De la anticariat

Anticariatul din oraș este o sursă de stres pentru bugetul familiei,  întrucât eu nu pot trece pe lângă rafturile cu cărți fără să-mi cumpăr ceva. Aceasta este ultima captură și conține volume pe care le-am citit deja, dar pe care nu le aveam. Problema mea este că nu sunt doar un cititor dependent efectiv de lectură, sunt și colecționar. Îmi plac foarte mult cărțile, îmi place să le ating, să le văd în bibliotecă, să le simt însoțindu-ma pe drumul vieții. Cu cât mai multe, cu atât mai bine!

Despre flamingii cu pantaloni

Din cauza evenimentelor prin care am trecut, mi-a trebuit o lună ca să termin de citit această carte. Semnul îmi fusese trimis cu mult înainte despre ce avea să mi se întâmple, dar n-am știut să-l descifrez. Peste tot sunt semne și nu le știm citi... „N-ai să mori” a fost avertismentul meu. Cine ar fi crezut?
Și chiar dacă a fost necesară o lună ca să mă adun și să îmi fac timp pentru lectură, chiar dacă zilele în care citeam câte puțin erau despărțite de multe zile fără citit, am reușit să gust frumusețea amară a romanului de față.
*
Trăim într-o lume în care dacă o mamă dă o palmă unui copil obraznic s-ar putea să aibă probleme cu cei de la protecția copilului, dar aceeași mamă poate să-și omoare copilul, dacă e suficient de mic, prin avort, fără să i se aducă vreo acuzație. În „Splendida cetate a celor o mie de sori” este o scenă în care unul dintre personaje relatează cum un văr al său a pictat niște flamingi.
„Când au descoperit picturile, a continuat el, talibanii au fost ofensaţi de picioarele lungi şi goale ale păsărilor. După ce i-au legat picioarele şi l-au biciuit la tălpi până i-a dat sângele, i-au dat vărului posibilitatea să aleagă: ori distruge picturile, ori face ceva ca flamingii să fie cuviincioşi. Aşa că vărul a luat pensula şi a pictat pantaloni pe fiecare pasăre.
— Şi uite-aşa au apărut nişte flamingi islamici, a spus Tariq.”
Ipocrizia, după cum vedem, nu are frontiere. Această ipocrizie este demascată de autor în romanul „Splendida cetate a celor o mie de sori”.
*
Îmi place acest autor, deși nu a scris o capodoperă, romanul său este o mărturie a evenimentelor din  ultimii ani ai Afganistanului. Despre Kabul și talibani auzeam la știri. Era ca un fel de vedere din satelit. Această carte mi-a dat posibilitatea să mă apropii să văd mai deslușit viața afganilor, a oamenilor simpli, a celor ca mine, ca tine, a celor peste care istoria trece ca un tăvălug, spulberându-i. 

Să citim împreună

„Să fugim împreună” - era să scriu în titlul acestei postări, dar mi-am revenit, că doar azi e ziua cititului împreună, decretează nu știu cine care ar vrea să avem sărbători și mementouri la tot pasul. Bun, uite eu chiar citeam cartea asta și, dacă era să mă iau după copertă, probabil că n-aș fi citit-o niciodată. Dar m-am luat după autoare. Mi-am amintit că a câștigat Nobelul pentru literatură în 2013 și tu erai foarte nemulțumit. Aveai niște rețineri față de proza scurtă. Cred că pe undeva considerai că un premiu grandios necesită operă grandioasă, ceva de la roman fluviu în sus. Dac-ai ști cine a luat premiul Nobel anul ăsta!
Altceva voiam să zic. Îmi amintesc de lecturile noastre împreună. Au fost mai multe, dar acum te-aș trimite la „Bucuria umple casa”. Pentru ceva de aceeași intensitate, ți-aș spune să citești din volumul Alicei Munro nuvela „Pasiune”.
*
„Ce curios că se gândise măcar să se mărite cu Maury! Ar fi fost un soi de trădare. O trădare a ei de către ea însăși. Dar nu era o trădare să meargă, uite-așa, cu mașina cu Neil, pentru că el știa unele dintre aceleași lucruri pe care le știa și ea. Iar ea știa din ce în ce mai multe, pe măsură ce trecea timpul, despre el.” 

A fi

„A fi peste mormîntul verii,

 Sedus de viaţă ca de-un dor

Mînz tînăr degustînd lumina

 Sălbatic şi nerăbdător.

 Să crezi că nu există moarte

 Că morţii sunt numai un fel

De fluturi adormiţi de muzici

 Şi-nchişi în bile de oţel.

 A fi uitat de toată lumea

 A fi iubit de cine vrei

Cînd vin să te-ncălzească noaptea

 Fragile, turmele de miei.

 A fi pe-un cîmp uitat de lume,

 De smog uitat şi de maşini,

 Tu singur duelînd în aer

Cu săbiile unor crini.

 A şti rîzînd, că sînul tandru

 Rotit în porţelan etern

Se surpă-n el pînă devine

 Mormînt al laptelui matern.

Şi peste toate, ca un tigru,

Să treci rîzînd şi să te minţi.

Şi cînd ameninţă zăpada

 S-o-ntîmpini cu o floare-n dinţi”.

Citesc versuri de Mircea Micu aduse înaintea ochilor mei de Cella; mă gândesc la data de 20 iulie 2010. Abia acum, privind în urmă, îmi dau seama ce vremuri fericite trăiam atunci...

Personajele lui Turgheniev îl citeau pe Goethe

William Trevor mi-a oferit o surpriză: un roman simplu şi puternic în care tehnica scriitorului este atât de subtilă încât trece neobservată. Mi-ar fi plăcut să citesc acest roman cel puţin cu un an în urmă, să mă simt ameninţată din nou de pericolul lecturii.

Noi l-am citit pe Dostoievski. Întâi „Demonii”, apoi tu ai recitit „Fraţii Kamarazov” doar pentru că eu am zis că e romanul meu preferat. Despre Turgheniev am menţionat numai în treacăt, dar ţi-am spus că povestirea „Faust” a exercitat cândva o anumită fascinaţie asupra mea. Cărţi care se deschid în cărţi… Lumi paralele.

Caci nu e om sa nu...

... fi furat vreo carte. Deci si eu. Furate doar pentru perioada lecturii, puse la loc fara sa stie nimeni.

"Cheia labirintului"

Până la urmă orice text este un cifru şi orice carte - un labirint din care, aşa cum spune Howard Hendrix, cititorul iese schimbat. Când spui "labirint" nu poţi să nu te gândeşti la Minotaur. Însă unor călugări din cine ştie ce abaţie medievală nu le-a plăcut asociaţia cu mitul păgân şi au decis că labirintul nu se poate referi la construcţia lui Dedal, nici la oraşul Troiei, din care s-au salvat supravieţuitorii ca dintr-un labirint, ci la cetatea Ierihon, cea la care a ajuns poporul ales după patruzeci de ani de rătăcire prin pustiu.

  Urbs Jericho

Rătăcirile omeneşti prin felurite labirinturi sunt după cum se vede o ocupaţie destul de obişnuită. Tocmai am reuşit să termin şi eu de parcurs labirintul lui Hendrix, am ieşit din palatele memoriei închipuite de el şi recunosc că am găsit cam de toate între paginile romanului său. Chiar şi pe Henry David Thoreau cu al său "Walden" de tristă amintire pentru mine.

  Cetatea Ierihon

Este prezent în romanul lui Hendrix şi Giordano Bruno, care era să fie şi unul din personajele mele, adică închis într-un labirint al meu. În vremuri de mult trecute, pe când scriam texte (citeşte "construiam labirinturi") împreună cu cineva drag, aveam obiceiul să ne aşezăm pe covorul din camera noastră de la Alba şi să deschidem la întâmplare Dicţionarul Enciclopedic. Trebuia să ne alegem un personaj istoric de pe pagina unde se deschisese tomul şi să-l transformăm în personaj literar. Aşa am scris eu o încâlcitură cu Giordano Bruno şi Girolamo Frescobaldi, povestioară care poate că mai există pe undeva, în universul paralel din podul casei.

Giordano Bruno  Girolamo Frescobaldi

Semnul

"O lumânare ardea pe masă, o lumânare-ardea..."

"Doctor Jivago" - Boris Pasternak

Semnele vin mereu din neştiut, doar noi nu le putem citi mereu. Când le căutăm, avem ochii acoperiţi, când uităm de ele, ne bat la geam.

Tot demon

Nu am ajuns încă la sfârşitul acestui fascinant roman, dar pot spune cu mâna pe inimă că, deşi Oskar Matzerath e doar un pitic grotesc, are loc destul în adâncurile sale sufleteşti pentru un demon adevărat, la fel de mare şi negru precum al lui Nikolai Stavroghin!

Pare cunoscut?

„Se instaurează în primul rând spionajul. Fiecare membru al societăţii îl supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sunt egali şi egali în sclavie. În cazuri extreme, calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întâi se scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor capacitaţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi superioare! Capacităţile superioare totdeauna acaparează puterea şi devin despoţi. Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuie eliminate sau executate. Lui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul! Sclavii trebuie să fie egali: fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. (...) Setea de instrucţie este deja o sete aristocratică. Cum apare familia sau dragostea, apare îndată şi dorinţa de proprietate. Vom ucide această dorinţă: vom slobozi beţia, intriga, denunţul; vom dezlănţui un dezmăţ inimaginabil; orice geniu îl vom înăbuşi încă în faşă, vom reduce totul la un singur numitor, egalitate deplină. (...) Ascultare deplină, despersonalizare deplină, dar o dată la treizeci de ani Şigaliov dezlănţuie şi o convulsie, şi lumea începe brusc să se devoreze reciproc, până la o limită, şi numai pentru a evita plictiseala. Plictiseala e un sentiment aristocratic; şigaliovismul nu admite dorinţe. (...) Ascultă, mai întâi vom provoca tulburările, vom pătrunde în sânul poporului. (...) Vom da naştere la incendii, vom lansa legende... În treaba asta orice „grup” răpănos ne va fi util. (...) Una sau două generaţii de desfrânare însă sunt acum necesare; e nevoie de un desfrâu nemaiauzit de ticălos, când omul se transformă într-o scârnăvie dezgustătoare, laşă, egoistă şi ferice, iată ce ne trebuie!”


"Demonii" - Dostoievski

Edgar Allan Poe

PISICA NEAGRA

PENTRU ACEASTĂ NEOBIŞNUITĂ şi, totuşi, foarte simplă poveste pe care-ncep s-odepăn pe hârtie, nu aştept şi nici nu cer cuiva crezare. Nebun aş fi s-o fac, într-adevăr, în împrejurări când până şi simţirea se-ndoieşte de ea însăşi. Şi, totuşi — nu-s nebun— şi sigur sunt că nici nu am visat. Dar mâine voi sfârşi cu viaţa, iar azi vreau să-miuşurez sufletul. Şi tot ce mai doresc e să înfăţişez deschis, pe scurt, şi fără comentarii,un şir de întâmplări obişnuite. Obişnuite, da, dar care prin urmările lor m-au îngrozit —m-au torturat — m-au nimicit. Nu voi încerca să le explic. Căci pentru mine — au însemnat doar groază — chiar dacă alţii le vor socoti ciudăţenii şi nu întâmplări teribile. Şi poate că se va găsi un creier care-ar putea să desprindă — din nălucirea mea — întâmplarea obişnuită, un creier mult mai calm, mai logic, şi mai puţin înfierbântat decât al meu, şi care, pătrunzând în faptele cu-atâta spaimă de mine povestite, să vadă doar înlănţuiri fireşti de cauze şi de efecte. De mic copil m-am deosebit de ceilalţi copii prin firea mea blajină şi cuminte. Era atât de cunoscută bunătatea mea încât, ades, colegii mă batjocoreau. Ţineam nespus la animaleşi bunii mei părinţi mă răsfăţau, dându-mi mereu astfel de prieteni. Cu ei îmi plăcea să-mi petrec tot timpul, şi nu eram mai fericit decât atunci când îi hrăneam şi-i mângâiam. Această slăbiciunes-a accentuat cu vârsta şi, ajungând un om în toată firea, găseam în ea prilej de mulţumire. Cei ce-au iubit vre-odată un câine credincios, isteţ, nici nu mai au nevoie să li se explice natura sauintensitatea plăcerii sufleteşti ce-o încercam, în dragostea dezinteresată, altruistă a unui animal e o undă ce ajunge drept în inima celor ce-au avut trista posibilitate să cunoască prieteniameschină şi ataşamentul schimbător al Omului.M-am însurat de timpuriu şi m-am bucurat nespus când am înţeles că soţia mea avea ofire asemănătoare. Ştiind ce mult ţineam la animale, ea nu pierdea nici un prilej să-mi dăruiascăcele mai drăgălaşe exemplare. Aveam păsărele, şi iepuraşi, şi un peştişor auriu, un câinesplendid, o maimuţă şi o pisică.Era o pisică destul de mare, frumoasă, în întregime neagră şi de-o-inteligenţăizbitoare. Soţia mea, o fire deosebit de superstiţioasă, când venea vorba de inteligenţa pisiciiamintea de vechi eresuri populare potrivit cărora pisicile negre ar fi nişte vrăjitoare. Nu cred că-ntotdeauna vorbea cu seriozitate, şi pomenesc aceasta doar fiindcă mi-am amintit chiar acum.Îi dădusem numele Pluto, şi-mi devenise tovarăşul favorit de joacă. Pisica nu lăsa penimeni altul decât pe mine să-i aducă de mâncare, şi mă urmărea într-una prin casă. Abiaizbuteam s-o opresc să nu se ia după mine şi pe stradă.Prietenia noastră a durat ani de-a rândul, ani mulţi în care felul meu de-a fi, întreaga-mi fire — cu ajutorul acelui demon ce poartă numele Beţie — s-a tot schimbat în rău şi mă-nroşesc făcând acum mărturisirea. Din zi în zi eram mai ursuz, mai nestăpânit şi, mai cu seamă,nepăsător la cei din juru-mi. O, câte ocări am azvârlit soţiei mele! Şi, pân-la urmă, am ajuns s-oşi lovesc. Desigur că şi bietele animale au avut de-ndurat din pricina schimbării mele. Nu numaică nu-mi mai păsa de ele, dar începusem să le chinuiesc. Singur, Pluto doar nu-ndura prigoana. Nu pregetam însă să chinuiesc maimuţa, iepurii ori câinele, când întâmplarea sau devotamentullor prostesc mi-i aduceau în cale. Iar boala tot creştea în mine — şi ce îngrozitoare boală eAlcoolul! — şi până la urmă chiar şi Pluto, ce-mbătrânise şi era tot mai posac — chiar Pluto,zic, a început să simtă urmările stărilor mele proaste.Odată, într-un miez de noapte, pe când mă întorceam beat spre casă din hoinărelilemele prin oraş, mi s-a părut că pisica se ferea să-mi iasă-n cale. Am vrut s-o iau in braţe când,temându-se cred c-am s-o lovesc, şi-a-nfipt, dar nu prea tare, dinţii-n mâna mea. Pe dată m-acuprins o furie drăcească. N-am mai ştiut ce fac. Era ca şi cum sufletu-mi se ridicase zburând din trup, şi-orăutate diavolească, întărâtată de băutură, îmi pătrunsese orice fibră. Am tras briceagul din buzunar, l-am deschis şi, apucând de beregată bietul animal, am apăsat cu hotărâre, scoţându-iun ochi din orbită! Roşesc, mă îngrozesc şi mă cutremur acum, când destăinuiesc hârtieigroaznica-mi cruzime.Când, odată cu dimineaţa cea limpede, mi-a revenit şi judecata, când aburulnocturnelor orgii s-a risipit — am încercat un - sentiment, de groază şi de remuşcare la gândulnelegiuirii fără seamăn pe care o săvârşisem. O, dar era un sentiment plăpând şi îndoielnic, carenu-mi atingea sufletul.M-am pogorât din nou în. iadul alcoolului, şi am înecat curând, în băutură, chiar amintirea faptei săvârşite.Cu încetul pisica s-a-nsănătoşit. Orbita rănită avea, ce-i drept, o-nfăţişare fioroasă, dar se părea că animalul nu mai suferea deloc. Umbla, ca de-obicei, prin toată casa, dar, cum era deaşteptat, fugea de apropierea mea, înspăimântată.Îmi mai rămăsese destul din vechea afecţiune ca să fiu, la început, cam supărat pentruaceastă răceală, din partea unei creaturi care ţinuse înainte atât de mult la mine. Cu vremea, însă,supărarea s-a schimbat în mânie nestăpânită. Şi-atunci, ca să mă pierd cu totul i fără nădejde derevenire, mă-nvălui suflarea rece a PERVERSITĂŢII. E o noţiune de care filozofia noastră nuţine seamă deloc. Şi, totuşi — de asta sunt mai încredinţat decât de existenţa mea — unul dinimpulsurile primare ale inimii omeneşti este perversitatea — acea facultate sau simţământ primar de nepătruns ce poate da un sens fiinţei Omului. Şi cine oare n-a săvârşit, de zeci şi zecide ori, o faptă rea sau doar nesăbuită, numai din pricină că nu trebuia s-o facă? Şi nu se află oareîn noi pornirea neînfrânată, chiar şi în judecata cea mai dreaptă, de-a încălca orice se cheamăLege, numai din pricină că ştim că ni-i oprit? Suflarea aceasta a perversităţii, precum spuneam,se năpusti la timp asupra-mi, spre a mă distruge. Dorinţa nemăsurată a sufletului meu, de-a se biciui pe sine — în propria-mi fiinţă de-a lovi — de-a face răul doar din plăcerea de a-1 face,dorinţa aceasta nu m-a lăsat să mă opresc şi, pân-la urmă, m-a împins să-ncunun tot răul ce-1făcusem nevinovatului animal. Într-o dimineaţă, i-am petrecut cu sânge rece un laţ în jurulgâtului şi l-am spânzurat de-un copac; îl spânzuram şi lacrimile îmi curgeau şiroaie, şi-n inimăamara remuşcare mă chinuia; l-am spânzurat din pricină că mă iubise, din pricină că nu-mifăcuse nici un rău; l-am spânzurat din pricină că făptuiam astfel un păcat — păcat de moarte ce-mi ameninţa sufletul nemuritor, îl ameninţa atât de greu încât îl scotea, dacă se poate spune, chiar dincolo de graniţa milostivirii nesfârşite-a Celui mai îndurător si-a Celui mai TeribilDumnezeu.În noaptea zilei când am săvârşit nelegiuirea, am fost trezit din somn în strigăte de„foc"! Perdelele de lângă pat erau în flăcări. Ardea întreaga casă. Abia am reuşit, soţia mea, unservitor şi cu mine, să ne salvăm din mijlocul flăcărilor. Tot ceea ce aveam a fost mistuit de foc,iar eu mă alegeam decât cu resemnare deznădăjduită. Nu vreau — şi-ar fi o slăbiciune din parte-mi — să caut o legătură de la efect lacauză. între nenorocirea petrecută şi atrocitatea pe care-o săvârşisem. Dar cum m-am hotărât săredau aici doar recea-nlănţuire a faptelor, nu vreau să las nelămurit nici un amănunt. În ziua ce-aurmat focului, am scormonit printre ruine. Toate zidurile se prăbuşiseră — doar unul rămăseseîn picioare. Era un perete despărţitor nu prea gros, aflat în mijlocul clădirii, şi chiar de el fuseserezemat patul meu. Focul nu stricase tencuiala şi pricina am atribuit-o zugrăvelii proaspete. Amvăzut că se adunase-acolo o ceată de oameni, şi parcă unii cercetau o anumită parte a peretelui,cu stăruinţă şi-ncordare. Am auzit parcă rostindu-se vorbele „bizar", „ciudat", şi altele-asemănătoare. Apropiindu-mă, am văzut, parcă sculptat în basorelief pe suprafaţa albă, conturulunei gigantice pisici. Imaginea era uluitor de clară. Iar în jurul gâtului avea un ştreang.În faţa acestui strigoi — căci altfel nu puteam să-1 socotesc — uimirea şi spaima m-au făcut să-mi pierd răsuflarea. Dar judecata mi-a venit până la urmă în ajutor. Mi-am amintit căspânzurasem animalul într-o grădină de lîngă casă. Când focul a izbucnit, mulţimea a dat năvalăîn grădină şi poate că vreunul să fi tăiat frânghia şi să fi aruncat pisica printr-o fereastră în odaiamea. O fi făcut-o, mi-am zis eu, ca să mă trezească din somn. Când zidurile s-au prăbuşit,sărmana victimă a cruzimii mele a fost strivită de zidul proaspăt tencuit, iar varul şi focul, precum şi amoniacul aflat în leşul animalului, au imprimat imaginea aşa cum apărea.Dacă a fost uşor să-mi liniştesc în felul acesta şi raţiunea şi poate şi conştiinţa,uluitorul fapt n-a încetat să-mi tortureze imaginaţia. Luni întregi fantoma pisicii m-a urmărit, şi-n suflet mi-a pătruns o umbră care părea să fie, dar nu era chiar, remuşcarea. Cu vremeaîncepuse să-mi pară rău de moartea animalului, şi m-am apucat să caut prin jurul meu, încrâşmele infecte prin care-mi petreceam zilele, o pisică să-i semene oarecum, cu care s-oînlocuiesc.Într-o noapte pe când, aproape năucit de băutură, şedeam intr-o nenorocită decârciumă, privirea-mi fu atrasă deodată de-o pată neagră pe unul din uriaşele butoaie cu rom saugin din tavernă. Vreo câteva clipe am privit spre butoi, uimit că nu mai văzusem pân-atunciobiectul sau fiinţa de - deasupra. M-am ridicat şi-am pipăit. Era o pisică neagră ce-şi găsiseculcuş acolo — o pisică foarte mare, la fel ca Pluto, şi-i semăna leit în toate. Atâta, doar, căPluto n-avusese nici un fir de păr alb, pe când aceasta avea o pată mare, fără vreun contur precis,ce-acoperea aproape-ntregul piept.Când am atins-o, s-a ridicat pe dată şi-a început să toarcă frecându-mi-se de mână şi părând bucuroasă de prezenţa mea. Găsisem deci ceea ce căutam. Am vrut s-o cumpăr de lacârciumar, dar omul a ridicat din umeri — nu ştia nimic, n-o mai văzuse până atunci.

Am mângâiat-o şi, când m-a văzut că plec, s-a luat după mine. M-a însoţit tot drumul;din când în când mă aplecam s-o mângâi. Acasă s-a obişnuit de-ndată şi a câştigat curând toatăafecţiunea soţiei mele.Eu în schimb, m-am trezit că o duşmănesc. Simţămintele mele erau cu totul alteledecât mă aşteptam şi — n-aş putea spune de ce şi cum — iubirea ei vădită pentru mine mădezgusta, mă plictisea. încet-încet, sila, plictiseala s-au transformat într-o ură fără margini. Oocoleam poate dintr-un fel de ruşine, şi amintirea cruzimii mele mă-mpiedica să-i fac vreun rău.O vreme m-am mulţumit doar s-o ocolesc, dar treptat — o, foarte-ncet! — am început s-o privesc cu o ură nespusă şi să mă-ndepărtez din calea ei, ferindu-mă ca de un suflu alspurcăciunii.Ca să spun drept, începusem s-o urăsc din prima dimineaţă, când am descoperit că nuavea un ochi, asemenea pisicii mele Pluto. Or, tocmai asta o făcea pe soţia mea s-o iubească şimai tare, căci, cum v-am mai spus, avea un suflet tare bun, cum avusesem odată şi eu, însuşirecare însemnase pentru mine izvorul multor bucurii curate şi simple.Dar pe cât de amarnic uram pisica, pe atât iubirea ei pentru mine creştea. Mă urmăreacu o stăruinţă pe care n-aş putea să v-o descriu. Când mă aşezam pe-un scaun, se cuibărea subel, ori îmi sărea pe genunchi şi mă copleşea cu dovezi de dragoste care mi se păreaurespingătoare. Dacă mă ridicam să plec, mi se vâra printre picioare de mă împiedicam de ea,gata să cad; ori înfigându-şi lungile-i gheare ascuţite în haine, se căţăra până pe piept. Simţeam pornirea s-o ucid dintr-o lovitură, dar mă oprea amintirea vechii mele nelegiuiri şi — trebuie s-ospun — o teamă îngrozitoare.Îmi era teamă nu de un rău pe care mi l-ar fi putut pricinui — era un simţământ greude descris. Mi-e aproape ruşine să mărturisesc — da, mi-e ruşine chiar aici, în celula de ucigaşîn care mă aflu — că groaza şi teroarea ce mi le inspira au fost aduse până la paroxism de ceamai bine plăsmuită dintre năluciri. Soţia mea a fost aceea care mi-a atras de multe ori luarea-aminte asupra petei albe, care constituia v-am mai spus, singura deosebire dintre această pisicăşi cea spânzurată. La început pata cea albă n-avea vreo formă anume; dar, cu încetul, prin prefaceri aproape nesimţite, pe care le-am socotit multă vreme ca fiind curată închipuire — prinse un contur precis. Era imaginea unui lucru pe care mă-nfior chiar să-1 rostesc — şi-aici seaflă pricina urii şi fricii mele, ca şi a dorinţei de-a scăpa (de-aş fi-ndrăznit!) de acest monstru.Era imaginea, spuneam, a unui lucru hidos, îngrozitor — imaginea unei SPÂNZURĂTORI. O,ce lugubru şi teribil instrument de groază şi de crimă — de agonie şi moarte!Eram acum mai nenorocit decât întreaga lumii-ntregi nenorocire. Un animal — pe-alcărui semen îl ucisesem cu dispreţ — un animal mă tortura pe mine — pe mine, om făcut dupăchipul şi asemănarea lui Dumnezeu — mă tortura cumplit. Dar, vai! zilele şi nopţile veneau şitreceau şi eu nu mai ştiam ce-i binecuvântarea tihnei ! Cât era ziua de mare, pisica nu mă părăsea nici o clipă; iar noaptea mă trezeam speriat din vise înspăimântătoare, ca să simt lângăobrazul meu suflarea-nfierbântată a pisicii, şi greutatea ei imensă coşmar ce se-ntrupase şi nu puteam să-1 scutur de pe mine, apăsându-mă veşnic pe inimă!Împovărate de atâtea chinuri, firavele rămăşiţe ale părţii bune din mine s-au năruit. Mi-a rămas tovarăş doar gândul rău — gândul cel mai întunecat şi mai josnic. Obişnuita mea stare de iritare se prefăcea în ură faţă de toţi şi de toate şi în mereu mai des-ele, mainestăpânitele crize de furie în care mă aruncam orbeşte; de cele mai multe ori sărmana mea soţieera vai! cel mai răbdător şi mai resemnat martir.Şi iată că a venit ziua când am intrat împreună cu soţia mea în beciul locuinţeidărăpănate unde ne-mpinsese sărăcia. Pisica mă urma în timp ce coboram pe scară; mă-mpiedicam de ea, mai-mai să cad, şi mă scotea din minţi. Furia m-a făcut să uit de copilăreascateamă ce mă-nlănţuia — şi atunci am ridicat toporul şi-am repezit o lovitură ce-ar fi ucis-o, fireşte, de-ar fi nimerit unde ţintisem. Dar braţu-mi fu oprit de mâna soaţei mele. Cuprins de-ofurie diavolească, mi-am smuls mâna din strânsoare şi-am izbit cu toporul drept în creştetulsoţiei mele. Ca fulgerată a căzut jos — nici n-a gemut măcar.Odată hidoasa crimă-nfăptuită, prima mea grijă a fost să ascund cadavrul cât mai bine. Ştiam că nu-1 puteam scoate din casă, nici ziua şi nici noaptea, fără primejdia de-a fi văzutde cineva. Prin minte mi s-au perindat mai multe planuri. Gândeam să tai cadavru-n bucăţele, şi-apoi să le ard. Gândeam să-i sap mormântul sub podeaua pivniţei. Gândeam să-1 zvârl în puţuldin grădină — sau să-1 împachetez ca pe o marfă într-o ladă, şi-apoi să chem un hamal să-1 careafară. La urmă, însă, am găsit cea mai bună soluţie. M-am hotărât să-1 zidesc în pivniţă, aşa cumse spune că făceau călugării din evul mediu cu victimele lor.Pivniţa era destul de bună pentru această treabă. Zidurile aveau cărămizile prinse ne-ngrijit, cu o tencuială nouă care-n aerul jilav de-acolo nu se-ntărise bine. Unul dintre ziduri aveao ieşitură, semănând cu un fel de vatră, zidită la fel ca şi restul pivniţei. Mi-am zis că voidesprinde cu uşurinţă cărămizile, voi îndesa leşul acolo, şi voi zidi apoi totul la loc, la fel ca mai-nainte, astfel ca nici un ochi să nu descopere vreodată ceva nelalocul lui.Şi nu m-am înşelat. Cu o rangă am desprins destul de uşor cărămizile, am aşezat cugrijă cadavrul, l-am rezemat de zidul dinlăuntru, sprijinit astfel încât, sa stea în picioare până amdurat, încet, întreaga zidărie, aşa cum fusese la-nceput. M-am îngrijit să cumpăr nisip şi var, am pregătit o tencuială întru totul asemănătoare cu cea veche, şi-am tencuit cu grijă noua zidărie. Când am sfârşit, eram mai mulţumit decât se poate spune de treaba făcută. Nimic nu arăta că selucrase ceva în zidărie. Am măturat atent molozul de pe jos. O ultimă privire de triumf şi mi-am zis: „Măcar aici n-am trudit zadarnic!"Întâiul gând după aceea a fost să caut animalul ce pricinuise crima, căci hotărâsem, însfârşit. să-1 ucid. Dac-aş fi dat de el atunci, ursita i-ar fi fost. pecetluită, dar se pare că afurisituldobitoc, înspăimântat de mânia-mi violentă, se ferea să-mi mai apară-n cale, în starea-n care măaflam. O nu e cu putinţă să descriu, sau să-şi închipuie cineva ce uşurare profundă, totală, îmiaducea absenţa nesuferitei creaturi! N-a apărut nici noaptea — şi a fost întâia noapte de cândvenise-n casa mea în care am putut să dorm adânc şi liniştit; da, am dormit, cu toată crima ce-mi apăsa cugetul.Trecu şi-a doua, şi a treia zi, şi groaznicu-mi călău tot nu apărea. Am răsuflat însfârşit liber! De spaimă, monstrul părăsise locurile-acelea pentru totdeauna! Şi n-am să-1 mairevăd niciodată! Trăiam o fericire fără margini! Vinovăţia faptei înspăimântătoare pe care osăvârşisem mă urmărea prea puţin. S-au întreprins unele cercetări, dar le-am făcut cu uşurinţă faţă. S-a hotărât atunci o percheziţie — dar eram încredinţat că nu vor găsi nimic. Viitorul îmiapărea liniştit.În cea de-a patra zi, câţiva poliţişti au intrat pe neaşteptate-n casă şi au început săcerceteze cu de-amănuntul fiecare colţişor. Încrezător în taina-mi de nepătruns, nu mă simţeamdefel neliniştit. Poliţiştii mi-au cerut să-i însoţesc. Nici un ungher sau colţ nu a scăpat necercetat.La urmă, pentru a treia sau a patra oară, am coborât cu toţii în beci. Şi nici un muşchi nu-mitresărea, şi inima-mi bătea liniştit ca unui prunc ce doarme un somn nevinovat. Mă plimbam prin beci, încoace şi încolo. Mă plimbam, cu braţele încrucişate pe piept. Şi poliţiştii, în sfârşit,se pregăteau să plece. Simţeam o bucurie prea mare ca să mă pot stăpâni. Ardeam să spun măcar o vorbă prin care să dau viaţă triumfului şi să-mi întăresc astfel în ochii lor nevinovăţia. — Îmi pare bine, am spus într-un sfârşit când poliţiştii începuseră să urce scara, îmi pare bine, domnilor, că bănuielile s-au risipit. Vă doresc sănătate şi, poate, mai multă politeţe. întreacăt fie zis, priviţi — priviţi cât de bine e construită casa. (în oarba-mi dorinţă de a vorbi câtmai firesc, abia de-mi mai dădeam singur seama ce spuneam).Aş zice, chiar, că e o casă admirabil construită. Iată nişte ziduri — o, dar nu plecaţi! — nişte ziduri într-adevăr solide!Şi-atunci, în frenezia mea de a-i înfrunta, am izbit tare eu bastonul chiar in locul undeascunsesem cadavrul nefericitei mele soaţe.O, doar Domnul mă poate apăra, sau chiar scăpa, din ghearele celui care comandăoştile drăceşti! Nici nu s-a potolit ecoul loviturii, când din acea criptă i-a răspuns un glas — da,un glas, "întâi înăbuşit şi-ntretăiat, ca scâncetul unui copil, crescând apoi grăbit, un ţipăt lung, puternic, prelung, necunoscut, neomenesc — un urlet —un răcnet de teroare şi triumf, cum doar în iad se poate auzi, de s-ar uni răcnetele celor osândiţi şi chinuiţi cu răcnetul de bucurie aldemonilor.O nebunie ar fi să vă mai spun la ce gândeam. Aproape leşinat, m-am rezemat nesigur de perete. O clipă, poliţiştii au stat încremeniţi, înspăimântaţi, înnebuniţi. Apoi, o mulţime demâini s-au năpustit spre zid. Şi dintr-o dată zidul a căzut. în faţa noastră se afla, ţeapăn, cadavrul, plin de sânge închegat şi aproape putrezit. Iar lângă capul soţiei mele omorâte rânjea, cu guraroşie larg deschisă, hidosul animal ce m-a împins, viclean, la crimă, şi-al cărui glas denunţător m-a dat pe Mâinile călăului. Zidisem şi pisica în mormânt!
  Pisica neagră (în original The Black Cat) a văzut lumina tiparului la 19 august1843 în „United States Saturday Post" de Edgar Allan Poe

Ultima ora

"La circ…

Un accident banal –

Un acrobat,

Un salt mortal

Şi

Acrobatul nu s-a mai sculat…

Alămurile din orchestră au tăcut,

Iar clovnii din arenă au ţipat…

Dar publicul din staluri n-a crezut

Că poate fi şi-un accident adevărat

Şi-a fluierat…

Zadarnic-

Mortul n-a mai înviat…

Păcat de el ! …

Era un tânăr acrobat frumos,

Cu corpul tatuat de sus şi până jos,

De care publicul se minuna,

Când îl vedea-ndoit ca un inel.

Sau când la bara fixă se învârtea

Ca o morişcă de cafea

Cu balerina lângă el ! …

Dar balerina nu-l iubea !…

Povestea lui ?

Hm ! …

Povestea mea-

A mea

A ta

Şi-a altora ! …

Acelaşi accident de circ, banal…

O zi relache,

Şi apoi, la fel,

Cu-aceeaşi balerina lângă el

Alt acrobat …

Alt salt mortal!"

Ion Minulescu…

SENET

Pericolul lecturii

Rip Van Winkle, cel care a dormit cam mult pentru un somn de după-amiază, este cel care mi-a adus următoarea carte, te rog să mă crezi! Mai întâi nu am fost sigură că voi putea citi volumul ce-mi tăiase calea, dar am descoperit ceva care îmi place de mult timp şi despre care am mai vorbit cu tine, Sandu. Îţi arăt aici câteva paragrafe şi să-mi spui tu dacă personajele acestea nu au păţit precum Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta pe când citeau despre Lancelot şi Guinevere, ca Eminescu şi Mite Kremnitz citind pe Dante. Cărţi care se deschid în alte cărţi...
 * 
"Deodată îl cuprinse disperarea. Îl cuprinse într-o după-amiază în biblioteca lui Rachel. În timp ce stătea în faţa cărţilor citind titlurile, deodată se întrebă ce ar câştiga dacă ar citi toate acele cărţi, acele cărţi şi toate cărţile din lume. Se imagină încuiat în cameră, în camera aceea, înconjurat, zidit, înăbuşit de mii de cărţi, citindu-le una după alta cu o grabă şi voracitate isterice, luptându-se cu cărţile şi cu timpul, pentru a ajunge la o ţintă la care nu va ajunge niciodată. Vor fi prea multe cărţi şi prea puţin timp. Iar în tot acest timp, în camera de deasupra, în care el nu va putea pătrunde niciodată, se afla ceea ce căuta el, chipul, glasul, cuvântul pe care l-ar putea rosti glasul."

 "...şi eram Iacob care avea să doarmă cu capul pe o piatră şi avea să se lupte cu un înger fără a câştiga nimic..."

 "Se aşeză pe bancă, nu lângă ea, şi deschise cartea. Era un volum din opera lui Platon. 
- Văd că citiţi filosofie, spuse el. 
- Citesc filosofie, răspunse ea, să uit cum este lumea. 
- Filosofia există ca să ne spună ce este adevăr în lume. 
- Eu ştiu care este adevărul în lume, repetă ea cu amărăciune. Şi acum, dacă nu citiţi, plec. 
Jeremiah începu să citească. Ceea ce citea era nou pentru el, deoarece, după cum scrie el în jurnalul său, nu citise până atunci decât "Republica" lui Platon. Acum citi un pasaj din "Symposium", şi anume acela care urmează părerilor înţeleptei Diotima, spuse lui Socrate, privitor la posibilitatea sufletului de a se înălţa prin iubire." 
* 

Nu mai trebuie să demonstrez cât de periculoase sunt lecturile.

pictura Dante Gabriel Rossetti

Fetiţa cu pisici

Gheorghe Demetrescu Mirea

Trăiam cu părinţii mei în orăşelul dintre dealuri. Locuiam la bloc, într-un cartier nou. Până atunci stătusem în casa bunicilor, pe una din străzile centrale, unde creşteau castani şi merişori pe marginea trotuarului.

La bloc nu aveam grădină, nici flori, nici copaci, dar erau mulţi copii şi larma nu înceta decât noaptea.

Eu crescusem singură. Ştiam să-mi ocup timpul cu desene, cu decupaje, dar mai ales cu diferite cărţi. Citeam „Poveşti nemuritoare” şi, fiindcă BPT-ul o publicase fără ilustraţii, mi-am asumat eu sarcina de-a o îmbogăţi cu picturi adecvate, făcute pe planşe, în culori. Cititul şi desenatul îmi ocupau tot timpul. Mama obişnuia să mă ridice de pe scăunel şi să mă trimită la joacă. Întotdeauna protestam. Ce să fi făcut afară?

Băieţii erau sălbatici şi jucau jocuri de neînţeles. Fetele săreau coarda sau jucau „elastic”, ceea ce îmi părea culmea plictisului. Ieşeam pe scările blocului şi priveam. Apoi intram în casă cât mai neauzită.

Mama insista că am nevoie să fiu între copii şi să stau afară, „la aer”. Văzând că nu e chip s-o îmbunez, am hotărât să-mi iau soarta în propriile mâini: în fiecare zi ieşeam „la joacă”. Mă echipam, mă pregăteam zgomotos şi entuziast, ieşeam, dar mă ascundeam în spatele blocului, lângă pubelele de gunoi.

Acolo mi-am întâlnit cea mai bună amică, pisica Piţuş. Acela a fost începutul unei frumoase prietenii. De atunci mereu am dorit o pisică în preajma mea, ca doamna din „O pisică în ploaie” a lui Hemingway.

Prăjitura despărţirii noastre

Dintru început voi menţiona că această postare se adresează doamnelor, eventualii domni trecători pe aici o vor considera plicticoasă, deci nu le-o recomand.

Deoarece acum câţiva ani am primit de la soţul meu o foarte interesantă şi instructivă cărticică, cea din imagine, în afară de concluzia implicită că până atunci cam dădusem greş în tentativa de a-l înţelege, am dedus că soţul meu dorea să încep aplicarea în practică a unora dintre preţioasele învăţături cuprinse în ea.

Cum una dintre ele se referă la prepararea unor mese deosebite, aspect pe care-l cunoşteam şi din înţelepciunea populară care grăieşte prin proverbul „Cu mâncare se ţine bestia”, am hotărât să nu lipsească niciodată mâncarea gătită din frigider şi nici prăjitura, mai ales prăjitura, căci cu miere se atrag bondarii.

Aşa că am fost cuprinsă de remuşcări când Andrei a cerut „ceva dulce” şi eu nu aveam.

Se scurseseră vreo zece zile de la ultima prăjitură comisă!

Am dat fuga pe internet să caut ceva nou şi nemaiauzit, ceva cu miere (de care avem din belşug), dar mai ales ceva simplu şi rapid.

Aşa am descoperit această reţetă.

Din start am constatat că nu am decât drojdiuţă uscată Dr. Oetker de care folosesc de obicei, deci ritualul cu drojdiuţa frecată cu zahăr a căzut.

Nici de complicaţii cu bain-marie nu am avut timp (chef), prin urmare am pus crăticioara cu miere şi bicarbonat direct pe foc.

Când s-au topit/ars am continuat adăugând conform reţetei uleiul (compoziţia s-a tăiat), ½ din făină – după ochiometru – drojdia uscată, vanilia, că portocală la ora aceea nu aveam, sarea...

Am mestecat până a rezultat un fel de superglue cu aspect necomercial. Dacă veţi avea suficient curaj să faceţi prăjitura, odată ajunse în această etapă veţi avea nişte gânduri nu tocmai măgulitoare la adresa mea.

Dar să mergem mai departe. Am încorporat şi restul de făină, dar asta nu mi-a reuşit decât după ce am pus cu de la mine putere câteva linguri de lapte. Compoziţia de pe masă era suprasaturată şi atât de tare, încât se puteau fabrica din ea ghiulele. Aici eu zic să facă fiecare după cum îi dictează conştiinţa: cu sau fără lapte.

La mine a fost musai cu.

Am lăsat aluatul la crescut. „Acum să vezi minune!” îmi spuneam. „Va creşte şi se va frăgezi” – ceea ce nu s-a întâmplat deloc. Nu s-a frăgezit, pentru că nu a crescut absolut niciun milimetru. Zăcea pe masă sub prosop ca o cărămidă nesimţitoare. În tot acest timp am căutat prin cămară o dulceaţă, dar m-am oprit asupra unui gem de caise. Nucile le aveam curăţate, aşa că doar le-am tocat grosier.

Când nu mai exista niciun motiv de amânare, fiind evident că aluatul nu va creşte nici cu ameninţări, l-am tăiat în două, am întins foile (neaşteptat de uşor faţă de atitudinea sa recalcitrantă de până atunci), am uns cu gem, am presărat cu nucă şi zahăr, am pus în tavă şi am introdus în cuptorul preîncălzit.

După 30 de minute a fost gata, nu puteam să le las 40 ca în reţetă, doar dacă voiam să le ard.

Nu crescuse nici în cuptor.

Plină de resemnare am tăiat ruladele în felii. De mirosit, mirosea splendid: a turtă dulce. Acela a fost momentul când Andrei a intrat în bucătărie, iar eu am început să sper că această catastrofă culinară n-o să ducă totuşi la un divorţ.

M-am plâns de faptul că probabil drojdiuţa n-a fost bună, că aluatul a căzut, că reţele cu miere sunt în general dificile, etc, dar el m-a consolat spunând că au căzut ele imperii şi nimeni nu mă va ţine de rău pentru căderea unui aluat.

Abia am avut timp să fac o poză şi să pudrez cu zahăr, că Andrei a început să le mânănce în ritm susţinut, deşi masa de prânz fusese recent servită şi nu puteam să consider că îi este atât de foame.

Poza de final, fără imagini intermediare, fiindcă nu doresc să descurajez pe nimeni.

P.S. Această postare nu are nicio legătură cu ce am scris aici.

"Fiul risipitor"

Deşi am pomenit de multe ori despre „Fiul risipitor”, nu am spus ce istorie are pentru mine această carte.

Nu e povestea mea, ci a unei prietene, Ioana, care, după ce a terminat studiile odată cu mine, a devenit jurnalistă.

Ea purta „Fiul risipitor” în servietă. Uneori mai era interpelată: „Încă n-ai citit-o?”, dar eu ştiam că era pentru altceva.

De îndată ce un coleg îi arăta interes, Ioana îi punea cartea sub nas: „Ai putea să scrii o continuare?”

Eram studenţi la Litere, sunt convinsă că mulţi ar fi putut, dar cererea era atât de năstruşnică, încât destul de curând nimeni nu mai îndrăznea să se apropie de Ioana. „De ce faci asta?” am întrebat-o într-o seară pe când pregăteam somnoroase materia pentru un colocviu în sala de lectură pustie.

„Pentru că eu sunt Eva, nu este evident?”

Era frumoasă Ioana, plină de feminitate, de mister. Ar fi putut să fie!

După terminarea facultăţii am mai păstrat legătura câţiva ani. Ne sunam şi prima mea întrebare era: „L-ai găsit pe domnul Secătură?”

Nu, nu-l găsise.

Apoi s-a întâmplat că ne-am îndepărtat una de alta purtate de valurile vieţii, tot ce mai ştiu despre ea este că are o carieră de succes şi este necăsătorită.

Povestea s-ar putea sfârşi aici, dar are o continuare. Mi-a căzut în mână o revistă acum vreun an în care un mare actor român este întrebat despre idealul său feminin. Răspunsul acestuia m-a pus pe gânduri: Eva, din „Fiul risipitor”.

Oare acesta să fie domnul Secătură pe care Ioana l-a tot căutat?

Există pentru fiecare dintre noi un om unic, un om care să reprezinte „the perfect match”?

Nu ştiu. Dar ceea ce ştiu sigur este aceea că fiecare dintre noi suntem la un moment dat nişte fii risipitori şi nu preţuim cum se cuvine iubirea.

"Soluţii practice"

Cum spuneam, bunul-simţ şi modestia nu pot rămâne nerăsplătite pe lume, mai ales într-o lume de basm aşa cum este cea a editurii Reader’s Digest.

În mod firesc, nu am fost noi câştigătorii audi-ului, ceea ce ne-a ferit fără să bănuim de cine ştie ce accidente şi amenzi, dar am obţinut dreptul de a concura mai departe.

Şi am câştigat!

Am câştigat nesperata oportunitate de a cumpăra o carte scumpă, dar mai ales UTILĂ, la jumătate de preţ, restul suportându-l editura în semn de aleasă preţuire şi înaltă consideraţie pentru clienţii fideli.

Putea fi ratată o asemenea şansă? O, nu! Chiar dacă preţul la jumătate depăşea rata la una din băncile noastre…

Cartea ne-a sosit prin poştă, evident însoţită de pleiada de cupoane, tichete, oferte, pliante, poze… era o promisiune de rezolvare a tuturor problemelor din viaţa de zi cu zi.

Am răsfoit-o cu mult interes. Am aflat cum să întreţinem şi să încărcăm bateria maşinii, regulile de folosire ale aspiratorului de praf pentru rezultate optime, cum se confecţionează coifuri de hârtie sau cum se dau pasienţe. De câte ori nu ne loviserăm de aceste probleme fără ieşire?! Iată că de acum, cu ajutorul editurii mântuitoare eram salvaţi.

Singura neplăcere a apărut în momentul în care poştaşul ne-a avertizat că trebuie să instalăm o cutie mai mare la poartă, întrucât nu are unde să ne mai lase corespondenţa. Plicuri cu oferte de carte, cu invitaţii la concurs, cu veşnicele cupoane răzuibile, cu pozele pentru decupat şi lipit sufocau de-a dreptul căsuţa poştală.

Ne abonaserăm şi pe trei luni la revista lor care, după ce că se adresa unei categorii de vârste foarte, foarte fragede, mai avea şi pagini lucioase!

Atunci Andrei mi-a spus: „Dragă, ajunge!”

Am vrut să sfârşim relaţia ignorându-le generoasele oferte, dar n-a fost uşor. Până când nu am trimis câteva mailuri insistente cu rugăminţi mai întâi, apoi cu ameninţări, nu am fost lăsaţi în pace.

Aventuri cu o editură...

Cu vreo trei ani în urmă, pe când în bugetul familiei mai existau şi fonduri pentru cărţi, am primit prin poştă o invitaţie de la editura Reader’s Digest (de unde or fi avut adresa mea?) de a cumpăra un volum intitulat „Descoperiţi minunile lumii” – fără alt amănunt. Întrucât titlul era atrăgător, n-am ţinut cont de preţ (care a fost piperat) şi am achiziţionat cartea.

După o săptămână am primit un colet voluminos. Mi-am zis că am dat lovitura! L-am aşteptat pe Andrei să deschidem pachetul împreună.

Înăuntru, surpriză! Pe lângă „Descoperiţi minunile lumii”, zeci de plicuri, cupoane, formulare şi pliante.

Am reuşit să extrag volumul comandat din vraful de maculatură. Era un ghid de peisaje. Foarte frumos. Fotografii artistice. Text puţinel şi zgârcit cu amănuntele. De exemplu, admir într-o imagine extraordinară Cascada Angel – cea mai înaltă din lume – dar nu pot afla de la ce înălţime cade apa decât după ce parcurg un text siropos, probabil autorii considerând amănuntul nesemnificativ.

Am abandonat cartea cuprinşi de febra concursului propus de editură. Nu trebuia decât să răzuim nişte cupoane, să completăm formularele atent, să le expediem de urgenţă la poştă şi să aşteptăm. Aveam avantaje nesperate!

Adică peste o lună ni se anunţa că nu am câştigat nimic, dar că marea şansă de-abia s-a ivit. Marele Concurs abia acum avea să înceapă! Ni s-au expediat şi cheile de pleu ale unor formidabile vehicule puse în concurs şi eram îndemnaţi să ne alegem cheia maşinii pe care ne-o dorim dintre cele oferite: un Audi A 8, un BMV X 5, un Jaguar, un Porche şi un amărât de Bugatti Veyron. Am fost modeşti ca fata din poveste şi am ales lada cea mică, pardon, maşina cea mai potrivită, adică audi-ul. Că modestia va fi răsplătită, nu-i aşa? Şi am fost răsplătiţi – veţi vedea cum…