vineri, 5 ianuarie 2018

Tristețea lucrurilor


Timpul nu există. Noi, privitorii construim săgeata timpului, spune Robert Lanza. Fără nostalgie, fără tristețe, timpul n-ar putea să existe, zic eu. De aceea, în Rai, timpul se suspendă.
Construim timpul; patetici sisifi purtându-ne în spinare tristețile.

marți, 19 decembrie 2017

De-asta îl iubesc!


După ce termin de citit o carte, îmi place să-mi confrunt părerea cu cea a unui alt cititor. Când am citit mai multe cărți ale aceluiași autor și am în minte o oarecare imagine a stilului său, caut și opinia unor persoane mai avizate decât mine. Dar cum cititorii nu se găsesc atât de aproape pe cât mi-aș dori, nu-mi rămâne decât să recurg la lectura seacă a unor recenzii. E foarte greu să scrii o recenzie. Unii cred că asta presupune să povestești conținutul cărții. Total greșit. O recenzie înseamnă să vorbești despre o carte în așa fel încât cei care citesc acest text să dorească să citească neapărat și cartea la care face referire.
*
Voiam să spun că am întâlnit multe glasuri care îl consideră pe Javier Marias un autor greoi, chiar dacă ceea ce spune este interesant. Îl consideră plin de amănunte redundante și de detalii inutile. Nu știu cum să combat aceste opinii, dar vreau să vă spun de ce îl iubesc eu pe Javier Marais. Și pentru că cel mai bine exprimă acest lucru chiar cuvintele lui (și înțelesul lor atât de tulburător), voi reda mai jos un citat:

„...a te naște depinde de o mișcare întâmplătoare, de o frază spusă de un necunoscut în celălalt capăt al lumii, de interpretarea unui gest, de o mână pe umăr și de o șoaptă care s-ar fi putut să nu fie șoptită. Fiecare pas făcut și fiecare cuvânt rostit de orice om în orice împrejurare când ezită sau când e convins, când e sincer sau când minte au consecințe inimaginabile care-l afectează pe cel care nu ne cunoaște, pe cel care nu s-a născut sau nu știe că va trebui să ne suporte și devin în adevăratul sens al cuvântului o problemă de viață și de moarte, atâtea vieți și atâtea morți își au enigmatica obârșie în ceea ce nimeni nu-și amintește, în berea pe care ne-am hotărât s-o bem după ce-am stat pe gânduri dacă avem timp, în buna dispoziție care ne-a făcut să ne arătăm simpatici cu cel care tocmai ne-a fost prezentat, fără să știm că numai cu câteva clipe înainte strigase la cineva sau făcuse rău cuiva, în tortul pe care ne oprim să-l cumpărăm mergând la prânz la părinții noștri acasă și pe care până la urmă nu-l cumpărăm, în dorința de a auzi o voce chiar dacă nu ne-ar păsa prea mult ce avea să spună, în telefonul hazardat pe care l-am dat cu acest scop, în dorința noastră de a rămâne acasă pe care nu ne-am îndeplinit-o. A pleca și a vorbi și a face, a te mișca, a privi și a auzi și a fi văzuți constituie pentru noi un risc permanent, nici măcar dacă ne închidem în casă și dacă tăcem și stăm liniștiți aceasta nu ne salvează de urmări...”

joi, 14 decembrie 2017

Aproape ultimele cărți din an

Întotdeauna mi-am imaginat scrierea unui roman, dar și lectura lui, ca pe un drum pe care-l parcurgi și care te schimbă. Orice scriitor adevărat se luptă cu opera sa și inevitabil iese transformat din această încercare așa cum Iacob a fost un alt om după lupta cu Îngerul. O carte bună schimbă și pe cititor. O carte e ca o sămânță. Doar că nu știi când încolțește în tine, ce roade îți va da. Și în ce direcții te va purta, pentru că drumul unei cărți adevărate în tine începe abia după ce ai închis-o.
*
Mult călătorește personajul masculin din „Pasiunea” Jeanettei Winterson, ajunge până în Rusia înghețată în iarna campaniei lui Napoleon și tocmai acolo găsește obiectul căutărilor sale, pe frumoasa Villanelle. Villanelle însă și-a dat inima altcuiva. Întrucât portocalele nu sunt singurele fructe, Villanelle iubește o altă femeie. Din nefericire, drumul tău și al pasiunii tale pot fi pe veci paralele.
N-o să mă mir prea tare dacă voi auzi peste câțiva ani că Jeanette Winterson a luat premiul Nobel.
*
Despre căutări și drumuri scrie și Kazuo Ishiguro în cameleonisticul (oare pot să spun așa?) său roman „Pe când eram orfani”. Mă așteptam la un fel de bildungsroman și poate chiar asta a și fost, dar pe parcurs am trecut prin romane de aventuri, detectivistice, de moravuri și evident puțină încâlceală postmodernistă. Mi-a dat senzația că autorul a mers pe drumul pe care l-a ales însăși cartea. Ce frumos, nu?

Și Therese, eroina lui Patrick Modiano, căreia i se zicea în copilărie „Micuța Bijou” își caută părinții, în special mama, tatăl fiind doar presupus, niciodată cunoscut. Această căutare a părinților este, cred eu, o căutare de sine. E atât de singură Therese, încât descoperirea mamei, pe care o credea moartă, ar însemna descoperirea unei ancore. Rădăcinile părintești ne fixează, ne oferă o identitate, cunoaștere, recunoaștere. Un critic talentat ar putea dezvolta o întreagă teorie „a vagului” cu aplicație pe romanele lui Modiano. Scriitorul francez a surprins minunat banalitatea și aparenta lipsă de sens a vieților obișnuite.

Mi-a plăcut ceva mai mult „Fata cu portocale”. Felul cum o receptez depinde bineînțeles și de perioada când citesc o carte. Erau motive ca să-mi placă acel roman în... 2012? sau 2013 când l-am citit.
„Ca într-o oglindă, în chip întunecat” este o poveste tristă și blândă de citit la Crăciun. Versetul biblic ce dă titlul romanului este frumos ales. Jostein Gaardner a scris romanul în 1993. Lui Eric Emmanuel Schmitt se pare că i-a plăcut foarte mult și s-a grăbit să scrie „Oscar și tanti Roz” apărută în 2002. Vă spun povești, credeți-mă! 

vineri, 1 decembrie 2017

Definiție de 1 Decembrie

„Patriotismul este o dragoste discretă pentru ţară, o disponibilitate de a-ţi da oricând viaţa pentru ea şi de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afişarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru ţară, un om care este decis ca în interesul ţării să-şi sacrifice propria existenţă nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta.”

Corneliu Coposu

marți, 28 noiembrie 2017

Ceața mă fascinează


Dintotdeauna am visat mari zbateri de arbori în jurul casei mele și visul a devenit de ceva timp realitate: un codru întreg se zbuciumă în spatele casei în fiecare toamnă, în fiecare primăvară. Zăpezile iernii aștern o încremenire grozavă peste pădurea mea, toate tac -- păsări câte mai sunt neplecate, izvoare, bursuci, dealuri întregi de tăcere. Niciodată vara nu e liniștea asta nepământeană, doar iarna, doar în serile de iarnă când ninsoarea s-a oprit și soarele alunecă roșu sub deal.
Ploaia este grabnic aducătoare de tristețe. Oricând ar ploua, eu întâmpin ploaia cu o strângere de inimă. Am o panică nemărturisită în fața apei.
Dar ploaia care nu cade, ceața, aceea îmi place nespus. Ceața e ca o cotropire a acestei lumi de către o alta, necunoscută, magică, seducătoare. În ceață așteaptă porți spre țări cu nori purpurii, praguri spre alte vremuri, portaluri de trecere. De câteva dimineți mă trezesc cu sticla ferestrelor bombată spre interior sub presiunea cețurilor. Intră pe sub ușă fir cu fir și dispare. Știu că e înăuntru, știu că n-a dispărut. Ceața mă așteaptă.

vineri, 17 noiembrie 2017

Trei povești


În timpul care s-a scurs de la ultima postare am citit niște povești, nu trei, chiar patru, dar a patra e mai poveste decât celelalte trei, dacă pot să mă joc așa cu vorbele...
*
Tare mi-am dorit acum ceva ani să citesc „Hoții de frumusețe”, dar a ajuns la mine „Luni de fiere” și după aceea, n-am mai dorit. Acum l-am citit pe Bruckner ştiind la ce să mă aştept și n-am mai fost dezamăgită, doar cam plictisită.
*
A doua poveste este o carte pe care am cumpărat-o mai demult, într-o perioadă fericită a vieții, atât de fericită încât și cărțile mă interesau mai puțin; nu știu cum s-a rătăcit „Singurătatea numerelor prime” prin bibliotecă de nu mi-a mai căzut sub ochi, sau ce s-a mai întâmplat cu fericirea mea de atunci că am uitat de Paolo Giordano și l-am regăsit acum... Cred că până la capitolul „Cealaltă cameră” cartea merge binișor, fără să conțină revelații, totuși nu poate fi lăsată din mână. Apoi dintr-o dată schimbă ritmul și începe să povestească. Și povestește întâmplări peste întâmplări care nu spun nimic nou, nu aduc niciun plus de tensiune firului narativ, cam lung de altfel, și nici nu îmbogățesc (ele, întâmplările) cu nimic personajele care rămân ceea ce au fost, adică divizibile doar cu 1 sau cu ele însele. Măcar finalul a fost corect.
Expectanțe mari năruite pe parcurs... Prefer să încep o carte cu scepticism și să mă încălzesc pe măsură ce o parcurg.
*
„Cel care mă așteaptă” este un roman scris de Parinoush Saniee. Am mai citit cărți care m-au purtat în lumea islamului, unele bune și foarte bune. Am mai citit și un alt autor iranian, Kader Abdolah și mi-a plăcut mult cartea sa, „La porțile moscheii”. Cu toate acestea, „Cel care mă așteaptă” este o carte mult mai bună, deși, iată, este scrisă de o femeie. Sinceritatea scriiturii este cuceritoare. Firul evenimentelor ține atenția trează, faptul că relatează evenimente istorice împletite cu destine umane individuale creează o aură de autenticitate care te implică emoțional. E povestea unei vieți în care nu te mai interesează neapărat felul cum e spusă, ci emoția pe care o transmite.
Aceasta e cea mai reușită dintre „poveștile” pe care le-am citit.
*
Cu toate că mi-a plăcut „Cel care mă așteaptă”, cea mai slabă dintre cele patru cărți de care am pomenit la început, este tot a aceleiași autoare iraniene. „Tatăl celuilalt copil” pare o carte încropită în grabă, cu naivitățile inerente.

vineri, 10 noiembrie 2017

Protofazoni și teologie


Cine consideră SF-ul literatură de nișă sau literatură minoră (ca să nu zic pentru minori), acela n-a citit „Ubik”. Pentru că ar fi suficient ca toată literatura SF să fi dat o singură capodoperă cum este „Ubik” și întregul gen SF ar fi salvat de această nedreaptă clasare. Însă literatura SF cuprinde multe capodopere, multe cărți bune și multe cărți slabe, ca orice gen literar de altfel.
Mi-a recomandat cineva destul de recent să citesc acest roman și am promis c-o voi face. De îndată ce l-am început, mi-am dat seama că-l mai citisem cândva, probabil în adolescență când citeam tot ce găseam la biblioteca din oraș. Dar cum am putut să uit o asemenea carte? Păi, nu era de nasul meu pe vremea aceea. Nu am înțeles-o. Trebuie o minte elastică pentru ca să citești „Ubik” cu plăcere și iată că la acea vârstă mintea mea nu a fost îndeajuns de elastică pentru acest exercițiu.
*
SF-ul nu este doar despre războaie interstelare și săbii laser. „SF” înseamnă științifico-fantastic și amândouă componentele se regăsesc în romanul lui Philip K. Dick. În plus avem și ceea ce îmi place mie foarte mult, reacția ființei umane în contact cu necunoscutul, felul cum vor evolua relațiile interumane în viitor, ce va mai rămâne din om când va fi înghițit de tehnologie. Toate astea plus ceva teologie plus noțiuni de fizică cuantică și lumi alternative toate se regăsesc în această carte deosebită. Nu-mi vine să cred că a fost publicată în 1969!
*
M-am eschivat de la tot felul de probleme ca să-mi fac timp de citit și la fiecare repriză de lectură eram tot mai încântată. De câteva ori mi-au răsărit în minte „Langolierii” lui Stephen King poate din cauza ideii de „regres al materiei spre o formă anterioară inerentă”.

duminică, 5 noiembrie 2017

Am privit în abis...


...și abisul a privit în mine. Această senzație de gol, de pustiu, de incapacitate dureroasă de a exprima ceea ce simt acut a fost ce-am experimentat după lectura romanului de debut al lui Ishiguro. Cartea aceasta este ca un iceberg care pare inofensiv, chiar banal, pentru navigatorii mai neexperimentați, dar care prin adâncimea la care plutește, prin dimensiunile ascunse privirii, abia ghicite, trimite un fior, o amenințare care te urmărește și după ce ai încheiat lectura.
Este fascinantă tehnica desăvârșită cu care autorul sugerează cititorului idei, felul în care se joacă fără să bănuiești cu mintea ta. Această tehnică „a vagului”, iertați-mi neinspiratul cuvânt, dar nu știu cum să-i zic, este ceea ce transmite acel „thrill” chiar mai mult decât ar face-o vorbele exacte. Mi-am petrecut minute în șir privind pe deasupra paginii și gândindu-mă că e posibil ca autorul să insinueze faptul că oamenii seamănă întrucâtva albinelor: adună în decursul vieții, chiar și al vieții intrauterine, chiar și al vieții antecesorilor, tot felul de energii care acumulându-se, la un moment dat influențează; ne trezim făcând lucruri la care nu ne-am aștepta, dar totul e doar o rezultantă, un efect firesc al energiilor adunate.
Este o legătură între femeia care ținea sub apă un prunc și Sachiko, cea care a scăpat în acest fel de pisoii fiicei sale. Inevitabil te gândești că Sachiko era de fapt stânjenită de copilul care-i rămăsese și uciderea pisoilor...
Apoi trebuie să existe o legătură între cravata de mătase neagră a lui Jiro, cea pe care n-o găsea într-o dimineață importantă, tăcerea nefirească din camera tatălui său, funia care se agățase de picioarele lui Etsuko pe când o căuta pe Mariko și felul în care s-a sinucis Keiko.
Și cu toate acestea, Ishiguro nu a intenționat să scrie un thriller. Ceea ce este cu adevărat înspăimântător este că autorul a scris despre viață așa cum este ea. Avem doar impresia că putem întinde mâna pentru a atinge o altă mână. În realitate, găsim doar un gol. E pustiu în jurul fiecăruia dintre noi. Comunicarea e iluzie. Comuniunea e un ideal. Oamenii sunt singuri.