luni, 13 august 2018

Lecturile unei veri agitate

Citeam deunăzi pe facebook un articol al cuiva care se arăta profund dezamăgită de romanul lui Thomas Mann „Muntele vrăjit”. Am avut o mică mâhnire, dar în ultimul timp m-am cam obișnuit cu mâhnirile, mai mari sau mai mici, pentru că m-am resemnat și-am înțeles că nu pot lupta cu valul care bântuie lumea. Cum ar mai putea să placă „Muntele vrăjit” unei tinere din zilele noastre? Cum ar putea să fie interesată de discuții „sterile” între personaje, chiar dacă aceste discuții dezvăluie abisuri ale ființei umane, stări sociale sau fapte ale istoriei? Publicul vrea satisfacție rapidă și eventual repetată. Vrea „opere” de consum, nu de consistență.
După acest mic preambul, să spun câte ceva despre cărțile pe care le-am citit eu. ”Casa Matrionei” nu m-a dezamăgit. Iată că și cu un text scurt Soljenițîn rămâne, pentru mine, printre greii literaturii. Cât despre cealaltă proză a volumului, ”Incident la gara Kocetovka”, dacă aș mai fi profă de română, v-aș da-o tuturor ca temă de citit. Unii dintre noi ar avea șansa să înțeleagă că uneori chiar și bunele intenții, dublate de o candoare tragică pot duce la fapte monstruoase. Atenție deci la alegerile pe care le facem, la ideologiile pe care le urmăm!

Akira Yoshimura este o revelație pentru mine, aceasta fiind prima carte a acestui autor pe care o citesc. Chiar lângă noi există o întunecime, un vid, o lume rece despre care nu avem cunoștință decât în clipa morții. Dacă am fi încredințați de acest adevăr multe din faptele și gesturile noastre ar arăta cu totul altfel, nu-i așa?

Pentru că dacă nu credem, ne pierdem busola, așa ca personajul din „Clopotul de sticlă”, nimeni alta decât autoarea însăși. Sylvia Plath este o victimă a societății americane care are doi poli: oamenii de succes și looserii. Această nevoie permanentă de a demonstra ceva celor din jur a dus-o până la urmă spre moarte.

Mult mai adaptată este Holly din „Mic dejun la Tiffany”, ea e un alt fel de produs al societății de consum. Nici într-un caz un model de urmat, are ceva din personajul interpretat de Julia Roberts în filmul „Pretty Woman” și cu asta am spus tot.

Citesc și eu cărți comerciale, uneori e o bună terapie. „Înainte să adorm” este un exemplu.

vineri, 10 august 2018

Tunelul


Nu-mi fac iluzii cum că aș fi scris o carte grozavă. Am citit destul ca să știu cum sună o carte cu adevărat bună. Însă există în paginile ei un chip al meu, un chip al nostru, un chip al lumii așa cum ar fi putut fi, așa cum am văzut-o la un moment dat, într-o clipă sustrasă timpului.

miercuri, 18 iulie 2018

Despre lupii care ne bântuie


"Ce murdărie este această banalitate, reziduu permanent al cotidianului care te face să-ți fie rușine deși în secret îți place - dar chiar este atât de secret? Secretul banalității este un jeg psihic, psihicul ca o excreție de negândit. Murdărește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți, nu te bate, nu te abate, nu aspira, nu inspira, fă-te mic, viclean, răzbunător, pune un lup, maschează-te, strecoară-te, fii realist - știi unde duc iluziile -, pierde-ți iluziile."

Acest citat din romanul bulgăroaicei Julia Kristeva ar trebui să ofere o imagine destul de clară asupra stilului acestui volum. L-am citit cu interes, la unele pagini chiar cu plăcere pentru că este foarte actual, m-a făcut să surâd amar. E un roman alegoric, o metaforă a zilelor noastre, deși a fost scris cu mulți ani în urmă. 
Julia Kristeva vede lucrurile în adevărata lumină și asta poate incomoda pe aceia care s-au transformat în lupi. Dacă nu-ți va conveni ce spune, ești lup! Totuși, mi-ar fi plăcut să nu aibă un stil atât de uscat pe alocuri. 

duminică, 15 iulie 2018

duminică, 8 iulie 2018

Cartea nopţilor


Când am citit, în primul an la Cluj, „Un veac de singurătate” lumea s-a clătinat puțin sub picioarele mele și categoric și-a schimbat nuanța luminii pentru totdeauna. După aceea am avut prilejul să studiez în ce consta magia tehnicii narative a lui Marquez. Chiar și așa, acest roman a rămas de neegalat pentru mine ca un fel de poveste a poveștilor.
Probabil că și pentru Sylvie Germain lucrurile au stat în același fel, deși ea a avut șansa să citească opera scriitorului columbian cu mult înaintea mea. În romanul ei de debut abordează o temă similară, cronica de familie, succesiunea generațiilor și amărăciunea ce se desprinde din jocurile hazardului. Dacă mi-a plăcut cândva realismul magic, în acest roman l-am primit până la saturație. Poate că reacția mea este dată și de faptul că mi-a căzut în mâini această Carte a nopților după un volum de Javier Marias cu al cărui stil minimalist, ca să zic așa, mă familiarizasem. Văd că romanul Sylviei Germain a fost recompensat cu numeroase premii și n-o să fiu tocmai eu cea care să arunce cu piatra. Totuși nu mă pot abține să nu remarc că în afară de diligența cu care a păstrat un ton egal de la prima până la ultima pagină, un stil încărcat, abundent în imagini uneori sufocante pentru cititor, scriitoarea franceză nu a creat personaje memorabile și nici scene care să se întipărească în inima mea, cel puțin, așa cum a reușit Marquez.


Efectele minciunii

„În studiul meu asupra societăților comuniste, am ajuns la concluzia că scopul propagandei comuniste nu a fost acela de a convinge, de a induce, de a informa, ci de a umili. Și, prin urmare, cu cât mai puțin corespunde realității, cu atât mai bine. Atunci când oamenii sunt forțați să tacă, când li se spun minciunile cele mai evidente sau chiar și mai rău atunci când sunt forțați să repete minciunile înșiși, ei pierd o dată pentru totdeauna simțul onestității. A accepta minciunile evidente este să cooperezi cu răul și, într-o mică măsură, să devii răul însuși. Cine este în stare să reziste oricărui lucru este astfel diminuat și chiar distrus.”
Theodore Dalrymple - „Our Culture, What's Left of It: Mandarins and The Masses” 

duminică, 1 iulie 2018

Adevărul în bucăți mici


Știu că nimic nu e întâmplător, că nu întâlnesc fortuit pe nimeni, că fiecare om pe care-l cunosc are rostul lui în viața mea... Mai greu este să văd imaginea de ansamblu. Întocmai pare să pățească și personajul din „Romanul Oxfordului” care caută informații despre un scriitor dispărut (și, implicit, despre sine) fără să-și dea seama că primește răspunsuri tot timpul de la cei din jur. Abia la final, ca un norocos, va avea revelația întregului tablou, favor care multora dintre noi nu le este acordat. Senzația mea la sfârșitul acestei cărți este că am ascultat un fel de „sunet alb”, precum don Dewar, o cernere de nisip sau că am privit mult timp un tablou de Pollock. Totul a fost, totul va fi, totul se repetă, totul este fragment, doar un detaliu, dar seamănă întocmai cu întregul.

1 iulie 2010. Știu de ce.

Mă gândesc la tine



8 ani

joi, 21 iunie 2018

O carte pe zi


Circula pe facebook un filmuleț cu un individ care, plin de bunăvoință nesolicitată, voia să ne deprindă cu cititul unei cărți pe zi. Am văzut filmulețul la mai mulți prieteni binevoitori și ei și probabil și mari cititori și m-am enervat invariabil de fiecare dată. Băiatul respectiv ne sfătuia să cercetăm mai întâi pe Google să vedem dacă s-a făcut filmul după carte ca să-l vizionăm, să citim recenzii, opinii ale altor „prospectori”, etc, după care să luăm volumul și să-l citim exact pe diagonală, sărind dezinvolt pasajele care par plicticoase. La final zâmbea larg, convins că îi suntem recunoscători și ne vom putea lăuda pe viitor cu 365 de cărți citite pe an. Din când în când m-am ostenit să scriu comentarii, atât de contrariată eram, măcar pe autorul nefericitei distribuiri să-l trezesc la realitate, dacă tot nu puteam să-l punctez direct pe individul cu IDEEA.
„Cum aș putea citi „Război și pace” într-o zi? suspinam eu. Cum să termin „Frații Kamarazov” în 24 de ore? strigam în deșertul facebook-ului.”
Sigur, știam că există și cărți de mici dimensiuni, cărți foarte bune și care chiar se pot termina într-o zi. Dar mai există și o altă categorie, cum e cartea de la începutul acestei postări: „Arsă de vie”. Am citit-o într-o zi și-o noapte. Cartea nu e micuță, are 189 de pagini, dar este altceva care o face atât de accesibilă, iar cine va încerca s-o citească va înțelege ce vreau să spun. M-a impresionat, mi-au dat lacrimile citind, am rămas pe gânduri după lectură și, totuși, aici cu greu putem vorbi de literatură. Este mai degrabă o mărturie , un document despre o realitate crudă. Mi-ar fi greu să spun „citește-o ca să te cultivi sau ca să te delectezi”, ci mai degrabă „citește-o ca să te informezi”.

marți, 19 iunie 2018

Cum ar trebui să trăim?

  • În primul rând, trăiește ca și cum, odată cu venirea lui Hristos, Împărăția lui Dumnezeu a fost inaugurată în lume, iar rezultatul istoriei a fost deja hotărât. (Nu-ți mai face griji.)
  • În al doilea rând, iubește-i pe oameni ca fiind însăși imaginea lui Dumnezeu și nu ceda tentației de a-i îmbunătăți.
  • În al treilea rând, refuză să faci din economie fundația vieții tale. Locul tău de muncă nu are nici măcar o importanță secundară.
  • În al patrulea rând, nu mai intra în controverse pe subiecte politice ca și cum politica ar fi răspunsul la problemele lumii. Asta îi conferă o putere ilegitimă și învestește un proiect anti-Dumnezeu.
  • În al cincilea rând, învață să-ți iubești dușmanii. Dumnezeu nu i-a lăsat pe pământ pentru a fi reparați sau eliminați de noi. Dacă este posibil, abține-te de la a folosi violența.
  • În al șaselea rând, ridică problema luării de vieți omenești la rang de primă importanță și refuză să accepți violența ca mijloc de asigurare a păcii. Fiecare viață în parte este o comoară imensă și de neînlocuit.
  • În al șaptelea rând, cultivă mai degrabă mulțumirea decât plăcerea. Te va ajuta să consumi mai puțin și te va elibera din sclavia stăpânilor economici.
  • În al optulea rând, pe cât se poate, gândește la scară mică. Nu ești la cârma lumii. Iubește ceea ce este local, la îndemână, personal, intim, unic și natural. Este o preferință ce contează.
  • În al nouălea rând, învață o limbă străină. Există puține alte lucruri care te pot învăța mai bine despre cine nu ești.
  • În al zecelea rând, fii recunoscător pentru tot, amintindu-ți că lumea în care trăim și tot ce-i în ea îi aparține lui Dumnezeu.
Stephan Freeman

luni, 18 iunie 2018

Un fir invizibil


De câteva zile am terminat și „Domnișoara Brodie în floarea vârstei” și, în ciuda celor scrise pe coperta a patra a ediției apărute cu ziarul Cotidianul, mă declar încântată nu doar de carte, ci și de eroină, miss Jean Brodie. Poate că nu e cartea care să placă oricui, dar fiecare carte are publicul ei și, dacă v-a plăcut „Ochi de pisică” și „Să nu mă părăsești”, sigur are să vă placă și povestea domnișoarei Brodie. De ce mi-a plăcut mie? Pentru că studiază acel misterios „câmp de forțe” pe care micile făpturi feminine aflate în plină dezvoltare încep să-l țeasă în jurul lor. Femeile mature nici nu-și pot închipui că aceste fetițe trăiesc într-o lume specială care nu e cu nimic mai puțin complicată decât lumea adulților. Dacă am ști cât de tare ne marchează anii copilăriei și cât de adânc se întipăresc în felul nostru de-a fi toate experiențele trăite în acea perioadă, cred că nu ar mai exista părinți dispuși să renunțe la educația și creșterea copiilor lăsând această „corvoadă” exclusiv sau preponderent în seama bunicilor.


Un fir invizibil leagă aceste trei cărți.


Și o mică fotografie veche - bonus!


marți, 12 iunie 2018

Fii bun oricum!


Fii bun oricum !
Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali şi egoişti…
Iartă-i oricum!
Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse… Fii bun oricum!
Daca eşti cinstit şi sincer, oamenii te pot înşela…
Fii cinstit şi sincer oricum!
Ceea ce construiesti în ani, alţii pot dărâma într-o zi… Construieşte oricum!
Dacă găseşti liniştea şi fericirea, oamenii pot fi invidioşi…
Fii fericit oricum!
Binele pe care îl faci azi, oamenii îl vor uita mâine…
Fă bine oricum!
Dă lumii tot ce ai mai bun, şi poate nu va fi niciodată de ajuns… Dă lumii tot ce ai mai bun, oricum!
La urma urmei este între tine şi Dumnezeu…
n-a fost niciodată între tine şi ei, oricum.

Maica Tereza

„Fericirile mari sunt întotdeauna de scurtă durată”



Iată alte două volume de povestiri care m-au fericit în aceste zile: „Lada fermecată” de Bernard Malamud și „Blues pentru o pisică neagră” de Boris Vian. Povestirile precedente, aparținând Jhumpei Lahiri și Aliciei Munro exprimă sentimente evanescente, stări inefabile, trăiri specific feminine, terminându-se uneori pe neașteptate, lăsând finalul suspendat și silind cititorul la analize pe marginea textului. Volumele de față sunt diferite; Malamud, puțin supra-apreciat în America, scrie frumos și cuminte, țese atmosferă în fiecare text. Vian pe de altă parte este surprinzător. Absurdul său perfect logic (!), culoarea stridentă a povestirilor îl așează direct în loja suprarealismului. Citind, m-a dus cu gândul la „Pâlnia și Stamate” romanul lui Urmuz.
Din a patra parte a acestui „roman” provine și titlul postării mele și am ales acest enunț cu iz de truism pentru că ilustrează și volumul lui Vian și pe cel al lui Malamud, din care aș menționa textul „Fata visurilor mele”.

luni, 11 iunie 2018

Cititul profund

"Pe un ecran, informația e trecătoare. Poate fi bună sau nu. Dacă întrebi studenții californieni ce fel de materiale vor la curs, 85% vor spune că preferă să citească din cărți. Fiindcă așa, sunt siguri că autorii cărții au făcut eforturi ca să adune acele informații, apoi au fost editate și cineva a investit bani pentru tipărire. Pe când, în cazul unui ecran, al unui monitor, orice nebun poate să scrie orice. E dovedit că dintr-o carte învățăm mai mult. Când înveți de pe un 'ecran', ai tendința să citești în fugă. Cartea asigură o lectură profundă. Citești și te gândești la ce ai citit. Pe vremuri, exista ceva numit 'citit'. Acum, oamenii dau click-uri și nu mai gândesc prea mult. Așa că a apărut un termen nou, 'cititul profund', care înseamnă să citești și să gândești. Să citești dând click-uri nu e ceva la fel de folositor precum cititul. Iar cărțile sunt numai pentru citit, de aceea sunt mai bune".

Manfred Spitzer- profesor de psihiatrie

Femeile redevin fetițe


Cu o poftă nebună am început să citesc „Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” și aveam pe undeva senzația că-mi va aduce aceleași satisfacții ca și „Ochi de pisică”, volumul Margaretei Atwood. Totuși, asta nu s-a întâmplat, pentru că „romanul” s-a terminat după câteva pagini, era doar o povestire, și atunci mi-am amintit de indignarea ta când Munro a câștigat Nobelul: „cum poate să ia premiul acesta o scriitoare care n-a scris măcar un roman?”

Tot de povestiri am avut parte și din cealaltă carte cumpărată la anticariat (într-un raid prin orașul copleșit de parfumul teilor în floare). M-am tot gândit dacă nu cumva poveștile acestei indience spun de fapt altceva, anume că femeile rămân fetițe în sufletul lor.
*
„Ceartă, indiferență, tăceri prelungite” sunt simptomele pe care le menționează Jhumpa Lahiri în cazul soților care nu se potrivesc, pe când Alice Munro povestește despre cum a așteptat câțiva zeci de ani, ascunsă în labirinturile minții soției sale, pedeapsa pentru un soț infidel. Două volume de povestiri care au fost refugiul meu timp de mai multe zile și pe care le recomand cu plăcere!

sâmbătă, 5 mai 2018

Revederi


Într-una din aceste zile de primăvară impetuoasă mă aflam în oraș cu o serie de lucruri ce trebuiau rezolvate, dar, când am trecut pe lângă anticariat mi-a fost imposibil să nu mă opresc câteva minute. Ce m-aș face dacă librăriile mi-ar fi în drum? Noroc că sunt tot mai puține, abia dacă mai știu vreo două, iar cea mai mare e retrasă din stradă, dincolo de un părculeț, la parterul unor blocuri: nici gând să ajung la ea!
Cum s-ar zice, anticariatul e singura ispită. Are la ușă două tarabe pline cu cărți; prima este inscripționată „Cărți la 1 leu”, iar a doua tarabă „Cărți la 5 lei”. Mă gândesc de fiecare dată că acolo așteaptă cărțile fără speranță, cele care vor fi eutanasiate primele, ca la un adăpost de animale fără stăpân. Și nu pot trece fără să salvez măcar una! În ziua aceea, pe când citeam cu capul răsucit titlurile de pe cotorul cărților, am văzut dintr-o dată „La revedere, Genevieve!” Și mi-am amintit într-o străfulgerare tot ceea ce am povestit aici. Nu se putea să nu-mi cumpăr cartea, costa doar un leu!

Seara, după atâta timp, în loc să iau cu mine în pat tableta, am luat o carte adevărată, cartea pe care am citit-o prima oară cu atâția ani în urmă. Desigur că am făcut mai întâi o căutare pe Google și așa am aflat că anul acesta, în februarie, Genevieve Duboscq, autoarea, a murit. Am recitit volumul care m-a impresionat teribil pe când eram o puștoaică. Acum eram oarecum înarmată cu o doză bună de „maturitate”, de capacitate de a judeca oamenii, cu o doză de neîncredere și de salvator și acru scepticism. Însă emoția tot a ajuns la mine, iar asta înseamnă că am citit o carte sinceră. 
La revedere, Genevieve, sper să te cunosc cândva, în altă lume!

vineri, 27 aprilie 2018

Nu știu ce titlu să pun

Pe cât de mult mi-a plăcut „O singurătate prea zgomotoasă”, pe atât m-a nedumerit această carte a lui Bohumil Hrabal. Povestea mi s-a părut fără miez, fără altă miză decât ambiția și aventurile unui chelner. De fapt, cred că mai interesant a fost fundalul narațiunii și nu peripețiile personajului principal. Abia către sfârșitul poveștii tonul s-a schimbat oarecum și textul la persoana I a prins o tentă filosofică. În rest, scriitura este îmbibată cu umorul amar caracteristic autorului.
După ce am terminat „L-am servit pe regele Angliei”, am observat că în lista de cărți de pe tabletă urma „Rămășițele zilei”
De îndată ce am început s-o citesc am fost uimită, a câta oară?, de felul cum se leagă între ele, prin mesaj sau idei, cărțile pe care le citesc. Iată că și volumul premiatului cu Nobel de anul acesta îmi oferă tot povestea unui anume fel de servitor: un majordom dintr-o „casă distinsă”. Și Kazuo Ishiguro se folosește tot de narațiunea la persoana I, iar un cititor grăbit s-ar putea plictisi de lungile explicații oferite de personajul principal, domnul Stevens. Totuși, aceste pasaje sunt necesare, căci fără ele nu am putea înțelege firea complicată, chiar labirintică a acestui majordom care dorește să atingă perfecțiunea în domeniul său profesional. Acum, după ce am terminat amândouă cărțile, mă gândesc la faptul că personajele principale seamănă mult între ele sub un anumit aspect: acela al orbirii. Chelnerul ceh care a urcat treptele carierei până la a-l servi la masă pe regele Abisiniei își sfârșește viața singur întreținând un drum de munte. Se pare că nu a înțeles niciodată prea bine mersul lumii.  Domnul Stevens, dornic de a corespunde întru totul unui cod stabilit de o anume societate misterioasă, se leapădă de sine cu totul, renunță la capacitatea sa de judecată, la orice interes personal, dedicându-se slujirii stăpânului său. Roadele alegerilor sale sunt amare, dar majordomul este atât de transfigurat, încât mă întreb dacă înțelege ce a pierdut, ce a ratat. 


joi, 19 aprilie 2018

Odă simplisimei flori




Păpădie, ecumenică floare,

după a ta aurie ardoare
– pe nescrisele file –
anul îşi hotăreşte fericitele zile.



De un pëan te-nvredniceşti,
tu, neluată în seamă, floare de rând.
Sămânţă să faci pe pământ
e tot ce doreşti. Alt gând nu porţi.
Dar înfloreşti şi asfinţeşti
alcătuind o aureolă de sfânt.

Lucian Blaga

marți, 10 aprilie 2018

Povestea mea

Aveam de spus o poveste adevărată și, pentru că nu puteam s-o înfățișez lumii ca atare, am pus-o într-o ramă SF. Cei care doresc s-o citească pot comanda cartea la acest link.

luni, 9 aprilie 2018

Once upon a time...

„There is but one story, … Once upon a time there lived a man and a woman who loved him.” 


Mi-am zis că merit o carte ușoară, așa că am hotărât să citesc „Arta de a nu scrie un roman”. Amintirile mele din liceu despre Jerome K. Jerome erau cât se poate de agreabile și zâmbitoare, însă nu eram foarte sigură că voi rezista și acum, după treizeci de ani, unei asemenea lecturi. Ei, nu doar că am rezistat, dar am și râs pe înfundate și m-am delectat și am avut momente în care abia așteptam să pun mâna pe carte din nou! Umorul englezesc este pe gustul meu. Și, cu toate că am pornit cu ideea apriorică a unei lecturi „ușoare”, cartea are și lucruri profunde și idei care merită a fi reținute și chiar ziceri care nu se uită, așa cum este fraza cu care mi-am început postarea. Pot spune că, deși am terminat eu însămi al doilea roman și sper să-l scriu și pe al treilea, niciodată nu sunt îndeajuns de bine păzită de pericolul de a mă lăsa pe tânjală și de a visa, căci eu nu am patru prieteni cu care să povestesc, așa încât această carte a fost și un fel de terapie contra lenei, a uitării, a visării, a tehnicii (la care excelez) de pierdere a timpului.
*
E viața un mozaic de povestiri? Dacă da, atunci romanul lui Jerome despre cum să nu scrii un roman este cea mai bună ilustrare a vieții.

duminică, 1 aprilie 2018

Astenie de primăvară



Îmi meșterisem cumva o pereche de aripi; cred că erau din piele și spițe de bicicletă. Stăteau bine întinse și erau funcționale. Mi le-am prins între umeri cu ușurința specifică numai viselor și niște mușchi ai mei necunoscuți mie până atunci s-au și activat și am bătut din aripi și m-am ridicat peste stradă și peste clădiri și era minunat. M-a învăluit ceața și m-am gândit că zbor prea sus, așa că am coborât foarte jos, atât cât să nu agăț, în plutirea mea, nici cea mai impozantă pălărie purtată de vreun trecător. Două lucruri s-au petrecut în momentele acelea: am observat că eram pe aceeași stradă de pe care mă înălțasem, dar nu mai eram în același timp. Sărisem cam cincizeci de ani în trecut. Apoi mi-am dat seama că pot vedea nu doar prin pereții caselor, ci și prin carnea oamenilor până în adâncurile lor, unde tremură sufletul fiecăruia.

imagine Isabel Bryer

vineri, 23 martie 2018

Argos Magazine


A apărut numărul optsprezece al revistei Argos și mă bucur că textul meu „Cheie pentru pata oarbă” este publicat aici.

luni, 19 martie 2018

Și eu sunt iberic!


Nu știu cum reușesc, dar sunt mereu în afara trendului și mereu în situația de a recupera la capitolul „lecturi”. Cărți pe care lumea le-a citit acum câțiva ani, la mine ajung acum. Dar nu mă pot plânge pentru că există un fel de magie în toată povestea, iar cărțile mi se așează între palme după criterii numai de ele știute.
După Javier Marias îl citesc iar pe Saramago și inevitabil mă întreb ce-o fi cu ibericii ăștia?
„Memorialul mânăstirii” a fost tulburător, a modificat puțin viziunea mea asupra lumii, iar „Toate numele” a fost „tot ce-am citit mai bun în viață”, așa cum spunea cineva, cândva. Sunt două cărți ca două borne de neclintit la care mă întorc din când în când. După surpriza care a fost pentru mine „Eseu despre orbire”, „Pluta de piatră” vine cu o nouă uimire. Descopăr un autor ceva mai blazat, mai liniștit în acest volum decât în cele precedente pe care le-am citit. Sau e posibil să fie doar o impresie de-a mea?
Cred că principalul mesaj al cărții este faptul că nimic nu e sigur niciodată, că suntem cu toții în derivă. Nu există nici ancore, nici porturi. Rătăcim pe mări necunoscute și în taina sufletelor noastre și în credințele și convingerile noastre, totul alunecă, totul se transformă, nimic de care să te agăți.
*
 „Aceste persoane au trasat cadrul sumbru al realităților iberice, au dat povețe, cu multă claritate și în deplină cunoștință de cauză, pentru turbulenții care în mod imprudent erau gata să pună în pericol identitatea europeană, și au încheiat intervenția în dezbatere cu o frază definitivă, privind în ochii telespectatorilor într-o atitudine de mare franchețe, Faceți ca mine, alegeți Europa.
Efectul nu a fost deosebit de eficace decât poate în protestele împotriva discriminării căreia îi căzuseră victime adepții peninsulei, care, dacă independența și pluralismul democratic nu ar fi fost cuvinte goale, ar fi trebuit să fie prezenți la televizor pentru a-și susține rațiunile, dacă le aveau. Precauția e de înțeles; înarmați cu rațiunile pe care controversa despre rațiune le creează întotdeauna, tinerii, pentru că mai ales ei declanșau acțiunile cele mai spectaculoase, și-ar fi putut fundamenta cu mai multă convingere protestul, atât la școală, cât și pe stradă, și în familie, să nu uităm. Rămâne discutabil dacă tinerii, echipați cu rațiuni, ar fi lăsat deoparte acțiunea directă, caz care s-ar isprăvi prin efectul împăciuitor al inteligenței, spre deosebire de ceea ce a fost convingere de la începutul secolelor. Rămâne de discutat, dar nu merită, pentru că între timp s-a aruncat cu pietre în clădirile televiziunii, s-au spart magazinele care vindeau televizoare în ciuda disperării comercianților care se tânguiau, Da nu-i vina mea, inocența lor relativă nu-i ajuta la nimic, li se dădea foc, detunau lămpile ca niște petarde, cutiile erau aruncate claie peste grămadă pe străzi, li se dădea foc, rămâneau doar scrum. Venea poliția, încărca armele, se răspândeau insurgenții, și acest joc de-a v-ați ascunselea a durat opt zile, până în cea în care suntem (...) Milioane de tineri de pe întreg continentul au ieșit la aceeași oră, înarmați nu cu rațiuni, ci cu bastoane, cu lanțuri de bicicletă, cu căngi, cuțite, răngi, foarfeci, de parcă ar fi înnebunit de furie, dar și de frustrare și durere anticipată, și strigau, Și noi suntem iberici, cu aceeași disperare care-i făcea pe comercianți să geamă, Da nu-i vina noastră. După ce s-au înseninat spiritele, câteva zile și săptămâni mai târziu, vor veni psihologii să demonstreze că, la urma urmelor, acei tineri nu voiau de fapt să fie iberici, ceea ce făceau, profitând de un pretext oferit de împrejurări, era să dea frâu liber visului de neînfrânt care, durând atât cât durează viața, are în general în tinerețe întâia sa răbufnire, sentimentală sau violentă.”
*
Citatul e mai lung decât timpul meu disponibil, dar cine a citit cartea știe unde să caute. Ceea ce voiam să spun e că se află aici ceva care mă trimite cu gândul la pasaje din „Demonii” lui Dostoievski. Anarhiile seamănă între ele...

marți, 6 martie 2018

„Nervi de primăvară”


Plouă pe zăpada murdară și e frig. Câinii și pisicile casei mă consideră cumva pe mine vinovată de această stare de lucruri și îmi cer din priviri să pun capăt odată vremii dezolante. Ba, când am fost la găini mi s-a părut că și ele gândeau același lucru: „Mamă, vino-ți în fire! Termină cu experimentele astea caraghioase și fără sens!” Mustrări tacite am primit și de la florile din grădină, așa că m-am refugiat în casă, la o cană de ceai pe care-l beau citind ultimele pagini din „Chipul tău, mâine”; uneori ridic privirea și mă uit la grădina mea, la dealul împădurit din spatele Topologului, la zăpada care nu se dă topită. Mi-am găsit aliat într-o zambilă înflorită pe balcon și care nu are nimic să-mi reproșeze.
Javier Marias se așează încet, dar definitiv printre autorii mei preferați.


miercuri, 28 februarie 2018

If I could be where you are

Donald Trump vede zăpada!


Cel mai tânăr membru al familiei vede pentru prima oară zăpada și este foarte entuziasmat. Trumpy aleargă toată ziua și se bucură, vine în casă cu nasul roșu, sare în spinarea maică-sii, o enervează pe mătușa-sa, Ducesa, îl determină pe Nero să-l mârâie promițător. Și totuși nimic nu-i poate stinge veselia! Aș vrea să mai pot simți și eu ce simte el, dar pe mine zăpada mă exasperează. Diminețile mele nu mai încep la cafea și în fața caietului pe care scriu, ci cu mâinile pe lopată, mătură și altele asemenea, pe când mă lupt să extrag din nămeți căsuțele câinilor, cotețul găinilor și potecile tot mai înguste până la poartă, până la fântână...


S-au întâlnit pe alee Tatra, Mișu și Trumpy. Tatra își face veacul în casă, unde i-am așternut un culcuș încă de astă toamnă. Însă de câte ori ies eu afară, cere să vină cu mine. Și ea este plictisită de fenomenul meteo. Latră căprioarele de pe prag, îi trimite pe ceilalți trei câini să le alunge mai încolo. Apoi se întoarce mulțumită în casă și bombăne când alunecă pe gresie.


Ducesa, pisica șefă, e prietenă cu Tatra. Vorbesc de la același nivel: una e șefă peste câini, cealaltă e șefă peste pisici. Tatra mă ascultă și e cu ochii la mâinile mele așteptându-mi porunca. Ducesa îmi îngăduie când e în toane bune să o mai drăgălesc, dar nu prea mult. Nu sunt eu stăpâna ei! Ea îmi face privilegiul de a accepta mâncare și adăpost de la mine. În rest, e leită pisica lui Simon!

sâmbătă, 24 februarie 2018

Avem trei fețe


Ieri m-am încumetat să hoinăresc puțin în pădurea jilavă. Era liniște adâncă, niciun glas. Mă întrebam dacă a doua zi, adică azi, pe 24 februarie, se va dezlega glasul păsărilor, așa cum se spune, așa cum i-am vestit bucuroasă unui om drag în urmă cu câțiva ani. Nimic. Tăcere. Rotogol gingaș în frunze pe locul unde au dormit căprioarele. Un cuib de pasăre aruncat pe jos de vânt.


M-au găsit câinii și tăcerea a fost alungată. M-am gândit: poate mâine voi auzi glas de păsări. Și iată peisajul din dimineața aceasta: zăpadă!
*
Totuși, o mică speranță: pe când mă întorceam de la cutia poștală, urcând pe uliță pe la șase seara, aud un ciripit! Am ascultat cu răsuflarea tăiată. Cine a cântat? N-a fost vrabie, ele ciripesc mai multe la un loc. Nu a fost pițigoi, el vestește vremea rea strigând „opinci! opinci!”, adică să ne încălțăm că vine frigul. N-a fost nici mierlă, deși parcă ar fi fluierat. Am pornit mai departe spre casă plină de nedumerire și am auzit din nou. Nu știu nici acum ce pasăre mi-a vestit primăvara, poate nici n-a fost pasăre, ci vreun suflet.


E puțin deprimant să citești „Chipul tău, mâine” când n-ai mai văzut soarele de două săptămâni. E atâta întoarcere spre interior în discursul lui Marias, atâta analiză, încât un fel de plasă cenușie se așterne oricum peste toate gândurile mele.
„Vorbirea funestă. Blestemul de a vorbi. Asta e roata care învârte lumea, ăsta e motorul vieții.” Sună deprimant glasul din carte al naratorului spunând că e mai important ceea ce se spune despre un eveniment decât dacă lucrul acela s-a petrecut cu adevărat sau nu, sună deprimant tocmai acum când, iată, contururile lumii devin tot mai întunecate, când timpul își închide pleoapa și viața devine o alergare bezmetică de la o minciună la alta.


Ce bine ar fi dacă am putea, fabulând, să anticipăm evenimente din viitor! Sau chiar putem? Ce bine ar fi (sau nu?) dacă am putea, măcar unii dintre noi, să avem talentul de a vedea chipul adevărat al celor din jur.
O față pe care o arătăm tuturor.
O față pe care o arătăm celor apropiați.
O față pe care n-o arătăm nimănui. Cea adevărată întru totul.
Totul e schimbare. Totul e mișcare. Peisaje sufletești care se schimbă. Situații care evoluează. Dacă le-am putea anticipa corect? Dacă am crede că le anticipăm corect și am greși?
*
„Nimic nu-i mai rău decât să cauți sensul ori să crezi că el există. Iar dacă există, e și mai rău: să crezi că sensul unui lucru, chiar dacă e un amănunt cu totul neînsemnat, va depinde de noi sau de acțiunile noastre, de intenția sau de funcția noastră, să crezi că există voință, există destin, ba chiar o complicată îmbinare a amândurora. Să crezi că nu datorăm pe de-a-ntregul ceea ce suntem celui mai schimbător și uituc, divagant și nesăbuit hazard și că de la noi se poate aștepta ceva consecvent în virtutea lucrurilor pe care le-am săvârșit, ieri sau alaltăieri.”

duminică, 11 februarie 2018

Literary Heaven



Aerul pare scămos în dimineața aceasta de luni. Zăpezile și gerul nu reușesc să mă descurajeze într-atât cât o poate face această nesfârșită așteptare a primăverii care nu mai vine, o așteptare la frontieră, între două anotimpuri. Nu e nici zăpadă, nici ger, nici cald, nici soare. Timpul s-a suspendat, încremenim. Atunci mă cuprinde un fel de spaimă că n-am să mai știu să trăiesc, că n-am să mă mai pot adapta. Dincolo de mersul naturii, eu nu mai recunosc mersul lumii. Pentru că lumea se îndreaptă spre „idealuri” de neînțeles. Lumea se îndreaptă conștient spre rău, spre degradare în numele unei libertăți mincinoase. E prima oară, cred, când părinții noștri n-ar mai ști ce sfaturi să ne dea, căci ar fi și ei derutați de nebunia acestor zile bolnave. Cei care sunt în posturi de conducere și iau decizii greșite ca să scape de presiuni sau ca să le meargă bine, aceia vor purta o mare răspundere pentru că au dezlegat monstrul din adâncuri.
*
Și pentru mine, Raiul e o bibliotecă. Doar că în ultimul timp până și acolo ajung zvonurile de război.

sâmbătă, 3 februarie 2018

Amintire

Iluzia


„Ne vor privi prin sute de binocluri
Se vor uita ca la un alt prăpăd
Mirându-se că doi fusesem parcă
Și ei pe mare numai unul văd...”

miercuri, 31 ianuarie 2018

Din nou despre ipocrizie


Ieri am început să citesc „Chipul tău mâine. Febră și lance” și autorul s-a lansat în analiza „încrederii”. Mă fascinează gândirea labirintică a lui Javier Marias. Din păcate, nu am decât primele două volume și am dedus de pe net că este o trilogie.
*
Dincolo de paginile cărții mă gândesc la felul cum acord încrederea și cum mi-o pierd: uneori fără să fi vrut. E o substanță volatilă. Îmi revine în memorie și splendidul discurs al Vulpii din „Micul Prinț” și mă întreb până unde suntem responsabili față de cei cărora le-am câștigat încrederea.
*
Seara m-am plimbat cu câinii până jos, la drum. Ne-au însoțit și două pisici. Mă bucur când aflu din presă că se fac pași mari înainte pentru protejarea animalelor. Guvernele unor țări au stabilit (!) că anumite animale pot simți stresul și durerea fizică și, ca atare, se renunță la vânătoarea de vulpi, la fermele de exploatare a animalelor pentru blană și altele asemenea. Foarte bine! Singurul gând care nu-mi dă pace este întrebarea când se va stabili prin lege și faptul că puiul de om poate simți durere atunci când e scos bucățică cu bucățică din pântecele maicii sale. Pentru asta nimic, nicio lege? Mai aveți încredere unii în alții voi, oameni, știind că poate ați fost la un pas de-a fi uciși de propriii părinți?


marți, 30 ianuarie 2018

Dialog în asfințit


Întreaga viață a unui om nu e decât un punct în timp, zice Plutarh. E un privilegiu să poți privi stelele și să spui „eu”.

duminică, 28 ianuarie 2018

„Dincolo de farmecul nopții”


Iată prima carte citită în acest an. A fost o surpriză foarte plăcută să descopăr la editura Vremea, în colecția „Autori români” romanul scriitorului Andi Ștefănescu. Prietenii mei cititori de pe facebook discutau cu entuziasm despre acest volum și nu am rezistat, l-am comandat prin poștă, direct de la editură, folosind acest link.
Am crezut că voi citi un roman ușor, foarte bine scris, relaxant, amuzant și...cam atât. Textul însă mi-a rezervat câteva surprize. Pe o primă treaptă poate fi receptat în acest fel, dar sub această suprafață textul are adâncime. Cu o desăvârșită stăpânire a mijloacelor de realizare artistică, autorul aduce în scenă personaje ale zilelor noastre, personaje prinse într-un fir narativ care nu lâncezește și care menține treaz interesul cititorului până la final. Nu știu unde să încadrez acest roman; nu e roman de dragoste, nu e roman polițist, nu e roman de aventuri, nu e roman de moravuri, nu e roman fantastic, dar e câte puțin din toate acestea. Adică e viața însăși!