Îmi place mult spotul publicitar pentru VISA, cel cu bătrânelul care aleargă să întâmpine o bucurie şi, pe măsură ce se apropie de ea, întinereşte.
Cred că într-un fel, cam aceasta ar putea fi una din temele romanului „Jurnal din războiul porcului”: există lucruri, oameni, fapte, trăiri care ne pot întineri, pentru că aşa cum se spune, „tinereţea şi bătrâneţea sunt doar stări de spirit”.
Şi totuşi, la începutul romanului Casares mi s-a părut că încearcă să ne convingă de faptul că bătrâneţea e o boală ireversibilă, ba chiar şi contagioasă. O boală ai cărei purtători merită să fie eliminaţi pentru asanarea societăţii.
*
Acum îmi vine să râd când îmi amintesc de epoca premergătoare adolescenţei când citeam ridicând din sprâncene volumele din colecţia rombului. Dacă descopeream că autorul şi-a ales protagoniştii mai cărunţi, mai maturi, pufneam nemulţumită: cum adică?! Cine mai poate iubi la cincizeci de ani, când deja la treizeci e doar o fosilă ambulantă?
*
„Oamenii înşişi, odată morţi, încep să fie personaje de vis pentru cei care le supravieţuiesc; apar şi dispar din mintea acestora întocmai ca nişte vise care au fost foarte adevărate, dar pe care nu doreşte nimeni să le asculte.”
*
Care ar fi soluţia pentru ca să fim ascultaţi şi atunci când nu mai suntem decât personaje de vis? Să murim tineri, chiar dacă avem o sută de ani.
