joi, 18 octombrie 2018

Cărți de citit toamna


M-am apucat serios să citesc tot ce găsesc scris de Yasunari Kawabata și mă întreb dacă prima mea impresie, anume aceea că textele sale au un iz foarte modern, este doar opinia mea sau chiar așa stau lucrurile. Încă nu am reușit să pun mâna pe romanele sale cele mai importante, dar cele două pe care le prezint aici, mi-au spus mult despre autorul lor. Yasunari Kawabata merge spre adâncimile sufletului omenesc, sondează acele locuri de taină pe care le descoperim uneori cu înfiorare. Romanele lui sunt simple, acțiunea este liniară, tocmai pentru că ceea ce este complicat rămâne subteran, abia ghicit la o privire superficială. În „Frumusețe și întristare” am descoperit multe imagini pe care avea să le folosească Haruki Murakami mai târziu și am zâmbit ca în fața unor prieteni vechi cu care afli dintr-o dată că te înrudești! Din păcate, romanul „Păpădiile” este un manuscris rămas nefinalizat, iar editorul nu are eleganța de a avertiza cititorul asupra acestui fapt... Chiar și așa, mie mi-a plăcut. Pentru toți iubitorii literaturii japoneze, Yasunari Kawabata este un punct de frontieră obligatoriu.


sâmbătă, 29 septembrie 2018

„Ceea ce ziua datorează nopții”


Iată, aceasta este una dintre acele cărți care plac tuturor și aproape toți le uită. Romanul scriitorului algerian are porțiuni unde am citit cu mult interes, dar, (și îi rog pe cei care au declarat că adoră această carte să mă ierte), nicăieri în carte nu sunt acele trambuline care aruncă cititorul într-un abis. Povestea rămâne plată, doar un fir depănat; sigur, sunt întâmplări dramatice, sunt evenimente istorice, însă eu cred că din aceste pagini lipsește destul de mult pentru ca ele să poată fi numite „remarcabile”. Da, o lectură plăcută și atât. Și trecem la următoarea carte.

sâmbătă, 22 septembrie 2018

Două singurătăți și o Insulă


Întâmplător am descoperit-o pe scriitoarea japoneză Yoko Ogawa și am reușit să citesc în câteva zile două dintre cărțile ei. Îmi place cum scrie, îmi place că ceea ce rămâne nespus atârnă mai greu decât ceea ce a spus, iar întrebările urmăresc cititorul și după ce povestea s-a încheiat. M-a făcut să mă gândesc la faptul că oricât de bine am cunoaște pe cineva, în fiecare om rămân porțiuni de teren virgin care pot produce surprize.


vineri, 14 septembrie 2018

„Păduri ce ar putea să fie...”


Căutând o altă carte de Tracy Chevalier am găsit romanul de succes „Fata cu cercel de perlă” pe care am citit-o imediat cu multă plăcere. Remarc a nu știu câta oară știința cu care scriitorii profesioniști găsesc drumul spre recunoaștere, știința cu care dozează infinitezimal acele elemente care conduc o carte spre ceea ce se numește „best-seller”. În general, aceste cărți se citesc repede și se uită ușor, dar nu, nu e cazul romanelor lui Tracy Chevalier. Se întrevede totuși ceva dincolo de cortină, acolo unde scriitorul trudește și nu mai e nici pe departe pasărea exotică ce se arată fanilor la sesiuni de autografe, se întrevede un volum de muncă enorm pentru documentare și, până la urmă asta e de admirat, nu?
Am petrecut două zile extrem de plăcute citind și privind picturile lui Johannes Vermeer. Am închis cartea cu regret și încă mă gândesc la personajele foarte reușite cărora autoarea le-a dat viață. Sunt la a doua carte de Tracy Chevalier și deja mi se pare că încep să văd un fel de tipar în poveștile ei. Vă las și pe voi să-l descoperiți. O singură idee menționez: doi oameni se plac, dar nu pot fi împreună; se privesc de la mari depărtări, dar se simt foarte aproape. Cum ar fi fost viețile lor, destinele lor, dacă nu le-ar fi stat în cale diverse opreliști?




duminică, 9 septembrie 2018

Recuperări


Mi-am propus să recuperez și să citesc cât mai curând cu putință toate cărțile importante pe care le-am omis până acum dintr-un motiv sau altul. Sigur că toată viața noastră este plină de omisiuni cârpite între ele și, când vine vorba de imperiul vast al literaturii, cine se poate lăuda că a citit tot? În ceea ce privește romanul aici de față, l-am căutat mult timp și nu am reușit să-l găsesc, apoi am uitat de el. Spun că l-am căutat, dar asta s-a petrecut cu mulți ani în urmă, înainte de 1989 și mai mult la cererea tatălui meu care fusese coleg de facultate cu Romulus Vulpescu și o cunoscuse și pe Ileana Vulpescu în acei ani.
Toți cei pe care i-am întrebat mi-au declarat că au citit „Arta conversației” în medie de vreo trei ori. Eu consider că ar trebui să citească această carte toți cei care nu au apucat să trăiască în regimul comunist. E un document. Îmi dau seama că la vremea apariției sale această carte a fost și un act de curaj, de asumare în față căruia mă înclin.
Din punct de vedere literar, romanul are un fir narativ destul de firav, fiind mai mult o colecție de amintiri ale personajului principal. Această colecție de „anecdote” reprezintă ceea ce este mai prețios în această carte. Sânziana Hangan are un ton uneori mult prea didactic, alteori excesiv declamativ, iar Smaranda Hangan este un personaj cu trăsături atât de idealizate, încât pare ireal. Nu spun că nu există oameni care trăiesc în lume atingând o plenitudine a virtuților morale, aproape o limită a sfințeniei, însă în literatură asemenea personaje tind să fie ușor ridicole, neverosimile... nu știu de ce.
Dacă n-ați citit-o, vă recomand să citiți această carte. În aceste zile de disoluție este o carte foarte potrivită. Citiți-o și veți înțelege ce vreau să spun!

luni, 27 august 2018

Holden, fratele meu


Pentru că mi-a plăcut atât de mult „Franny și Zoey” am căutat să recitesc o carte a studenției, „De veghe în lanul de secară”. Să fi fost în anul unu sau doi când ni s-a spus s-o citim? Nu mai știu. Fapt este că profesorul nu era atât de interesat dacă am citit sau nu cartea, nici măcar opinia noastră despre carte nu-l prea interesa, ceea ce urmărea ca un copoi era să fim la curent cu tot ceea ce au spus criticii literari despre carte. Așa că lectura mea de atunci „nu se pune”. Dar dacă până și cărțile se schimbă după ce le citești, ce s-ar putea spune despre oameni, când de la prima lectură au trecut... atâția ani? Cărțile bune ar trebuie citite și recitite, căci la fiecare vârstă le percepem altfel. Eu, cea de azi, nu mai sunt cea care eram la 20 de ani, dar chiar și la 20 de ani tot am înțeles că „De veghe în lanul cu secară” nu este despre un tânăr inadaptabil, obsedat de sex, slab la învățătură, ci despre un tânăr care refuză minciuna, superficialitatea, artificialul... Lumea în care trăim ar fi salvată dacă ar exista cât mai mulți tineri asemenea lui Holden Caulfield. Am avut însă proasta inspirație de a citi vreo două recenzii online; m-a șocat să aflu părerea cititorilor! Nu sunt eu sălașul înțelepciunii și nici nu dețin singurul adevăr, dar tinerii cititori care au catadicsit să scrie recenzii sunt complet pe din-afară. Îmi pare rău. Nu sunt capabili să pătrundă esența romanului. Și atunci ce pretenții să am ca cineva dintre tinerii de azi să placă „Muntele vrăjit”?
*
Polirom, puteai să rămâi la traducerea veche, zău așa!
*
Presimt că romanul acesta va fi curând cenzurat din nou. Nu de alta, dar discriminează! Face apologia oamenilor normali.
*
Ajuns la școala lui Phoebe, sora sa mai mică, Holden vede un cuvânt obscen scris pe un zid și se apucă să-l șteargă ca să nu-l vadă copiii când va suna de ieșire în pauză. Asta e lumea care-mi place, pe care o doresc. Astăzi suntem atât de liberi, încât obscenitățile devin curente filosofice...

duminică, 26 august 2018

Spre lumina din noi


Nu trebuie să judecăm întotdeauna o carte după copertă. Era să mă înșel și să ratez o lectură deosebită crezând că țin în mână doar o altă poveste dulceagă. Nimic nu e siropos la Tracy Chevalier, garantez deocamdată pentru acest roman. Aud că „La marginea livezii” a apărut la Polirom în traducerea Veronicăi D. Niculescu și voi căuta și acest roman negreșit.
Despre ce este vorba în „Ultima fugară”? Aș zice că e vorba de curaj. Nu numai de curaj fizic, ci mai ales de curajul de a-ți trăi viața conform propriilor principii și credințe. Despre curajul de a căuta Lumina în fiecare om și, mai ales, curajul de a găsi Lumina din tine.

luni, 13 august 2018

Lecturile unei veri agitate

Citeam deunăzi pe facebook un articol al cuiva care se arăta profund dezamăgită de romanul lui Thomas Mann „Muntele vrăjit”. Am avut o mică mâhnire, dar în ultimul timp m-am cam obișnuit cu mâhnirile, mai mari sau mai mici, pentru că m-am resemnat și-am înțeles că nu pot lupta cu valul care bântuie lumea. Cum ar mai putea să placă „Muntele vrăjit” unei tinere din zilele noastre? Cum ar putea să fie interesată de discuții „sterile” între personaje, chiar dacă aceste discuții dezvăluie abisuri ale ființei umane, stări sociale sau fapte ale istoriei? Publicul vrea satisfacție rapidă și eventual repetată. Vrea „opere” de consum, nu de consistență.
După acest mic preambul, să spun câte ceva despre cărțile pe care le-am citit eu. ”Casa Matrionei” nu m-a dezamăgit. Iată că și cu un text scurt Soljenițîn rămâne, pentru mine, printre greii literaturii. Cât despre cealaltă proză a volumului, ”Incident la gara Kocetovka”, dacă aș mai fi profă de română, v-aș da-o tuturor ca temă de citit. Unii dintre noi ar avea șansa să înțeleagă că uneori chiar și bunele intenții, dublate de o candoare tragică pot duce la fapte monstruoase. Atenție deci la alegerile pe care le facem, la ideologiile pe care le urmăm!

Akira Yoshimura este o revelație pentru mine, aceasta fiind prima carte a acestui autor pe care o citesc. Chiar lângă noi există o întunecime, un vid, o lume rece despre care nu avem cunoștință decât în clipa morții. Dacă am fi încredințați de acest adevăr multe din faptele și gesturile noastre ar arăta cu totul altfel, nu-i așa?

Pentru că dacă nu credem, ne pierdem busola, așa ca personajul din „Clopotul de sticlă”, nimeni alta decât autoarea însăși. Sylvia Plath este o victimă a societății americane care are doi poli: oamenii de succes și looserii. Această nevoie permanentă de a demonstra ceva celor din jur a dus-o până la urmă spre moarte.

Mult mai adaptată este Holly din „Mic dejun la Tiffany”, ea e un alt fel de produs al societății de consum. Nici într-un caz un model de urmat, are ceva din personajul interpretat de Julia Roberts în filmul „Pretty Woman” și cu asta am spus tot.

Citesc și eu cărți comerciale, uneori e o bună terapie. „Înainte să adorm” este un exemplu.

vineri, 10 august 2018

Tunelul


Nu-mi fac iluzii cum că aș fi scris o carte grozavă. Am citit destul ca să știu cum sună o carte cu adevărat bună. Însă există în paginile ei un chip al meu, un chip al nostru, un chip al lumii așa cum ar fi putut fi, așa cum am văzut-o la un moment dat, într-o clipă sustrasă timpului.

miercuri, 18 iulie 2018

Despre lupii care ne bântuie


"Ce murdărie este această banalitate, reziduu permanent al cotidianului care te face să-ți fie rușine deși în secret îți place - dar chiar este atât de secret? Secretul banalității este un jeg psihic, psihicul ca o excreție de negândit. Murdărește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți, nu te bate, nu te abate, nu aspira, nu inspira, fă-te mic, viclean, răzbunător, pune un lup, maschează-te, strecoară-te, fii realist - știi unde duc iluziile -, pierde-ți iluziile."

Acest citat din romanul bulgăroaicei Julia Kristeva ar trebui să ofere o imagine destul de clară asupra stilului acestui volum. L-am citit cu interes, la unele pagini chiar cu plăcere pentru că este foarte actual, m-a făcut să surâd amar. E un roman alegoric, o metaforă a zilelor noastre, deși a fost scris cu mulți ani în urmă. 
Julia Kristeva vede lucrurile în adevărata lumină și asta poate incomoda pe aceia care s-au transformat în lupi. Dacă nu-ți va conveni ce spune, ești lup! Totuși, mi-ar fi plăcut să nu aibă un stil atât de uscat pe alocuri. 

duminică, 15 iulie 2018

duminică, 8 iulie 2018

Cartea nopţilor


Când am citit, în primul an la Cluj, „Un veac de singurătate” lumea s-a clătinat puțin sub picioarele mele și categoric și-a schimbat nuanța luminii pentru totdeauna. După aceea am avut prilejul să studiez în ce consta magia tehnicii narative a lui Marquez. Chiar și așa, acest roman a rămas de neegalat pentru mine ca un fel de poveste a poveștilor.
Probabil că și pentru Sylvie Germain lucrurile au stat în același fel, deși ea a avut șansa să citească opera scriitorului columbian cu mult înaintea mea. În romanul ei de debut abordează o temă similară, cronica de familie, succesiunea generațiilor și amărăciunea ce se desprinde din jocurile hazardului. Dacă mi-a plăcut cândva realismul magic, în acest roman l-am primit până la saturație. Poate că reacția mea este dată și de faptul că mi-a căzut în mâini această Carte a nopților după un volum de Javier Marias cu al cărui stil minimalist, ca să zic așa, mă familiarizasem. Văd că romanul Sylviei Germain a fost recompensat cu numeroase premii și n-o să fiu tocmai eu cea care să arunce cu piatra. Totuși nu mă pot abține să nu remarc că în afară de diligența cu care a păstrat un ton egal de la prima până la ultima pagină, un stil încărcat, abundent în imagini uneori sufocante pentru cititor, scriitoarea franceză nu a creat personaje memorabile și nici scene care să se întipărească în inima mea, cel puțin, așa cum a reușit Marquez.