Lângă fereastră, bunica Elisabeta. (1892-1987)
Pentru că tot sap în bibliotecă şi am vorbit ieri despre cărţi de bucate şi prăjituri, iar acum două zile despre colecţia Romanul de dragoste, mi-am amintit de bunica, o fiinţă fascinantă pentru mine şi în povestea căreia se amestecă un pic din toate aceste ingrediente…
Peisaj din Ighiu, Alba, 1919Probabil că cititul peste măsură i-a dăunat într-un fel bunicii mele, aşa cum ne dăunează tuturor: produce stări de plutire cu capul în zona norilor, de percepţie eronată a realităţii, idealism excesiv, visare necontrolată etc.
Aşa se face că bunica Elisabeta s-a îndrăgostit de un tânăr pe care l-a catalogat pe loc „iubirea vieţii ei”, „sufletul ei pereche”. Acum nu ştiu dacă el era un cititor la fel de activ şi suferea la rându-i de aceste simptome de romantism cronicizat. Destinul le-a nemurit însă iubirea ucigându-l pe el în primul război mondial.
Elisabeta, 1916
Cum era de aşteptat, bunica a decretat că ea nu va mai iubi niciodată şi că va rămâne domnişoară bătrână, spre indignarea şi mai apoi spaima familiei. Străbunica a pedepsit-o să croşeteze, (de aceea am şi azi în dulapuri sute de metri de dantelă), străbunicul însă, mai practic, a început să aducă peţitori.
Toată adolescenţa am ascultat-o pe bunică-mea povestind iar şi iar cum fugea în grădină când îl vedea pe taică-său aducând musafiri. Cum îşi sumetea fustele lungi şi strâmte ca să poată sări gardul în grădinile vecinilor. Cum, după ce i s-a interzis să mai facă acel lucru de ruşine pentru o domnişoară, s-a gândit la o metodă mai eficientă de alungat peţitorii.
Găsise într-o carte, (ce carte era? Mi-a spus titlul, dar nu l-am reţinut.), o reţetă de prăjitură căreia nu i-ar fi făcut faţă nimeni pe lume, oricât ar fi fost de dornic s-o ia de nevastă.
Reţeta s-a păstrat în folclorul familiei. Oare o vrea cineva? O doriţi, doamnelor? Iat-o:
-2 pahare de morcov ras
-2 pahare de zahăr
-1 pahar de ulei
-3 pahare de făină
- bicarbonat de sodiu stins
- zahăr vanilat (pentru situaţia în care mai aveţi o urmă de milă) sau cacao (dacă vreţi răzbunare totală)
Se amestecă totul şi se coace în tavă unsă şi tapetată.
Ei bine, am făcut-o eu. Aveam doar 15 ani, mi se treceau cu vederea erorile culinare, dar trebuie să vă spun că asta a fost prea mult. La început arăta îmbietor, cam în maniera unui chec, însă mirosul de morcov copt era un avertisment grăitor pentru cine avea nas de adulmecat.
Tata, docil, dornic în mod didactic să mă încurajeze, a acceptat să guste produsul. N-a putut mânca o felie întreagă. Fratele meu Mihai, aflat întâmplător acasă, mi-a spus tranşant că nu va mânca din aia, dar, ca să-mi arate că e binevoitor, o va lua s-o arunce unor câini răi care-l dădeau jos de pe bicicletă şi de care voia să scape.
Întrucât vecinii din bloc începuseră să se agite subtil din cauza mirosului, am fost de acord. A doua zi, Mihai mi-a spus că n-a reuşit să transporte „prăjitura” până unde ar fi dorit, că pe traseu a fost nevoit s-o arunce şi că „a scăpat-o” în Mureş, şi de îndată au fost observaţi peşti cu burta în sus.
Atunci am înţeles pe deplin ce armă puternică folosise bunica, cu ce forţă şi devotament apărase amintirea iubitului defunct. Timp de zece ani a petrecut în singurătate, citind şi pictând netulburată de nimeni, datorită unei lecturi izbăvitoare dintr-o carte.
După zece ani probabil că bunica a avut parte de unele lecturi mai blânde, mai romantice, aşa se face că în momentul în care a apărut bunicul inima ei a fost gata pentru o nouă iubire. Mă înfior când mă gândesc cât de puţin a lipsit să nu mă nasc niciodată! Era destul ca bunica să nu citească anumite cărţi şi azi nu mai eram pe blog, nu mai răscoleam biblioteca!
Elisabeta, mireasă, 1925