vineri, 17 ianuarie 2020

Cercul închis


Am citit „Cercul închis” în format electronic și tare mă bucur, pentru că dacă îi vedeam coperta mai întâi, probabil că aș fi întins mâna după altă carte. Sau poate că nu, pentru că de mult timp îmi doream să citesc ceva de Jonathan Coe. Însă după jumătatea celui de al doilea capitol, începusem să mă întreb care vor fi fost motivele pentru care mi-am dorit acest autor. Sigur că am avut răbdare și la asta m-a ajutat mult scriitura fără greșeală și umorul de calitate al autorului englez. Mi-am zis că romanul este copia prea fidelă a vieții și de-asta nu reușește să mă farmece. Dar până la urmă am fost fermecată.
Nu știu să clasific romanul, poate că e un roman social sau poate psihologic. Există chiar și  un plan al romanului cu o poveste polițistă. Câteva personaje foarte fin conturate sunt prinse într-o situație când complexă, când ciudată, când hilară, dar de fiecare dată foarte autentică, foarte posibilă. Cartea s-a terminat când aș fi vrut să continue și a avut un final surprinzător. Are și o morală pe care sunt sigură că orice cititor o va deduce.

joi, 9 ianuarie 2020

Alte rețete cu portocale


Indiferent de convingerile mele și chiar dacă legiuni de corecți politic mă vor linșa, trebuie să spun că, deși am găsit acceptabil primul ei roman „Portocalele nu sunt singurele fructe”, aceste povestiri ale Jeanettei Winterson sunt la nivelul de „sirop”, numai bune să-și dea mâna întru frăția mediocrității cu niscai cărțulii de-ale lui Eric Emmanuel Schmitt.

Pe muchia timpului


Nu știam de unde mi-e cunoscut primul capitol din acest roman, dar nimic din ceea ce vine după. Nu obișnuiesc să nu termin cărțile începute, chiar dacă sunt proaste. Ceea ce nu se poate spune în niciun caz despre cartea de față. Atunci? M-am lămurit citind mulțumirile autorului de pe ultima pagină: mai fusese publicat primul capitol în Antologia Granta.
Cu mulți ani în urmă, când am dat peste fragmentul respectiv, i-am făcut un semn, îmi plăcuse. Acum, descoperind întregul din care face parte sunt încântată. Apoi, am luat seama la autor: hei, dar nu e cumva acel David Michell după care s-a ecranizat un film bulversant? Ei, ba da. Nu am citit „Atlasul norilor”, la un moment dat l-am confundat cu „Teoria norilor”.
Păi, așa se explică. David Mitchell este un mare autor. Vom mai auzi de el.

sâmbătă, 4 ianuarie 2020

Fericit bărbatul


Am avut parte de cea mai frumoasă lectură de Crăciun: „Laur”. A fost ca o gură de aer proaspăt, ca o sorbitură de apă vie. Cartea nu are nevoie de prezentare, cine o va iubi, o va iubi, iar cine nu o va iubi, o va discredita.
Este povestea unui om care urcă treptele sfințeniei. Este povestea unui om care atât de mult a iubit, încât a transfigurat un sentiment pătimaș într-o iubire pură, o iubire care a îmbrățișat lumea toată.
După ce am terminat romanul, mi-am dat seama că citisem aproape tot timpul având undeva în subconștient cartea lui Thomas Mann, „Alesul”. Ce prăpastie adâncă desparte aceste două cărți! Sunt două viziuni opuse, două trăiri total diferite.

Coborâre în infern


Sigur că mai întâi m-am gândit la Procopius, dar chiar și așa, combinația titlului cu numele autoarei m-a făcut să cred că am în față una dintre acele cărți "frivole", (pentru că ideile preconcepute funcționează și aici).  
Mare mi-a fost surpriza să descopăr o carte foarte bine scrisă, al cărei subiect nu este nici pe departe polițist sau detectivistic, ci psihologic și filosofic.
Aceasta e cartea cu care am trecut din 2019 în 2020; o carte despre alegeri, despre responsabilitate, despre Bine și Rău. 
Dar, în același timp, și o carte despre ce este prietenia, despre ce nu este dragostea, despre prețul pe care-l plătim cândva, la scadență.

vineri, 27 decembrie 2019

Copila de zăpadă în sălbăticie


Mi-au plăcut mult aceste două cărți care au venit la mine parcă încercând să se completeze. „În sălbăticie”, foarte realistă, de fapt, relatarea unei povești adevărate, mi-a vorbit despre fața neiertătoare a Alaskăi. Cealaltă, o poveste țesută pe hotarul unde realitatea și visul se întâlnesc, mi-a dezvăluit un tărâm fascinant, cuceritor așa cum chiar cred că este Alaska. Traducerea Veronicăi D. Niculescu te face să crezi că Eowyn Ivey și-a scris romanul direct în română.
Citiți-le, dacă se poate, una după alta.

miercuri, 18 decembrie 2019

Timp suspendat


Am remarcat că toate personajele lui Haruki Murakami trăiesc într-o lume în care timpul curge mai încet decât aici. Vouă nu vi se pare?
Cu acest roman, îl regăsesc pe acel Murakami pe care îl plăceam nespus. „1Q84” a fost mult prea diluat, iar „Tsukuru Tazaki cel fără culoare și anii săi de pelerinaj” mi s-a părut bună numai pentru fanii autorului. Este adevărat că în acest roman  reapar teme tipice pentru Murakami, însă el le dezvoltă, le adâncește, aduce în fața cititorului idei noi, nuanțări inedite.
Personajul principal pendulează între două lumi, așa ca în „Cronica păsării arc” sau ca în „1Q84”. De data asta, interfața este un tablou. Sunetul unui clopoțel în noapte este corespondentul cântecului păsării-arc. Părăsit de soție, bulversat, personajul nenumit, (aș putea fi eu?, ai putea fi tu?), coboară într-o groapă din mijlocul pădurii. Desigur, groapa nu e groapă, așa cum nici fântâna nu era tocmai fântână în „Cronica păsării arc”... Dar atunci când acolo, în adâncuri, ceea ce era stricat sau pur și simplu deplasat din locul corect este remediat, lucrurile revin la normal și în lumea obișnuită. Este fascinantă această concepție a legăturii subtile dintre toate lucrurile și fenomenele lumilor văzute și nevăzute.
Va mai scrie Haruki Murakami încă un roman de această valoare? I se va decerna în sfârșit premiul Nobel?

marți, 17 decembrie 2019

Rătăcirile fetei nesăbuite


Mincinoșii pierd percepția realului. Asta i se întâmplă fetei nesăbuite din acest roman de Llosa pe care îl citesc atât de târziu. Mințind toată viața, „iubind” din interes, nu mai recunoaște dragostea adevărată.

duminică, 17 noiembrie 2019

Un tunel la capătul lumii



 cronică de Mircea Liviu Goga

O carte cu adevărat de excepție în literatura românească (nu doar science-fiction), a apărut anul trecut la editura bucureșteană PAVCON. Este vorba despre „Tunelul de la capătul lumii”, roman semnat de autoarea Diana Alzner. A apărut într-o colecție de romane SF - și ESTE un roman SF, dar reușește, totodată, să se înscrie în universalitate, ca și opera lui H. G. Wells, Jules Verne sau Ray Bradbury. Pentru că nu e absolut deloc un roman oarecare.
Premisa de la care se pleacă este „incidentul de la Geneva”: un experiment efectuat la acceleratorul de particule, nu se precizează ce experiment, și care are ca rezultat fragmentarea spațiului și timpului, realitatea devenind constituită din zone în care fie timpul se inversează, fie spațiul are doar două dimensiuni sau mai mult de trei. Între și în aceste lumi evoluează personajele pe coordonate stranii, surprinzătoare și uneori terifiante, într-un decor incredibil de ingenios, trăind vieți paralele, suprapuse caleidoscopic și halucinant. O poveste care te ține cu sufletul la gură, scrisă într-un stil apropiat de cel utilizat de Marquez în „veacul” lui de singurătate, cu trimiteri culturale subtile și utilizând informația științifică fără ostentație și fără să plictisească.
Personajele își caută un loc al lor în această lume împărțită în lumi, o „insulă” pe care s-o poată cultiva cu amintiri de-acasă. „La ce le folosise oamenilor dacă rezultatul încercărilor şi ascensiunii lor fusese Geneva? Începeam să înţeleg că ei interpretaseră cu totul greşit ceea ce credeau a fi realitatea. Se rătăciseră şi de atunci rătăceam cu toţii. Drumul era în altă parte. Aşa am decis să descopăr de unul singur tot ce pot” – își va descrie intențiile unul dintre personaje, Alexei, iar căutarea lui începe să semene acelei căutări a drumului către camera care poate îndeplini orice dorință, din filmul „Stalker”, al lui Tarkovski. Întâlnirea lui cu Annabel Lee (nume identic cu cea care a fost soția poetului Edgar Allan Poe) îi dezvăluie acestuia o parte din explicațiile dorite: „Suntem abia pe prima treaptă, Alexei – îi va spune aceasta. Toate sunt legate între ele, toate faptele, toţi oamenii, toate fiinţele care au existat şi vor exista vreodată şi, ţine cont, aici suntem aproape, acasă, însă există, desigur, mult mai multe conexiuni pe care încă nu le putem experimenta din punctul în care ne aflăm. Acum avem două dimensiuni în plus şi putem vedea plenitudinea vieţii din afara determinărilor spaţio-temporale cu care am fost obişnuiţi”.
Pe parcursul cărții găsim o multitudine de alte personaje care pot fi de sine stătătoare sau avataruri ale primelor două, evoluând în paralel, în lumi diferite sau nesincronizate din punct de vedere temporal, întâlnindu-se și despărțindu-se. Construcția acțiunii e deosebit de complexă și pentru că mediul (mediile) în care se desfășoară este (sunt) ele însele extrem de complexe, dar finalitatea rămâne, pentru toate aceste reale sau false personaje, recuperarea eului, umplerea fisurii mentalului provocată de incidentul Geneva, el însuși produs, bănuim mai târziu, poate de o intervenție extraterestră, poate de o intervenție sosită din viitor sau poate de cu totul altceva. Și astfel, personajele ajung să-și conștientizeze și să-și asume condiția, devenind, prin aceasta, cum spune unul dintre ele, „pioni care depăşesc limitele tablei de şah”.
”Tunelul de la capătul lumii” este o carte care n-ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui cititor care se respectă. A primit premiul pentru cel mai bun roman SF al anului 2018, în cadrul Consfătuirii Naționale ROMCON 2019 și poate fi comandat fie de pe site-ul editurii PAVCON, pavcon.ro, fie de pe librărie.net sau carturesti.ro.l




vineri, 8 noiembrie 2019

Cartea și cărțile


„Fiecare carte este o ipostaziere a Cărții și se constituie într-o reflectare a ei. Este simbolul încercărilor omenești de dobândire a Adevărului Absolut și toate cărțile scrise de oameni sunt, într-o oarecare măsură, o apropiere, pas cu pas, de acest adevăr. Prin urmare, oamenii au fost înzestrați cu presentimentul că fiecare lucru care li se pare demn de descris are o dimensiune cosmică sau divină. Iată de ce, răbdători precum furnicile, ei strâng cuvinte pentru a numi acel lucru.
Și totul merită să fie descris. Nu doar viețile sfinților, marile catastrofe, războaiele sau căsniciile regilor, ci și nașterea celui de al șaptelea copil în familia unui țesător, secerișul într-un sat sărac, visele unei bătrâne nebune și ziua în azilul din Nantes. Oamenii presimt că atunci când toate evenimentele, mai mult sau mai puțin importante, sunt strânse într-un întreg, asemenea pietricelelor împrăștiate într-un mare mozaic, viața și moartea își arată adevărata semnificație.

De aceea fiecare carte seamănă puțin cu omul. Ea conține o parte distinctă a adevărului, o parte independentă, vie și dramatică, este o versiune a adevărului, o provocare eroică aruncată Adevărului, pentru a se arăta și a se revela, pentru a ne permite să continuăm să existăm în binecuvântarea deplinei cunoașteri. În același timp, fiecare carte scrisă de om îi supraviețuiește. Omul care scrie o carte se depășește pe sine, pentru că săvârșește o încercare curajoasă de a numi și a se autodefini. În sine, omul este doar acțiune și mișcare haotică, însă cartea îi definește acțiunea și mișcarea, îi conferă conotație și sens, dezvăluindu-i semnificația. Cartea este o încununare a acțiunii.”

Olga Tokarczuk

joi, 7 noiembrie 2019

Minciunile femeilor


N-am făcut o alegere greșită cumpărând cartea Ludmilei Ulițkaia. M-am bucurat de fiecare pagină citită. Cel mai mult mi-a plăcut „Minciunile femeilor”. Există viață în tot ceea ce scrie autoarea rusă, textele sunt vii. Impresia că sunt un observator din umbră, că însoțesc personajele, m-a urmărit pe parcursul lecturii. Și mai este ceva: e atât de greu de surprins realitatea fără să răzbată din scriitură un aer de falsitate! Iar ceea ce am citit aici e limpede precum cristalul.
Ți-ar fi plăcut cartea și ție, dragul meu.