri lângă fântână. Claudiu! Doamne! Iarăşi e la meci.
N-au mai trecut ălea nouăzeci de minute?
-Ce e?
-Unde-i bicicleta lui Andrei?
-Trebuie să fie în şopru.
-Tati, acolo m-am dus de prima oară.
-Bine. Hai s-o căutăm. O să aflu rezultatele la jurnal deseară.
-Ştiţi, doamna Irina, eu cred că cei care vin aici, o fac tocmai pentru că vor ceva inedit. Dacă-i primiţi cu ciorbă de burtă ca la toate motelurile din drum, se vor simţi frustraţi, îşi vor zice c-au dat banii degeaba.
-Şi ce-ai vrea, Miruna? Să mă îmbrac în negru ca tine, să-mi machiez nişte cearcăne emo şi să le gătesc sepie cu ananas? O să avem succes atunci? Sau poate ar fi interesant să-l deghizăm pe Claudiu în stafie?
-Eu nu sunt emo, dacă asta aţi vrut să sugeraţi. Eu port stilul gothic.
-O.K. Mâine să vii să mă ajuţi la sarmale. Apoi să vedem ce mai este de făcut prin pensiune.
-Dragă, nu găsesc bicicleta băiatului.
-Cine putea să o ia de ieri până azi? Ieri am văzut-o eu la poartă, lângă fântână.
-Nu-mi amintesc să fii venit cineva la noi de ieri până azi.
-Ba da. Poştaşul.
-Mamă, poştaşul mi-a luat bicicleta?
-Nu ştiu, dragă. Te-ai jucat ieri cu vreun băiat? Eram în balcon şi te-am auzit vorbind cu cineva.
-A! Daa, era un băieţel… nu l-am mai întâlnit până acum. M-a întrebat dacă am văzut-o pe maică-sa. Cred că n-a avut ocazia să se dea vreodată pe o bicicletă, că se uita foarte curios la a mea.
-Păi el o fi luat-o. Nu te mai duce nicăieri, încerc iar la telefon.
-Doamna Irina, era să uit! Am adus de la vecina din vale nişte tuberoze. Le-am scos cu mult pământ, sunt în roabă; pot să le plantez în grădină?
-Ce repede te-ai împrietenit cu vecinii! Pune-le la umbră şi nu pe gazon. Găseşti hârleţul în magazie. Claudiu! Iar ai dispărut?
-Fii liniştită, că nu stau degeaba! Am vorbit cu Stelică a lu’ Speriatu să aducă încă doi lăutari pentru vineri. Pentru sâmbătă dimineaţa am tocmit şareta ca să plimbe oamenii pe la muzeu, măcar că nu ştiu cum îi înghesuie pe toţi…
-Bine, dragule, văd că funcţionezi. Ar fi frumos şi-un foc de tabără. Eu mă duc la bucătărie să încep. Poţi să-i comunici Mirunei că aceste momente nu sunt cele mai potrivite pentru grădinărit şi că i-aş fi recunoscătoare dacă s-ar ocupa cu alesul frunzelor de viţă pentru sărmăluţe?
-Sigur, iubito.

Nimic nu se compara cu o dimineaţă de iunie la ţară. Ea, Irina, era năsută şi educată la oraş; iubea asfaltul, sesiunile de shopping şi animaţia. Nu crezuse niciodată că se va îndrăgosti atât de repede şi de iremediabil de natură.
Iată ce răsărit măreţ! Ce aer curat! Mii de păsări cântătoare s-au trezit în pădure.
Iar ea trebuia să intre în bucătărie. Îşi va face o cafea mare, pentru curaj. Astăzi veneau instalatorii; apoi Claudiu va merge în oraş pentru aprovizionare ( să nu uite de sucul de fructe!); va merge la oraş fără Miruna… mai avea de copt două tăvi de prăjituri, timp în care fata va şterge praful în camerele pensiunii. Să vedem, o să facă şi treaba asta tot în rochie neagră?
-Claudiu, hai, sus! Că imediat apar băieţii. În caz că e nevoie, tu mai ai ceva soluţie de lipit ţevile?
-Poxilină. Este cafea făcută? Copiii s-au trezit?
-Andrei se uită la televizor, dar nu ştiu nimic despre Miruna. Poate e prea devreme pentru ea.
-Tati! Pe Discovery am văzut un ligru. Ştii ce e ăla?
-Nici nu vreau să aflu, Andrei.
-Mamă, azi-noapte mieuna o pisică în baie.
-E pisica din imaginaţia lui taică-tău.
-Mami, da’ ce face Miruna pe pajişte?
-Claudiu, vino un pic s-o vezi pe fiică-ta; instalatorii ar putea intra la idei dac-ar vedea-o în cămaşă de noapte practicând yoga.
-Miruna, vino, tată, în casă! Ce faci acolo dezbrăcată?
-Nu te-aude, tati.
-E-n transă, Claudiu, las-o. Dac-o vede, poate se hotărăşte vecina Mărioara să se mute la bloc.
-Miruna, vino sus, n-auzi?!
-Uu! Acum cred c-ai supărat-o. Vine. Sper să nu trântească uşa la intrare.
-Ce e, tată? M-ai întrerupt exact când rosteam cele nouă mantre ale marii invocări.
-Miruna, cred că ţi-am explicat ce înseamnă pericolul sectelor.
-Nu e nicio sectă, eu sunt adeptă a religiei wicca.
-A! În cazul ăsta, m-am liniştit! Maică-ta ştie?
-Ea a trecut prima la wicca, convertită de Hans. Apoi m-au iluminat şi pe mine.
-Hans…
-E soţul lui mama.
-Practicaţi sacrificii umane?
-Nu fi absurd! Noi suntem protectorii Pământului.
-Iertaţi-mă că întrerup o discuţie de asemenea profunzime spirituală, dar n-aţi vrea să trăim aceste revelaţii mai târziu, că tocmai au intrat instalatorii pe poartă…
Poate că în sfârşit Claudiu va deschide ochii! Atâta încredere avea în fetiţa asta a lui! Cine ştie ce alte secretuţe bine păzite mai are…
A! oare chiar era necesar să mai intre muncitorii în baie? Ea făcuse curat. Cum pot muncitorii să găsească noroi când n-a mai plouat de-o săptămână? Mai exista o lege a lui Murphy neînregistrată: cei cărora nu le poţi cere să se descalţe, au întotdeauna încălţămintea plină de noroi. E axiomă. A trebuit să vină să constate singur ceea ce oricum i se spusese: şi anume că cea mai timidă picătură de apă face sifonul să se reverse. O fi mulţumit acum? Bineînţeles că la căminul de jos trebuie săpat, dar nu puteau începe fără să facă puţină mizerie şi aici, nu?
-Miruna, azi mizez pe ajutorul tău. Dacă mantrele pot să aştepte, aş vrea să verifici în pensiune cameră cu cameră, să fie totul perfect, băile să strălucească, să fie flori în camere, să funcţioneze toate televizoarele, să…
-Irina, ne mai trebuie un târnăcop. Pământul e tare ca piatra.
-Şefule! Cereţi şi o bere la doamna! Că ne-am uscat aici.
-Berea la sfârşit, că nici n-a dat căldura ca lumea. Şi săpaţi mai cu nădejde.
-Aoleo! Cucoană, e tare ca sarcofagu de la Cernobâl, zău!
-Daţi-ne o bere să ne întărim, că dacă nu, eu nu mai pot, aşa pe uscat.
-Cred că Dinu ne-a trimis două lehuze din concediu de maternitate, nu doi bărbaţi. Săpaţi de jumătate de oră şi nu se cunoaşte.
-Auzi, doamnă, dacă nevastă-mea m-ar canoni atâta până să beau o bere…
-Claudiu, am spus nu.
-Lasă dragă! Hai băieţi dintr-o sorbitură, că e bere scumpă. Şi arătaţi-mi ce puteţi, că dacă se face cald…
-Ce trozni aşa, măi frate-mio? Parcă se lovi târnăcopu în ceva.
-Claudiu, dacă ăştia sparg ţeava…
-Ştiu care sunt consecinţele. Vezi, Ionele, peste ce ai dat.
-Pfui! Da ce pute!
-E ţeava, bă, că iote ce mâzgă neagră curge.
-Ce-ai, bre, că tu dăduşi în partea aia.
-Staţi, nu vă certaţi, măi băieţi. Luaţi lopeţile acum şi daţi uşor…
-Ţeava e şefule, ietă capătu.
-Bă, Vasile, eşti prost. Îndoitura aia n-are cum să fie ţeava de scurgere.
-E o ţeavă de metal, dar e prea mică. Trageţi-o afară dacă se poate, că vă încurcă. Bine că nu e ţeava!
-Ce noroi negru iasă! Ne facem ca porcii, şefule. Să ne lase şi pe noi doamna la baie să ne spălăm la urmă.
-Ce naiba e asta? Ce e aşa de mare?
-Bă, Ioane, să n-am noroc! Găsişi o bicicletă!
-Şefule, ce gaură e acolo de încăpu troleu ăsta în ea?
-O bicicletă?

TREI

-Ruginitura asta vreţi să spuneţi că e o bicicletă?
-Ietă, şefule ghidonu cu sonericiu… erea o bicicletă mică, fără bară, da’ are lanţ, ietă, bă! Are şi pompă, fir-aş al năibii!
-Nu-mi vine să cred. De câţi ani o fi în pământ de s-a construit casa pe ea? Da acolo, în groapă ce mai e?
-Ălea e spiţele, să mor io!
-Claudiu! A pornit apa! S-a desfundat!
-Irina, băieţii ar vrea să se spele…
-Doamne sfinte! Ce s-a întâmplat aici? Aţi găsit petrol? Şi ce e mizeria aia pe care aţi scos-o afară?
-O bicicletă veche. Zici că s-a desfundat canalu? Foarte curios! Noi n-am găsit racordurile. Auzi, se pot spăla şi ei puţin la baie?
-Nu. Dă drumu la furtun şi curăţaţi şi aleea, dar mai înainte sper că astupaţi la loc, da?
-Doamnă, ce-aveţi aicea? Groapa asta-i mai adâncă de doi metri!
-Nu ştiu şi nu-mi place. Astupaţi-o la loc. Aici ni s-a spus că este căminul de apă.
-Andrei, tată, desfăşoară furtunul şi dă drumu la robinet când îţi zic eu.
-Gata, tati!
-Poţi să deschizi apa. Hai să vedem ce-am descoperit aici. O fi bicicleta lui Hamurabi.
-Bine, Claudiu, astea sunt priorităţile tale; stai să cureţi mizeria aia în loc să faci ordine pe alee!
-Lasă-mă, dragă. Până nu astupă băieţii gaura, n-are rost să fac curat. Chestia asta e interesantă. Cum a ajuns sub casă? Îţi dai seama ce veche trebuie să fie?
-Tăticule, ce e ăsta?
-Nu mai pune mâna, Andrei. Mai bine vino cu mine la bucătărie să vedem dacă s-a copt prăjitura.
-Mama are dreptate, nu pune mâna, e murdar. E un cauciuc. Vezi ce tocit este?
-E o bicicletă la fel cu a mea.
-Seamănă, dar pe vremea când a fost asta îngropată aici, nu prea cred că exista marca ta de bicicletă.
-Uite că are şi buzunăraş pentru scule în spatele şeii, vezi tati?
-Şefule, or fi cocoşei de aur acolo, ia caută!
-Da, parcă e ceva. Fantastic! O cheie şi…cred că-s nişte acte. Nu înţeleg… e numele meu.
-Of, Claudiu, dă-mi să văd eu! Ăsta e permisul tău de pescuit. Ce naiba!
-Tată, asta-i bicicleta mea! Tu ai pus permisu acolo când am fost la Topolog, mai ştii?
-E imposibil. Cum să ajungă aici?
-Vrei să spui că asta-i bicicleta copilului după ce am dat atâţia bani pe ea?
-Irina, în ce fel putea să ajungă sub pământ? E bicicleta lui Andrei, acum o recunosc. Zici c-ai văzut-o ieri. De ieri până azi a fost îngropată şi-a ruginit cât în cincizeci de ani!
-Şi cineva s-a dat cu ea, până i-a tocit cauciucurile, da’ de ce i-a rupt lanţul? Mamă, îmi cumperi altă bicicletă?
-Măi băieţaş, dă furtunu ăla încoace să ne spălăm, că pierdem autobuzu.
-Irina, mai adu câte o bere. Ioane, Vasile cât vă datorez?
-Andrei, vino imediat la bucătărie! Lasă-l pe taică-tău să se minuneze, că ştiu eu mai bine! Stai aici şi mă ajuţi, iar pe Miruna te rog s-o ocoleşti.
Ia uite! Era să ardă ultima tavă de blat pentru glumele prostovanei ăleia. Dacă astea se mai puteau numi „glume”. Auzi tu! Să îngroape bicicleta băiatului. Nu, acum să nu îndrăznească să-i mai ţină partea, că iasă urât. Cel mai bine ar fi s-o trimită acasă.
-Irina! Unde sunteţi?
-La cratiţă, acolo-i locul femeii!
-Ce s-a mai întâmplat? De ce nu eşti şi tu mai bine dispusă?
-Bine dispusă, ce să-ţi spun! Aş avea toate motivele, aşa-i? Ce dacă s-a dus pe apa sâmbetei o bicicletă nou-nouţă şi cam scumpă…
-Sincer, chestia cu bicicleta am încercat s-o dau la spate, simt că mă apucă piticii când mă gândesc! Este inexplicabil cum s-a putut să ajungă acolo… iar groapa aia de sub casă îmi dă fiori.
-Ştii ceva? Mie-mi dă fiori fiică-ta.
-Nu văd ca legătură are Miruna cu…
-Nici nu speram să vezi. Pentru cultura ta generală, ţin să te informez că ieri s-a ocupat de grădinărit; îţi aminteşti?
-Bine, şi?
-Şi! E destul de clar c-a mai făcut una din micile ei glume.
-Fata mea, tu crezi că Miruna ar fi fost în stare să spargă pământul acela bătătorit, să facă o groapă atât de adâncă încât să încapă bicicleta, iar apoi să cureţe totul fără ca cineva dintre noi să observe? Zău, Irina, mă dezamăgeşti!
-Te dezamăgesc sau nu, e singura explicaţie logică. Şi mă bucur că fiică-ta nu te poate dezamăgi niciodată.
-Miruna. O cheamă Miruna; încearcă măcar să-i spui pe nume.
-Ops! Mi se pare că am nimerit într-o discuţie conjugală. Era vorba de mine sau mi s-a părut?
-Miruna, tatăl tău îţi subestimează simţul umorului şi contestă faptul că tu ai fi îngropat bicicleta.
-Ce să fac?
-Hai, că n-aveai cum să uiţi de ieri până azi! Ai îngropat bicicleta lui Andrei. Constat că ai şi talente de actriţă…
-Dacă aş deveni vreodată actriţă, sper să am un public mai inteligent.
-O! Dăm şi replici spontane. Auzi, Claudiu?
-Miruna, tată, spune frumos, ştii ce s-a întâmplat de-a ajuns bicicleta în groapă?
-Nu, tată, ai cuvântul meu, nu am habar. Nici nu ştiu despre ce vorbiţi.
-Doamna Irinaaa! Doamna Irinaaa!
-Vezi c-a venit tanti Lenuţa cu păsările, Claudiu. Adu-mi nişte bani din dulap şi pleacă şi tu odată să cumperi ce mai trebuie, că te-apucă noaptea. Poftiţi, tanti, intraţi!
-Bună ziua la toată lumea. Ce faceţi, vin musafiri?
-Sâmbătă avem un grup, ne pregătim. Serviţi o prăjitură să-mi spuneţi dacă sunt bune.
-Mamă, asta puteam să-ţi zic şi eu…
-Tu primeşti după prânz, Andrei.
-Mersi, maică. Păi, de vin sâmbăta, se cheamă că munciţi şi de sărbători.
-Ce sărbătoare mai e?
-E Sânzienele. Da’ nu ştiam că aveţi aşa fată mare. Că n-am văzut-o pe la discotecă…
-Îmi pare bine. Mă numesc Miruna. Mergeţi la discotecă?
-Mă duc să am grije de nepoate, maică… E tinere şi nu ştiu că nu tot ce zboară se mănâncă. Bună cocă aţi frământat. Merge cu un vin, chiar şi cu o tărie.
-Vă dau un păhărel?
-Nu, că s-au dus zilele tinereţii când puteam să mă întăresc de dimineaţă cu o bere pân-a pleca la sapă, la ceape… Acu’ junghiu, tusea şi tensiunea, iar mai târziu, pardesiu de scânduri.
-Lasă, tanti, că mai e până la aia cu coasa. Uite banii şi mulţumesc că aţi adus curcanii gata jumuliţi.
-Maică, sfârşitu niminea nu şi-l poate şti. Când vine moartea, ia prunc sau unchiaş sau fată ca bobocu de floare, făr’ s-aleagă, aşa zice la psaltire. Gata, plecai, că se pune vipia. Hai, pa!
-La revedere!
-Doamna Irina, ştiţi că mi-a dat o idee bătrâna asta?
-De ce simt că mă tem de ideile tale?
-Am aflat de la bunici că pe 24 iunie se aprind focuri pe comori; am putea să organizăm o surpriză pentru oaspeţi, hm?
-Avem program artistic, dacă la asta te referi; vin nişte lăutari, Stelică Speriatu îi plimbă cu şareta, iar dacă au copii cuminţi, doamna Mărioara, vecina din vale, le spune poveşti până pleacă la culcare.
-Am putea obţine ceva de efect fără nici un ban, bănuiesc că nimeni nu vă ajută gratis… Gândiţi-vă că numele pensiunii e tocmai Hora Ielelor… Ielele sunt nişte spirite câmpeneşti, un soi de zâne puţin mai rele puse pe şotii care se leagă de oamenii prea curioşi…. Oho! Sâmbătă e chiar 24 iunie, Sânzienele! Îi putem plimba noaptea prin pădure, până găsesc un rotocol de iarbă pârjolită unde au jucat ielele…
-Miruna, mi-ai făcut capul calendar. Păstrează-ţi fanteziile pentru tine. Şi nu cred că zânele astea acceptă să ne facă reclamă lăsând prin apropiere rotocoale de iarbă arsă… Da’ ştiu că ai închipuiri, nu glumă!
-Vreau să mă implic, să ajut pensiunea asta a noastră să prospere, însă…
-Cum ai spus? A noastră? În ce fel eşti tu coproprietară aici?
-Tata a spus că e a lui Andrei şi-a mea…
-Claudiu face afirmaţii deplasate, pe care insist să nu le iei în considerare. Nu mai doresc ajutorul tău, poţi să faci ce pofteşti, du-te şi pictează.
-Am terminat tabloul, îmi pare rău că…
-Auzi motorul? E Claudiu. Din acest moment am încheiat orice discuţie.
-Irina! Veniţi să mă ajutaţi la sacoşe. Am portbagajul plin.
-Andrei, mamă, vezi că sună telefonul! Răspunde tu, vrei? Claudiu, iubirea mea, mai sunt ceva bani pe card?
-Mamă, vino repede! E un nene de la Bucureşti, vrea cu tine.
-Numai cu ea vrea să vorbească, i-auzi. Ce faci tu, Miruna, tată?
-Nu reuşesc să intru în graţiile lui nevastă-ta; a rămas la părerea că eu sunt inamicul public.
-Până se obişnuieşte şi ea cu tine, că nu e rea, da’ n-o mai lua şi tu de sus. Vezi că-n aia sunt sticle de vin, să nu se spargă!
-Pe loc repaus. Au contramandat venirea. Toţi. Măcar să fi avut bunul simţ s-o facă mai din timp! Ce dracu facem cu atâta mâncare? O să se strice tot.
-Ţi-am spus, măi femeie, că nu merge aşa? Trebuia să mă asculţi, să cerem un acont.
-Tată, am eu o propunere.





PATRU



-Nu te răţoii la mine, Claudiu, că nu sunt eu vinovată pentru proasta creştere a unor şmecheraşi de Bucureşti!
-Dar ţi-am spus că nu se procedează aşa. De la cei care vor rezervări se iau bani în avans, tocmai pentru a se evita astfel de situaţii. Însă ca de obicei, tu eşti mai deşteaptă şi faci cum te taie capu’; zi, tu, ce facem acum? Avem o tonă de mâncare, iar bani, ioc!
-Tată…
-Lasă-mă, Miruna! Încă n-am întâlnit o femeie cu simţ practic măcar la fel de dezvoltat cât al unei găini. Cum mai recuperăm cheltuielile? O să mă duc la muzeu să înjunghii toate patru roţile unui autocar, poate le va da prin minte excursioniştilor să se cazeze la noi…
-Tată, doamna Irina, am o soluţie.
-Ce e, dragă?
-Foştii mei colegi de liceu, de când au auzit că am o pensiune, doresc foarte mult să o viziteze, să facem un fel de întâlnire cu toată clasa, mai ales că e vorba de o pensiune horror…
-O auzi, Claudiu? Ea susţine că are o pensiune. De ce i-ai băgat în cap…
-Mă fata tatii, copiii de care spui, crezi că pot veni înainte să se strice sarmalele?
-Sigur. Dau nişte telefoane, trimit mail-uri, se rezolvă. Chiar dacă nu vin toţi douăzeci şi şapte, vor fi suficienţi ca să ne scoatem investiţia.


Ce mai putea să-i facă Mirunei? De ieri seară de când Claudiu îi dăduse mână liberă, preluase frâiele întregii afaceri: dădea telefoane şi aştepta confirmări, hotăra că la desert e nevoie neapărat de o salată de fructe cu frişcă, nu, muzica ambientală nu se potrivea atmosferei generale sau că trebuia o lumină mai intimă pe terasă în timpul nopţii…
A! Cum era să uite! Colegii ei nici măcar nu aveau să stea în camerele pensiunii, doreau terapie cu fân! Era fânarul măturat? Exista suficient fân? Ce i-ar mai fi spus ea despre colegii ăştia ai ei care au poftă de dormit în fân… Dar ce poţi să zici? Nu e Miruna salvatoarea tuturor? Claudiu leagă coceni de porumb sub formă de…păpuşi?...momâi?... nu, n-au nicio formă, dar par nişte arătări după ce Andrei le înveleşte în cearşafuri albe. Sunt amplasate din loc în loc prin pădure, pe ea s-o scutească, e doar o prostie adolescentină!
Aveau gaz lampant? La ce era necesar? Ca să ardă un cerc de iarbă unde au jucat ielele… Până la urmă, mai ştii? Tinerii ăştia infantili din ziua de azi, s-ar putea să guste toate farafastâcurile astea…
-Doamna Irina, am văzut că aveţi levănţică… Înveliţi câteva bucheţele în tifon ca să le ducă tati în fânar, ştiţi, pentru parfum. Eu dau o fugă până la biserică…
-E nevoie de ajutor divin?
-Întotdeauna este. Acum însă vreau lumânări. Ne trebuie multe lumânări. Aţi putea vorbi cu lăutarii să vină un piculeţ mai târziu? La început vom asculta altceva; băieţilor încă le mai place heavy-metal. Totuşi, la recepţie îi primim cu November Rain…sau…Where the wild roses grow?
-O să te rog să fii atentă cu lumânările, mai ales după ce băieţii mai beau ceva. Iar cu muzica, heavy-metal o să-mi pară o simfonie, nu mă sperie nimic în afară de manele.
Uite-o cum zboară pe drum în jos cu rochia neagră fluturând. Punctele info din sat erau cu siguranţă deja la curent în legătură cu apariţia în zonă a acestei domnişoare mereu în negru, cu ochii învineţiţi şi cu zdrăngănele la gât. Doar trecuseră douăzeci şi patru de ore de când o cunoscuse tanti Lenuţa…. Timp suficient pentru ca ştirea să rezoneze. Ce zi era azi ? Vineri? Precis erau câteva babe pioase la biserică; Domnul să le apere, că subiectele fierbinţi nu aveau să le lipsească. Levănţică. Aha! Vinul trebuia pus la rece. Ce mai era? Ce mai era?
-Andrei, puiule, vrei tu s-o ajuţi pe mami?
-Tata a terminat de ascuns ielele prin pădure! Ce-o să mai râd când o să se sperie musafirii!
-Nu. N-o să râzi, pentru că nu vei fi acolo. După părerea mea, treaba asta e o tâmpenie. Ne vom trezi că avem de plătit daune vreunei babe care face infarct.
-E o glumă, mamă, de ce nu poţi şi tu să te distrezi?
-De-aia. Vreau să cobori în pivniţă; vei găsi pe masă mai multe sticle de vin; le iei cu grijă şi le bagi în frigiderul pentru băuturi. Ai înţeles? Pot avea încredere în tine?
-O.K.
-Irina! Eu sunt gata. Miruna zicea că s-ar putea să nu mai fie nevoie de Stelică. Ce e, de ce nu vorbeşti cu mine?
-Miruna în sus, Miruna în jos, m-am săturat. Când pleacă seria asta de turişti, o să avem o discuţie în urma căreia va trebui să te decizi.
-M-am întors! Doamna Irina, nu ştiam că aveţi aşa biserică mare în sat.
-Eu nu sunt de aici, deci nu mă simt măgulită.
-M-a sunat Darius, zice c-au plecat din Vâlcea de zece minute. Tată, nu ne-am gândit unde îşi lasă maşinile, unii vin pe motociclete.
-Am presentimentul unei invazii barbare… Darius! Ce zici, Claudiu, de ce numele ăsta îmi evocă tancuri?
-Era bine să le fi spus să lase vehiculele trase pe dreapta de-a lungul aleii, aici e loc doar pentru patru maşini şi dacă urcă nu mai pot întoarce…
-Mamă!
-Ai terminat?
-Vino, că băiatul ăla care se uita la bicicleta mea e în pivniţă.
-Bravo! Ce să caute acolo? Cum a intrat?
-Ce zici, fecioraş ?
-Andrei, nu mai coborî şi tu pe scările astea. Du-te, Claudiu şi vezi despre ce este vorba. O fi intrat la furat.
-Doamna Irina, pivniţa asta îmi dă un sentiment ciudat. Am coborât într-o zi după o sticlă de apă minerală şi am avut înăuntru un sentiment apăsător, era ca un urlet îngheţat.
-Nu e nimeni jos. Ce zici, Andrei, c-ai văzut?
-Un copil. Un băiat un pic mai mic decât mine, cu părul galben, îmbrăcat în ceva murdar… Era speriat.
-Păi cum să nu vadă bietul de el bazaconii, după ce ascultă descrieri atât de plastice ca cea de adineauri… urlet îngheţat…
-Se aud claxoane afară!
-Tot urlete îngheţate. Înseamnă c-au sosit. Haideţi.
-Vă rog, lăsaţi-mă pe mine! Eu voi fi gazda, sunt prietenii mei.


-Irina, încă patru porţii de fleică şi trei cârnăciori.
-Claudiu, le-ai explicat că aceste consumaţii se plătesc separat, da?
-Stai liniştită, că ăştia au venit să spargă sume mari.
-Copii de bani gata, fir-ar mama lor!
-Nu neapărat. Uită-te bine la ei: asta-i toată floarea hackerilor din Vâlcea. Ce i-ar mai culege acum!
-Du-te nu mai sta că se sleieşte carnea. Andrei, fugi în cămară şi mai adu-mi un borcan de castraveciori.
-Doamna Irina, câtă şampanie avem?
-Vor şampanie deja?
-E ziua Indirei, face douăzeci de ani.
-Avem destulă, da’ o să-i coste. Care-i Indira?
-Fata înaltă cu păr şaten, lung.
-Aia nu e prietena băiatului blond?
-Da, e logodnica lui Lucian. Sunt drăguţi, nu-i aşa?
-Ea-i mai înaltă cu un cap decât el, nu se simt jenaţi?
-E la modă. Indira e fericită oricum, pentru că Lucian, care seamănă atât de bine cu Leonardo di Caprio, i-a acordat atenţie.
-Di Caprio? Cu nasul ăla borcănat?! S-avem pardon! Dar cine este lunganul brunet şi tălâmb?
-Oho! Cristi. Bunică-său e fost colonel de securitate. Nici eu nu-l suport, e un sadic, a vrut să dea cu maşina peste o pisică.
-Pui de nemernic… Iar cel drăguţ? Cel cu tricou verde?
-Acela este Vicenţiu. Vi se pare simpatic? Să ştiţi că el este adevăratul hacker, el i-a învăţat pe ceilalţi cum să procedeze, iar pentru asta, primeşte un procent… Îi plătesc inteligenţa; el nu se riscă.
-Mi se pare că-ţi place.
-A, nu! Dar îl comparam cu prostuţii aceştia care se cred cine ştie ce…
-Aşa se cred toţi bărbaţii, fii sigură, chiar dacă n-o mărturisesc sau nu se vede… secretul e să le cultivi acest orgoliu şi atunci ei vor face tot ce pofteşti…
-Irina, haideţi dragă cu şampania, e ziua fetii!
-Doamna Irina, caviar?
-Era să zic ceva! Suntem pensiune, nu restaurant. Daţi-le nişte pişcoturi, că merg cu şampanie. Andrei, ţi-am spus să-i laşi în pace pe invitaţi, nu-i deranja. Plus de asta au un vocabular… că-mi vine să fac biip, biip.
-Mamă, domnul acela bătrân, cu pălărie, a întrebat de ciuperci.
-Care domn? Claudiu, a mai venit cineva?
-Nu. N-am văzut pe nimeni. O fi cineva din sat.
-Nu, tată, era îmbrăcat frumos, nu ca ţăranii; şi vorbea altfel. A mai zis ceva
de-un conac, nu mai ştiu… Zicea că e cu una Mioara…
-Du-te Claudiu, o fi vreun turist care a venit la muzeu şi s-a rătăcit. Miruna! Cupele de şampanie!


-Miruna! Hai, fată, să ciocneşti cu mine! Las-o pe maică-ta că se descurcă, o ajută şi-ăla micu.
-Ţi-am spus că nu e mama.
-Care-i diferenţa? Nişte babaci cu ochelari de cal. Ţi-am zis ce mi-a povestit Andra? Oau! Trebuie să-i dai în cărţile de tarot.
-Indira, la mulţi ani! Eu nu mă ocup cu tarotul.
-Ce-ai dragă, nu te lăudai că eşti vrăjitoare?
-Bodi, să declari tu de faţă cu toată lumea, care din noi a reuşit mişcarea cea mai tare pe luna asta!
-Dă-te, bă-n puii mei şi mai slăbeşte-mă.
-Indira, ia-l pe Lucian deoparte că până la urmă se bate cu Adi.
-Băi, gealaţilor, potoliţi-vă că vă babardesc!
-Lucian, vino cu mine, e ziua mea şi nu-mi dai nicio atenţie.
-Liviu, nu mai încinge şi tu spiritele, te rog.
-Miruna, domniţa inimii mele, de ce nu vrei tu deloc să mă iubeşti?
-Deci Bodi şi cu ceilalţi care nu recunoaşteţi asul să vă păziţi. Vă sparg, vă-ndoi, auziţi, mă?
-Vicenţiu, te rog mult, vrei să-l duci tu pe Adi la culcare? De tine ascultă întotdeauna. Gata, prieteni! Dacă vreţi să ştiţi ceva despre locurile unde sunteţi acum, veniţi lângă foc. Nea Florea ne va spune nişte întâmplări ciudate petrecute pe-aici.
-Miruna, sper că nu ţine mult programu’ moşului, că am alergie la chestii naşparlii.
-Lili, dacă eşti dornică exclusiv de mondenităţi, îţi garantez c-o să te plictisească.
-Fato! Nu mai fi aşa ţepoasă, ce naiba! Ţie-ţi place chestiile astea de groază, da ştii că eu mă sperii… şi dacă mă sperii, fac urât, da?
-Lili, n-o mai freca pe Miruna. Dacă nu-ţi place, du-te la Adi sus şi vezi de ce mai e în stare.
-Hop şi tu! E ziua ta şi trebuie să mă port frumos cu tine, da’ mâine…
-Hei, maimuţelor, linişte că n-aud prelegerea.
-Zi, nea Floreo!
-De, taică, e multe de zis cu ziua de azi. Că Sânzienele e sărbătoare mare, naşterea Botezătorului; numa’ că tot la data de azi se petrec lucrături sataniceşti. Întâi că lucesc flăcări pe comori. Unde e aur, joacă văpaia s-atragă lăcomia din om. Cine se duce cu dorinţa să să-nbogăţască, îi ia necuratu’ sufletu’. Ş-apăi se zice că pe-acilea pe la noi zace scufundată o comoară veche. Bănet mult, galbini blestemaţi că cine i-o căutat, şi-o râs Ăl cu coarne de el.
Bătrânii povesteau că-n locurile noastre, pe-unde e acu lunca erea mlaştini înşelătoare şi numa’ însoţiţi de călăuză se putea trece din splai în splai. Drumu târgoveţilor şerpuia mai pe la deal o ţârică şi o ţinea până la Vărzaru, de unde la dreapta apucai spre Curtea de Argeş şi la stânga spre Râmnic.
-Miruna, sunt aşa de speriat că-mi tremură chiloţii!
-Nea Floreo, zi-ne de comoară.
-De, cu comoara povesteau bătrânii pe la clăci cum că un boier ar fi aruncat-o în mlaştină ca să n-o apuce turcii… Veniseră năvălitorii pe văi în sus, da’ ai noştri aflaseră de la iscoade şi-au apucat să aburce sipetele în rădvane; au luat pământu în copitele cailor, însă turcu nu-i slăbea. Au ajuns pe aci prin părţile nostre şi simţeau răsuflarea păgânilor în ceafă. Ereau răi ca hienile, taică, că ereau ai lui paşa Pazvante, poate aţi auzit de iel. Ş-atunci, boier Negoescu o aruncat în mlaştină greutatea, tot bănetu, toate giuvaericalile, cu gând că le-o scoate când s-o ogoi năpasta… N-avea a le mai găsi vreodată… Şalvaragiii, când or ginit că auru o rămas pe loc, s-au aruncat în ape să-l scape. Nu ştiau că sunt smârcuri adânci şi flămânde… Au pierit înghiţiţi cu cai cu tot.
Multă lume o încercat să afle comoara ani la rând; or vinit domni de la capitală şi-or secat mlaştinile, da’ o fost degeaba. Doi muncitori au dat ortu’ popii atunci, unu înecat, altul strivit de-o maşinărie.
În tinereţile mele, unu Petre s-o lăudat la cârciumă c-a găsit aur şi-a descoperit unde-i locu de taină. Nu l-o luat nimini în samă, da’ nebunu o scos de la brâu câţiva galbini, ştiţi dumneavoastră, scuzi împărăteşti, taleri vechi. Pă loc s-or holbat ochii la tăţi şi parcă s-or trezit din beţie. S-au rugat de Petre cu ceru şi pământu să le spuie unde e locu ieczact unde i-o aflat, de iel s-o ţinut tare. Până nu l-or îmbătat bine, n-o zis. Apăi şi-o dat drumu la limbă. Au plecat, taică, beţivanii cu hârleţe şi sape la râu. Ce să facă pe-ntunericimea aia? Or aşteptat să s-arate zorile, numai că la lumina zilei l-or văzut pe Niţă înecat mai la vale, căzuse în bulboană, iară Petre amuţise, nu mai putea agrăi neam. De-atunci îi rămase numele Mutu.
-Miruna, dă-l forward pe moş, că astea-s poveşti de-adormit copiii.
-Nea Florea, care-i treaba cu ielele?
-Ehe, drăguţa mea, ielile pocesc bărbaţii de se uită la ele. Sunt arătări cu trup de muiere tineră şi cam goluţă, să mă iertaţi. Zboară prin văzduh şi cântă, de-aia le mai zice împărătesele văzduhului; le place să joace hora prin grădini, şi lasă iarba pârjolită, că aia-i hora morţii. Beau apă din fântâni şi zboară pe poieni. Zicea unu Culaie al popii c-a zburat cu ielele, că l-au purtat prin păduri nevăzute de om, da’ asta-i minciună, că nu scapă nimeni întreg din mâinile lor dac-apucă a le zări.
-Dacă spunea poveşti de-astea, probabil nici nu era întreg…
-Darius!
-Ielelor le place aci, în locurile noastre, că tare-i adânc codru Gruilor; şi Ceauşescu venea aci la vânătore, eream mândri că oprea la noi… Da’ au o uşă care dă p-ailaltă lume şi dacă trece careva prin ea făr’ să vreie, nu se mai întoarce în veci. Erea o muiere, una Leana, care doar c-o văst uşa deschisă ş-o rămas surdo-mută pentru tăt restu vieţii; Leana aia de i-o dat cu sapa în cap lu’ Anişoara lu’ Vasile, poate c-o ştiţi domnişoara Miruna…
-Nea Florea, mulţumim pentru poveste, serviţi o cupă de şampanie…
-Taică, un vinişor de mi-i da, l-oi bea, da’ nu şampanie, că-mi face dureri de cap. Hai, sănătate la tătă lumea!
-M-am plictisit de moarte!
-Mihăiţă, Dariuse, ia-ncălziţi, mă, damele că s-au plictisit, auzi?
-Miruna, daţi drumu la muzică, mai dansăm.
-Dragilor, nu preferaţi să ascultaţi cântecul ielelor? Ce-aţi zice de o mică drumeţie pe întuneric, prin pădure? Hm? Apoi ne întoarcem şi tăiem tortul.
-Super extra tare!
-Tu fată, vrei să fac infarct, tu?
-Lili, n-ai decât să stai aici.
-Haideţi, despărţiţi-vă pe perechi, că e mai palpitant, măi fraţilor!
-Mama mea, ce beznă!
-Miruna, tu nu vii?
-Nu, rămân cu Lili; vreau să văd dacă mai au nevoie de mine la bucătărie.

-Miruna, mai este apă caldă la ora asta? Aş face un duş.
-Nu e decât unu noaptea, de ce n-ar fi? Du-te liniştită. Andrei, nu te-ai culcat?
-Taci, că mama nu ştie, am sărit pe fereastră.
-Vai de mine, eşti tare năzdrăvan!
-Îi auzi cum ţipă? Se sperie de ielele făcute de noi…
-Se joacă, nu sunt speriaţi cu adevărat, Andrei. Fuga la culcare! Doamna Irina o să se supere pe mine dacă află că ţi-am ţinut partea.
-Hii! Acum chiar s-a speriat o fată. Şi-au dat seama şi ceilalţi. Auzi cum o caută?
-Andrei, te rog du-te sus. Eu iau o lanternă să le ies înainte. Ţipătul ăsta sigur l-a auzit şi maică-ta. Vrei să te găsească aici?
-Miruna! Aici, Miruna!

-Ce s-a întâmplat? Indira, de ce plângi?
-Vreau să plec de aici. Nu mi-a plăcut de la bun început locul acesta.
-Termină, dragă, ne strici cheful la toţi.
-Nu mai stau aici. Lucian, vreau să mă duci acasă.
-Ce-ai, fă, ai căpiat? Am venit să ne distrăm şi tu te isterizezi? A fost o joacă, ce dracu!
-Nu pricepeţi că am văzut…
-Ce-ai putut să vezi? Nişte coceni înveliţi în pânză albă. Foarte mişto, Miruna.
-Nu! Am văzut ceva rău, foarte rău.
-Ai văzut-o pe mă-ta.
-Lucian, nu vorbi aşa cu ea, este îngrozită, e clar.
-Ce, bă Dariuse, crezi că e prima oară când se isterizează? Asta are sindromu ăla… ştii tu.
-De ce plânge domnişoara?
-S-a speriat. Doamna Irina, nouă ne-a plăcut, a fost distractiv, dar ea… să nu fi băut un pic mai mult…
-Aşa, deşteptule, acum mă faci şi beţivă.
-Indira, stai jos aici pe şezlong. Îţi aduc un ceai de tei.
-Nu doamna Irina, nu vă deranjaţi. Eu plec acasă. Lucian, vreau acum.
-Bă, vede c-am deschis o bere, nu că acum pe loc.
-Ce, ce e pe mine? Ia-le de pe mine!
-Ho, şezi blând, nebuno! Sunt furnici. Te-ai aşezat fix într-un muşuroi, ce naiba.
-Fiţi atenţi ce de furnici! Sunt enorme!
-Ia-le de pe mine!
-S-au urcat pe tine de pe tulpina părului.
-Lucian, e ziua ei, nu-i vorbi urât.
-Dă-o, mă-ncolo, că prea e nu ştiu cum! Mor când văd atâtea fiţe!
-Luaţi-le de pe mine odată!
-Gata, fato, le omor, uite. În loc să beau o bere liniştit, le-o dau lor. Na, beţi fir-aţi ale dracu! Le calc şi-n picioare, eşti mulţumită?
-Vreau să plec acasă!
-Te duc, da’ e ultima dată când mai dai ochii cu mine. Miruna, pe unde o iau să ajung mai repede la oraş?
-Stai să-l întreb pe tata.
-Cine pleacă atât de curând? Nu v-a plăcut la noi?
-Domnu Claudiu, îmi pare rău, trebuie s-o duc acasă pe Indira, ea e o fată mai specială şi îi place să se afle în centrul atenţiei…
-Păi… bine. Sunteţi cu motocicleta? Atunci o puteţi lua peste deal, pe la Gâltofani, treceţi prin pădure şi ieşiţi direct la Budeşti, la doi kilometri de oraş. Da’ să plecaţi aşa, noaptea… Domnişoara Indira, sunteţi sigură că n-aţi prefera să vă culcaţi acum?
-Vreau acasă şi-ar fi bine să plecaţi toţi cât mai puteţi.




CINCI



În sfârşit, linişte! Deşi fuseseră doar trei zile la mijloc, ajunsese să creadă că n-o să mai scape niciodată de „încă trei porţii, te rog”, hard rock şi fiţe. E adevărat că încasările erau şi ele pe măsura efortului, însă acum urma curăţenia; n-avea rost să mai comenteze despre ceea ce găsise prin fânar… sau că în camerele pensiunii se fumase, iar dozele goale de bere îşi aflaseră un loc discret după un dulap… Bine că maşinile plecaseră, motocicletele cu motoare ca de avion nu mai împrăştiau aşchii de sunete iritante şi pacea coborâse din nou peste sat.
-Hei! Răspundeţi careva la telefon! Claudiu! Miruna! Nu e nimeni pe aici? Sunteţi fantastici! Trebuie să mă cobor eu de sus ca să răspund. Vin, uite că vin! Alo! Da, pensiunea Hora Ielelor suntem. Bună ziua. Da, sigur, doar eu sunt gazda. Indira? Mi se pare că a plecat un pic mai devreme… de fapt, a plecat din prima seară… era ziua ei de naştere, ştiu. Da, cu un băiat pe nume Lucian. Spuneau că vor să ajungă la oraş… eu am zis că pleacă, pentru că se ciondăniseră aşa,
în glumă, nu, nu era nimic serios! Şi ei ca tinerii, doamnă, se ceartă ca să se împace după aceea. Probabil s-au oprit undeva. Dacă aflu ceva vă sunăm, da mi-am notat numărul. Numai bine vă doresc!
-Doamna Irina, m-aţi chemat?
-Da. Era mama Indirei la telefon. Fata aia şi cu Lucian n-au ajuns încă acasă, iar biata maică-sa îşi face griji. Poate tu ai fi ştiut să-i spui mai bine decât mine ce e cu ei.
-Habar nu am ce poate fi cu ei! Ştiu cât ştiţi şi dumneavoastră. Dacă stau să mă gândesc, Indira s-a purtat ciudat în seara aceea. Vreau să spun că dacă Lili ar fi avut asemenea toane, n-ar fi mirat pe nimeni, dar Indira e serioasă… nu ştiu ce să zic. Voiam de mai mult timp să vă întreb: cum v-a venit ideea asta cu pensiunea horror?
-Foarte simplu: ne-am gândit la bani.
-Adică aţi prins-o efectiv din aer?
-Când am vrut să cumpărăm casa, nişte vecine binevoitoare ne-au ţinut calea ca să ne informeze că nu e bine să ne investim banii aici; că e loc blestemat, că
s-au petrecut nişte lucruri urâte, chestii băbeşti, înţelegi. Lor le convenea să rămână locul pustiu ca să-şi pască vacile în voie. Claudiu a mirosit ce potenţial are zona, a tot făcut la calcule, după care am hotărât să profităm de fondurile europene şi să dezvoltăm o afacere de familie. Şi cum n-aveam de gând să creştem animale, am ales o pensiune. Muzeul memorial Nicolae Bălcescu mai atrage turişti în comună, locurile sunt frumoase, te-ai convins singură, deci nu ne rămânea decât să exploatăm filonul.
-Nu v-aţi închipuit că babele acelea ar fi putut avea dreptate?
-Sigur că da! Frankenstein doarme în fânar când nu e plin cu turişti, vampirul Lestat mai ia uneori masa cu noi, iar fantoma unui preot voo-doo e văzută adesea în nopţile fără lună. Ce zici, Miruna, nu ţi-e dor de mămica ta? Nu vrei să mai mergi puţin şi prin Germania? Că eu una m-am săturat de poveştile tale!
-Ba da. Văd că nu sunt dorită aici, cu toate că am visat să fim o familie.
-De ce n-ai vrea să formezi o familie fericită cu mămicuţa ta şi soţiorul ei? De ce neapărat cu noi?
-Nu ştiu. Îmi semănaţi mai mult.
-Îţi închipui că-ţi semănăm. Noi suntem oameni normali, Miruna. N-avem nici un chef de incursiunile tale în paranormal. Ori pe tine tocmai asta te atrage aici.
Te-ai înşelat însă.
-Da. Am să mă întorc la Vâlcea. Să nu uitaţi ce vă spun acum: în locul acesta este un puternic curent energetic negativ. Poate poveştile lui nea Florea nu sunt simple invenţii.
-Hai, lasă-mă. Iarăşi sună telefonul! Du-te tu şi răspunde. Sper să nu fie alţi turişti, că înnebunesc!

Doamne, ce insistentă putea fi fata asta! Se ţinea ca scaiul de ei, nu mai pomenise aşa ceva! Vroia cu orice preţ să moştenească pensiunea! Claudiu, el îi băgase în cap toate prostiile. Chiar! Unde era scumpul ei soţ? Se transmitea vreun meci astăzi?
-Cine era la telefon?
-Părinţii lui Lucian. Sunt foarte supăraţi, l-au dat dispărut. Au trecut mai mult de patruzeci şi opt de ore, poliţia îi caută.
-Eh, îşi fac de cap într-un motel, pe-undeva, asta-i tot. Mă duc să-l caut pe Claudiu. Am certitudinea că scumpul de el se eschivează de la curăţenie…
-Miruna, a plecat mama­?
-Unde eşti, Andrei?
-Aici!
-Aoleu, dac-ar şti maică-ta că-i mototoleşti hainele prin dulap…
-M-am ascuns să văd ce se întâmplă în cameră când nu e nimeni; pe-urmă o intrat mami şi n-am mai putut ieşi.
-Cum adică ce se întâmplă în cameră când nu e nimeni?
-Ştii, am auzit de mai multe ori un zgomot aici.
-Aici, în camera ta?
-Da.
-Ce fel de zgomot?
-Nu ştiu cum să-ţi zic… ca şi cum cineva ar fi vorbit singur, în şoaptă. Într-o noapte, maşinuţa albastră se plimba pe parchet. De parcă s-ar fi jucat un copil cu ea.
-Copilul! Dacă băieţelul pe care zici că l-ai observat privindu-ţi bicicleta e de fapt…
-Ce?
-Hai să ieşim afară, Andrei. Mă tem că aici ne depistează maică-ta.
-Mergem la stejarul cel gros din pădure?
-Nu. Tata e în pădure, adună ielele. Nu stă degeaba săracu, aşa cum credea nevastă-sa. Mai bine hai în livadă. Ia zi, Andrei, ce e cu băiatul pe care l-ai văzut în pivniţă?
-Nu ştiu. Ce să fie?
-Ţi se pare real?
-Vrei să spui că este extraterestru?
-Nu. Încearcă să-mi răspunzi la ce te întreb. Deci acest copil, are consistenţă, arată normal?
-Da. Însă eu simt că e speriat.
-Cum simţi?
-Am încercat să vorbesc cu el şi de fiecare dată pleacă. Dar înţeleg cumva în capul meu că el ar vrea să ne jucăm împreună. Atunci, în pivniţă, l-am întrebat ce face, iar el s-a retras într-un colţ întunecat. Mie mi s-a făcut urât şi-am urcat sus.
-L-ai atins vreodată? Ţi-a răspuns?
-Nu. Auzi, Miruna, povesteşte-mi şi mie despre uşile de care a pomenit nea Florea.
-De aceste uşi mă tem. Nu cumva copilul să fi venit pe acolo.
-Ce uşi pot fi astea?
-Uşi care se deschid spre alte dimensiuni. Spre alte lumi. Sau poate tot spre lumea noastră, dar în alt timp… Sunt portaluri…
-Oau! Călătorie în timp! Cum am putea găsi o uşă, Miruna?
-Nu cred că are un loc fix. Eu aş zice că se mută… Este o singură uşă. E prinsă în amprenta acestui loc şi nu se poate deplasa prea mult. S-ar putea ca toate anomaliile de aici să provină.
-Explică-mi.
-De când am venit am simţit în curte un fel de energie.
-În curtea noastră?
-Da. Venea dinspre păr. Ai văzut ce furnici mari se plimbă pe tulpina lui? Apoi, ceea ce s-a întâmplat în baie şi cu bicicleta…
-Mama spune că tu ai făcut…
-Nu, Andrei, n-am fost eu.
-Te cred. Hai să căutăm uşa! Crezi că este periculos?
-Nu, dacă ne luăm nişte măsuri de prevedere. Trebuie să mă gândesc. Doar că nu mai am timp. Maică-ta vrea să plec.
-Eu vreau să stai!
-Uite-l pe tata!
-Miruna, haideţi acasă!
-Tată, ce s-a întâmplat?
-A sunat un coleg de-al tău, nu te prindea pe mobil. Indira şi Lucian au fost găsiţi. Au avut un accident de circulaţie la Gâltofani, în pădure. Au murit amândoi, nu-mi vine să cred! Le-am spus să nu plece, de ce nu m-au ascultat?
-Doamne! Ce s-a putut întâmpla? Îl sun pe Vicenţiu, poate ştie mai mult; tată mă iei şi pe mine la Vâlcea? Simt că ceva nu e în regulă.









ŞASE


-Mamă, s-a întors Miruna!
-Da, a venit să-şi ia lucrurile…
-Şi să-mi iau rămas bun de la tine, Andrei. Doamna Irina, pot să împrumut până la Vâlcea o valiză de-a dumneavoastră?
-Cea cu care ai venit unde este?
-A luat-o mămica în excursie. Înainte să plec, m-a sunat să mă întrebe de ea şi a trebuit să i-o duc.
-A venit mămica?
-Da, s-a dus cu Hans în deltă.
-Şi la înmormântare cum a fost?
-Dacă vă interesează elementele de senzaţional, v-am adus ziarul de Vâlcea.
-Ia te uită! „Moarte misterioasă la Gâltofani”. I-auzi, Claudiu:
„ Satul cunoscut până acum numai din cauza alunecărilor de teren, devine cadrul sumbru al unei tragedii încă neelucidate.
În dimineaţa zilei de 26 iunie, anul curent, Zamfirescu Daniel, domiciliat în localitate, a anunţat la numărul de urgenţă 112, că pe drumul judeţean 6, la kilometrul 8, în mijlocul pădurii Grui, se află două cadavre întinse în afara părţii carosabile, la lizieră. Echipajul Poliţiei Rurale sosit la faţa locului a constatat adevărul celor relatate, iar medicii de pe ambulanţă au confirmat decesul celor doi tineri, care, după verificări, s-au dovedit a fi Indira M., studentă, şi Lucian D., fără ocupaţie.
Vehiculul cu care se deplasau tinerii, o motocicletă Harley-Davidson, se afla parcată alături, ceea ce exclude ideea unui jaf. De asemenea, nu existau urmele unei posibile coliziuni, cele două corpuri neprezentând traume vizibile.
În speranţa că organele în drept îşi vor face datoria şi vor dezlega misterul, pedepsind pe eventualii vinovaţi, ne exprimăm regretul pentru cele întâmplate şi transmitem pe această cale condoleanţe îndoliatelor familii.”
-Ei, Dumnezeu să-i ierte! Miruna, tată, cred c-a fost jale mare la cimitir.
-Nu se poate spune în cuvinte.
-Şi asta-i tot? Nu s-a aflat care a fost cauza decesului?
-Doamna Irina, dacă încep să povestesc ce-am aflat, mă veţi învinui iarăşi de elucubraţii.
-Zi, dragă, ce ştii? Vrem să auzim, în fond bieţii copii au fost la noi în casă, i-am cunoscut…
-Autopsia a descoperit cauza decesului: Indira şi Lucian au murit înecaţi.
-Înecaţi? Mâncau pe motocicletă, s-au oprit să mănânce?!
-Nu. Înecaţi cu apă. Aveau plămânii plini cu apă.
-Cum e posibil? Cu cine erau ei certaţi? Asta e o reglare de conturi!
-Irina, baţi câmpii rău de tot!
-Ce, crezi că nu e posibil? Am văzut într-un film.
-Excluzând amănuntul că nu văd nici un criminal autohton să meargă cu imaginaţia până într-acolo, notează că au plecat inopinat; cu o oră mai devreme nu ştiau nici ei înşişi că vor pleca. Cine să stea pe marginea drumului să-i aştepte ca să-i oprească şi să-i înece?
Irina, Lucian nu e cumva cel care a înecat cu bere furnicile de la rădăcina părului?
-Ba da, tată, n-am încercat eu să vă spun că locul acesta nu e bun?
-Miruna, îmi pare bine că pleci! Du-te şi fă-ţi bagajele.
-Am dispărut.
-Irina, te-ai gândit vreodată că eu aş dori s-o am pe Miruna lângă mine? Ţi-ai pus, măcar în treacăt, problema că deciziile tale unilaterale sunt de-un egoism feroce?
-Nu fi patetic, dragă. Din păcate, o poţi vedea la orice oră. Cât despre egoism, am altă părere: de ce ai avea tu dreptate cerându-mi mie să accept prezenţa unui copil al tău dintr-o căsnicie ratată?
-Bun, încă o discuţie încheiată ca de obicei.
-Ştii ce, Claudiu? Te rog să nu mă stresezi! Se ocupă turiştii cu asta, fii liniştit! Că dacă erai bărbat, ai fi avut un serviciu suficient de bănos ca să-ţi permiţi să mă ţii pe mine acasă, nu să mă faci sluga oricărui prost cu ceva bani. Tu însă nu mă mai iubeşti!
-Era o replică frumoasă într-o piesă de teatru: te iubesc şi lasă-mă dracului în pace!
-Sigur că da. Mă duc să pregătesc masa pentru domnii istorici. Tu relaxează-te.

Aşa stăteau lucrurile cu Claudiu: dacă făceai un singur compromis mititel, imediat el se pregătea de pasul următor, până te trezeai acceptând lucruri la care nici nu te gândisei; de la un simplu „ce-ar fi s-o luăm pe Miruna la noi ca să te ajute?”, ajunseseră la probleme de succesiune şi coabitare! Fir-ar să fie! În bucătăria asta era mereu aer închis! De câte ori nu-i spusese lui Claudiu de-un ventilator… Degeaba. Iar ideea de a-i vedea în jurul mesei pe cei şase turişti îi evoca scoaterea unei măsele. Era vară şi până la urmă era firesc ca pensiunea să fie plină, dar sperase măcar la câteva zile de respiro după plecarea rockerilor. Bătrâneii aceştia pensionaţi, a căror medie de vârstă depăşea suta, erau liniştiţi, nimic de zis, dar la masă aveau tot felul de pretenţii. Ar fi fost indicat să mănânce Andrei înainte, că până mestecau centenarii, murea de foame copilul.
-Andrei! Andreeei!!
Treaba lui. Dacă umbla brambura prin livadă, n-avea decât să aştepte. Spera să mai aibă o faţă de masă călcată…
-Doamna Irina, am venit să vă spun la revedere.
-Miruna, în ciuda părerii pe care presupun că ţi-ai format-o, să ştii că poţi să mai vii pe aici, chiar dacă nu vei sta prea mult.
-Am înţeles. Mi-am luat tabloul de pe hol. Deşi aş fi preferat să n-o faceţi, până la urmă îmi place băieţelul pe care l-aţi adăugat sub păr.
-Ce-am făcut?
-Tata a spus că dumneavoastră…
-Eu nu pictez. N-am asemenea talente.
-Tata nu, dumneavoastră nu, atunci cine?
-Pe Andrei l-ai întrebat?
-Nu ştiu unde este Andrei; l-am chemat să-mi iau rămas bun, dar nu e de găsit. Oricum, asta nu poate fi mâna lui. E pictat cu mare fineţe, aproape ca un colaj… Vroiam să vă întreb ce vopsele aţi folosit de au efectul acesta.
-Miruna, te rog să mă scuzi, îmi vin bătrâneii la masă şi eu nu sunt gata. Dacă nu e totul perfect, comentează ca ieri, când un şniţel li s-a părut cam tare şi m-au întrebat dacă vaca respectivă nu cumva păscuse pe păşunile Indiei pe vremea când se scria Mahabharata… Sunt istorici, ţi-am spus?
-Atunci rămâneţi cu bine, aveţi grijă…
-La revedere, Miruna.

Doamne, ce zi plină! Istoricii nu au măsura timpului. Au stat la masă două ore şi jumătate ţinând-o pe ea în stand-by fără milă. Şi pe deasupra, le-a plăcut atât de mult, încât şi-au mai făcut o programare pentru un week-end peste o lună. Dacă pensiunea lor avea să intre în circuitul turistic al caselor de ajutor reciproc ale pensionarilor, ea, Irina, era gata să declare cu mâna pe inimă că se va lăsa de meserie. Ce pretenţii poţi avea de la oameni ale căror diviziuni temporale erau evul, era, secolul?
Da’ unde putea fi băiatul acela? Şi-a făcut prostul obicei de-a hoinări fără rost. Şi se plimba cu burta goală… A! Se făcuse cinci după-amiază. Întrecuse orice măsură! De data asta, avea să vadă el! I-auzi! S-a întors şi Claudiu de la oraş. Pune-te masă din nou!
-Irina, vezi că am mai luat două torturi de îngheţată. Pune-le repede în congelator. Am o ladă de bere; o duc în pivniţă toată sau îţi mai las şi sus câteva?
-Du-le jos, că domnii mei n-au liber de la neveste pentru băuturi. Cum pun mâna pe-o sticlă, ele încep un necrolog.
-Mda. Andrei?
-Sunt foarte supărată pe el! A plecat de dimineaţă şi nu s-a mai întors. N-a mâncat nimic pe ziua de azi. Va trebui să ai o discuţie serioasă cu el. Sper să nu mă contrazici când îl voi pedepsi.
-De pe partea mea, îl poţi pedepsi, dar explică-i şi de ce. Mă duc să-l strig din spatele casei; precis se joacă în pădure.

-Irina, băiatul nu este în pădure. Am găsit însă şepcuţa de soare şi săndăluţele lui la tulpina unui stejar. Sun-o pe tanti Lenuţa să vezi dacă nu cumva s-o fi dus pe la ea… Eu mă duc în grădină de vale să-l caut prin vecini. S-o fi jucat cu vreun copil şi-a uitat să mai vină.
-Andrei! Andrei!
De ce simţea un junghi rece în dreptul inimii? Sună la toate numerele de telefon pe care le ştia prin sat, deşi avea sentimentul indefinibil că o face în zadar. Apoi formă numărul de telefon al şefului de post. Somnoros, acesta îi promise că va trece pe la ei mai târziu, că nu trebuia să se alarmeze inutil, că probabil băiatul era la scăldat, la râu… Acolo dispăreau copiii din zonă vara… Puse receptorul în furcă exact în momentul când intră Claudiu.
-Irina, telefonează la poliţie!
-Tocmai cu şeful de post am vorbit. Zice să stăm liniştiţi, că precis e la baie, la Topolog. Atunci de ce simt eu că mi-e rău?
-Lasă-l dracu’ de tâmpit! Sun la 112.

-Ce ţi-au spus?
-Au luat notă.
-Claudiu, mi-e atât de frică! El n-a făcut niciodată aşa ceva. Ştii că ţi-am şi spus că-mi place pentru că era responsabil?
-Mă mai duc o dată în pădure. Poate s-o fi dus înspre Grui, pe la fântâniţă…
-Doamne! Vreau să vin şi eu, dar n-are cine le da de mâncare boşorogilor. Bine că pleacă mâine!
-A venit o maşină!
-Poate l-a adus cineva.
-Bună seara, la dumneavoastră! Şi? A apărut boţogaşul ăla de băiat?
-Domnu’ şef, mă bucur că, în sfârşit, v-aţi hotărât să veniţi.
-Haideţi, doamnă, că nu ierea cazu să daţi alarma la 112… Eu ziceam să mai aşteptăm să vedem dacă n-o apărea… ştiţi cum sânt băieţii… pe căldura asta
s-o fi dus la râu cu alţi hăndrălăi.
-Domnu Ghiorsilă, poate nu ştiţi, dar în cazul dispariţiei copiilor, primele ore sunt hotărâtoare; nu se aşteaptă ca în situaţia adulţilor.
-Gata, păi eu ce ziceam? Ietă, chemai nişte voluntari de la bar să-ncepem căutările. Da’, dacă se întunericeşte prea tare, lăsăm pe mâine dimineaţă, că e meci şi oamenii se duce pe la casele cui le are… he, he.
-Domnule, dumitale îţi arde de râs? Duhneşti a bere în timpul programului şi …
-Ascultă, doamnă, măsoară-ţi vorbele, că de nu, îţi dau un advertisment, auzi? Nu ie cazu să-nveţi d-ta organele ce tre’ să facă. Imediat vă scriu un proces verbal dă constatare… un’ mi-o fi picsu?
-Dă-te-ncolo de beţiv ordinar cu pixu mamii tale! Mie mi-a dispărut băiatul şi tu îţi cauţi pixu!
-Ascultă, domle… pentru injurie…
-Irina, am plecat. Uite că mai vin nişte băieţi. Periem toată pădurea cât mai avem lumină.

***

-Nici nu-mi vine să vă dau ziua bună, doamna Irina, când vă văz aşa de amărâtă. Că numa’ Ăl de Sus o şti câte lacrimi vărsarăţi până amu de-aţi albit şi la păr!
-Ce să fac, Mărioaro, nu mă pot împăca fără Andrei.
-Cât să fie de când a dispărut?
-Au trecut două săptămâni.
-Tare greu vă este! C-o venit răul aşa neaşteptat, întocmai ca la noi când o murit maica mea, Dumnezeu s-o pomenească. De-o omorât-o Leana surdo-muta.
-E greu, Mărioară, atât de greu, că eu nu mai pot îndura. Îmi amintesc cum vorbea cu mine, cum zicea c-o să se facă om de ştiinţă când va fi mare… Îi cumpărasem un microscop… îl ţineam ascuns ca să i-l dau de ziua lui… Acum cine ştie cine mi-l chinuieşte, cine-şi bate joc de sufleţelul lui… Că de l-aş găsi pe omul care mi l-a luat, i-aş scoate ochii cu un cui înroşit în foc; i-aş…
-Irinucă, fata mea, nu vorbi, mamă, cu păcat. Poate e voia Domnului.
-Dacă Dumnezeu vrea să sufere copilul meu nevinovat, atunci…
-Taci! Taci! Nu huli, că Dumnezeu e singura ta nădejde. Da’ unde e domnu Claudiu?
-S-a dus la oraş să lipească afişe pe stâlpi. Poate l-a văzut cineva pe puiul meu.
-Nu mai plânge, că mori. Zici c-aţi căutat peste tot?
-Peste tot. E dat în urmărire.
-De, mamă, vi s-a spus că nu e bun locu, n-aţi vrut să ascultaţi.
-Nu începe şi dumneata Mărioaro, cu poveştile nebunei ăleia de Miruna. C-a venit şi-şi dădea ochii peste cap pe aicea ca să-l impresioneze pe bărbatu-meu că vezi Doamne, ce mult îşi iubeşte ea frăţiorul! Am dat-o afară în şuturi pe mătrăguna naibii, că am auzit-o eu odată când îi spunea lui Andrei tot felul de prostii despre nu ştiu ce zeiţă. Acum venise că e dracu ştie ce lângă părul din curte, că acolo a simţit ea o energie, că de-aia a apărut imaginea lui Andrei în tablou…
-Gata, gata, doamnă dragă. Nu vă mai inervaţi. Eu ziceam să vă spui ceva, da’ nu ştiu de nu vă fac mai mult rău…
-Zi!
-De ce nu încercaţi să vorbiţi cu baba Mitra?
-Cu ce mă poate ajuta o babă?
-A uitat-o Dumnezeu, doamna Irina. E afară din timpu iei, că aşa mai glumeşte Ăl de Sus. Da’ e văzătoare cu duhu, află lucrurile cele pierdute şi ştie înainte ce-a să fie.
-Prostii.
-O fi cum zici dumneata, da’ ea l-o găst pe Ionuţ al Oacăi mort în puţ şi ştie gându omului măcar că n-o mai ieşit din curte de cincizeci de ani. Poate te îndrumă încotro s-o iei după copilu matale. Sau poate nu crezi… Noi aici ştim de farmece şi descântece şi ştim a ne feri de rău, cât de cât , că puterea răului e mare, iar noi fiinţe slabe… Ehe! Dac-ai fi auzit tălică de Licuricioaia! Fermecătoare ca ea nu mai găseai.
-Merg, Mărioaro, merg şi-n iad pentru băiatul meu. Du-mă la babă.