Îmi place mai mult titlul celeilalte traduceri, „Vuietul muntelui”. „Vuiet” este un termen mai vag, mai imprecis și deci mai îndepărtat înțelegerii noastre și tocmai aceasta este și tema romanului, incapacitatea oamenilor de-a atinge zone adânci și ascunse din sufletul celorlați sau chiar din propriul suflet. O carte care mi-a plăcut mult. M-a făcut să-mi amintesc și de „Jurnalul unui bătrân nebun” de Junichiro Tanizaki.
„Îngeri căzători” mi s-a părut că promite foarte mult încă de la primele pagini, însă m-a dezamăgit pe parcurs. În efortul de a colora perfect o epocă, mi s-a părut că autoarea a făcut un oarecare rabat la caracterizarea personajelor. Doamna Coleman e neverosimilă. Anumite picanterii sunt exagerate. Păcat. Toată a doua parte a cărții cu revoluția sufragetelor m-a plictisit grozav și m-a făcut să recurg la un truc al meu, citirea a două cărți în paralel. Cealaltă carte a fost o recitire din Haruki Murakami, am reluat „Sputnik iubita mea”, unul dintre cele mai profunde romane ale autorului, deși nu cel mai popular. A fost un balsam pe inima mea!
Ei, cu Elena Ferrante lucrurile au mers și mai greu. Adevărul e că nu mi-a plăcut nici „Zilele regăsirii mele”, deși sunt conștientă că este o părere subiectivă care vine din faptul că nu empatizez cu personajele autoarei. Dat fiind că am început acest al doilea roman mă voi strădui să-l și termin, dar recitesc în paralel o carte de substanță, „Mândră lume nouă” de Aldous Huxley. E un fel de a pune un medicament amar pe o bucățică de zahăr, ha, ha. Nu că ar fi prea dulce - mă refer la mesaj - cartea lui Huxley...