Se afișează postările cu eticheta Bohumil Hrabal. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Bohumil Hrabal. Afișați toate postările

vineri, 27 aprilie 2018

Nu știu ce titlu să pun

Pe cât de mult mi-a plăcut „O singurătate prea zgomotoasă”, pe atât m-a nedumerit această carte a lui Bohumil Hrabal. Povestea mi s-a părut fără miez, fără altă miză decât ambiția și aventurile unui chelner. De fapt, cred că mai interesant a fost fundalul narațiunii și nu peripețiile personajului principal. Abia către sfârșitul poveștii tonul s-a schimbat oarecum și textul la persoana I a prins o tentă filosofică. În rest, scriitura este îmbibată cu umorul amar caracteristic autorului.
După ce am terminat „L-am servit pe regele Angliei”, am observat că în lista de cărți de pe tabletă urma „Rămășițele zilei”
De îndată ce am început s-o citesc am fost uimită, a câta oară?, de felul cum se leagă între ele, prin mesaj sau idei, cărțile pe care le citesc. Iată că și volumul premiatului cu Nobel de anul acesta îmi oferă tot povestea unui anume fel de servitor: un majordom dintr-o „casă distinsă”. Și Kazuo Ishiguro se folosește tot de narațiunea la persoana I, iar un cititor grăbit s-ar putea plictisi de lungile explicații oferite de personajul principal, domnul Stevens. Totuși, aceste pasaje sunt necesare, căci fără ele nu am putea înțelege firea complicată, chiar labirintică a acestui majordom care dorește să atingă perfecțiunea în domeniul său profesional. Acum, după ce am terminat amândouă cărțile, mă gândesc la faptul că personajele principale seamănă mult între ele sub un anumit aspect: acela al orbirii. Chelnerul ceh care a urcat treptele carierei până la a-l servi la masă pe regele Abisiniei își sfârșește viața singur întreținând un drum de munte. Se pare că nu a înțeles niciodată prea bine mersul lumii.  Domnul Stevens, dornic de a corespunde întru totul unui cod stabilit de o anume societate misterioasă, se leapădă de sine cu totul, renunță la capacitatea sa de judecată, la orice interes personal, dedicându-se slujirii stăpânului său. Roadele alegerilor sale sunt amare, dar majordomul este atât de transfigurat, încât mă întreb dacă înțelege ce a pierdut, ce a ratat. 


miercuri, 1 noiembrie 2017

Singurătăți fel de fel


„Minunea noastră cea de toate zilele” despre care am vorbit puțin aici, nu mi-a dezvăluit întreaga forță a acestui scriitor de care nici măcar nu auzisem și pe care l-am cunoscut datorită unui om cu totul special. Mi-e greu să vorbesc despre romanul pe care tocmai l-am citit. Este atât de plin de sens, atât de profund, exprimă lucruri a căror semnificație adie inefabil la limita dintre viețile noastre mărunte și imaginea lumii întregi, a tuturor destinelor și a intersectărilor dintre ele.

 Hanta, personajul principal lucrează la o presă de hârtie veche. Vânează cărțile aruncate întâmplător printre hârtiile murdare. Oricâte cărți ar fi salvat, tot trebuie să mai și arunce dintre ele în jgheabul presei unde își găsesc sfârșitul. Fie că sunt cărți pline de gânduri și idei, fie că sunt hârtiile murdare de sânge, muște și viermi de la abator, toate se vor transforma în pachete, un fel de cărămizi compacte. Nu e aceasta și soarta oamenilor? Unele hârtii devin zmei și zboară legate cu sfoară, altele putrezesc.
Hanta alege ca ultima carte pe care o va ține între palme să fie un volum de Novalis.
Scriitorul Bohumil Hrabal va părăsi această lume altfel, scrie aici cum.


Dar el a văzut că întreaga lume se transformase într-o presă monstruoasă, imensă care transforma oamenii în cărămizi, o armată de capete pătrate, gata să strivească pe cei care gândesc diferit.