vineri, 21 ianuarie 2011

"Viaţă furată"


Cărţile astea cu rombul, doamne, de mulţi ani încoace nu le mai pot citi. Am multe în bibliotecă necitite; cumpărate din praful târgului sau de la anticariate sărăcăcioase, de provincie, cu o lăcomie pe care acum nu mi-o mai pot explica. Când vedeam cărţi în târgul de vechituri le cumpăram pe toate, de parcă voiam să le salvez de la nu ştiu ce. Mă întreba Andrei „Ce naiba faci cu ele? Ţi le cumpăr noi dacă le vrei”, iar eu argumentam cu preţul mic, deşi nu era acesta motivul.

Cărţile cu romb, colecţia romanul de dragoste, (oare mai există?), îmi trezesc nostalgii îndepărtate. Din şcoala generală.

Din perioada când Biblioteca Judeţeană Alba trimitea „un agent” prin şcoli pentru „popularizarea cărţii”. Eram şcoală sătească, la noi descindea mai des. Venea mereu aceeaşi tovarăşă, trecută de cinzeci de ani, căruntă, uscată, fumătoare.

Când lua o carte în mână vedeai clar că ele două se cunoşteau, îşi zâmbeau una alteia.

Aducea cărţile într-o sacoşă imensă şi le stivuia pe masa din cancelarie.

Profesorii, printre care şi tata, le luau la citit pe rând. Numai că de la tata cartea făcea un ocol şi pe la mine, eram şi eu în circuit, ca un mic apendice.

Atunci am citit „Mătăniile” (oare cine a scris-o?), „Enigmatica Solveig” şi „Viaţă furată”, printre multe, multe alte volume cărora le ţineam evidenţa într-un carneţel.

„Viaţă furată” mi-a părut la cei 12 ani ai mei de atunci o culme a creaţiei literare.

Un nume răzbate din carte: Vladimir. Cine era Vladimir?

Cred că odată cu înaintarea în vârstă pierdem nu doar o anumită inocenţă, ceea ce este firesc şi chiar bine, dar pierdem şi ceva mult mai preţios şi care ar trebui păstrat, zic eu: capacitatea de a ne emoţiona.