Am citit printre nori...

Îmi place mai mult titlul celeilalte traduceri, „Vuietul muntelui”. „Vuiet” este un termen mai vag, mai imprecis și deci mai îndepărtat înțelegerii noastre și tocmai aceasta este și tema romanului, incapacitatea oamenilor de-a atinge zone adânci și ascunse din sufletul celorlați sau chiar din propriul suflet. O carte care mi-a plăcut mult. M-a făcut să-mi amintesc și de „Jurnalul unui bătrân nebun” de Junichiro Tanizaki.

„Îngeri căzători” mi s-a părut că promite foarte mult încă de la primele pagini, însă m-a dezamăgit pe parcurs. În efortul de a colora perfect o epocă, mi s-a părut că autoarea a făcut un oarecare rabat la caracterizarea personajelor. Doamna Coleman e neverosimilă. Anumite picanterii sunt exagerate. Păcat. Toată a doua parte a cărții cu revoluția sufragetelor m-a plictisit grozav și m-a făcut să recurg la un truc al meu, citirea a două cărți în paralel. Cealaltă carte a fost o recitire din Haruki Murakami, am reluat „Sputnik iubita mea”, unul dintre cele mai profunde romane ale autorului, deși nu cel mai popular. A fost un balsam pe inima mea!

Ei, cu Elena Ferrante lucrurile au mers și mai greu. Adevărul e că nu mi-a plăcut nici „Zilele regăsirii mele”, deși sunt conștientă că este o părere subiectivă care vine din faptul că nu empatizez cu personajele autoarei. Dat fiind că am început acest al doilea roman mă voi strădui să-l și termin, dar recitesc în paralel o carte de substanță, „Mândră lume nouă” de Aldous Huxley. E un fel de a pune un medicament amar pe o bucățică de zahăr, ha, ha. Nu că ar fi prea dulce - mă refer la mesaj - cartea lui Huxley...

„Păduri ce ar putea să fie...”

Căutând o altă carte de Tracy Chevalier am găsit romanul de succes „Fata cu cercel de perlă” pe care am citit-o imediat cu multă plăcere. Remarc a nu știu câta oară știința cu care scriitorii profesioniști găsesc drumul spre recunoaștere, știința cu care dozează infinitezimal acele elemente care conduc o carte spre ceea ce se numește „best-seller”. În general, aceste cărți se citesc repede și se uită ușor, dar nu, nu e cazul romanelor lui Tracy Chevalier. Se întrevede totuși ceva dincolo de cortină, acolo unde scriitorul trudește și nu mai e nici pe departe pasărea exotică ce se arată fanilor la sesiuni de autografe, se întrevede un volum de muncă enorm pentru documentare și, până la urmă asta e de admirat, nu?
Am petrecut două zile extrem de plăcute citind și privind picturile lui Johannes Vermeer. Am închis cartea cu regret și încă mă gândesc la personajele foarte reușite cărora autoarea le-a dat viață. Sunt la a doua carte de Tracy Chevalier și deja mi se pare că încep să văd un fel de tipar în poveștile ei. Vă las și pe voi să-l descoperiți. O singură idee menționez: doi oameni se plac, dar nu pot fi împreună; se privesc de la mari depărtări, dar se simt foarte aproape. Cum ar fi fost viețile lor, destinele lor, dacă nu le-ar fi stat în cale diverse opreliști?

Spre lumina din noi

Nu trebuie să judecăm întotdeauna o carte după copertă. Era să mă înșel și să ratez o lectură deosebită crezând că țin în mână doar o altă poveste dulceagă. Nimic nu e siropos la Tracy Chevalier, garantez deocamdată pentru acest roman. Aud că „La marginea livezii” a apărut la Polirom în traducerea Veronicăi D. Niculescu și voi căuta și acest roman negreșit.
Despre ce este vorba în „Ultima fugară”? Aș zice că e vorba de curaj. Nu numai de curaj fizic, ci mai ales de curajul de a-ți trăi viața conform propriilor principii și credințe. Despre curajul de a căuta Lumina în fiecare om și, mai ales, curajul de a găsi Lumina din tine.