sâmbătă, 5 mai 2018

Revederi


Într-una din aceste zile de primăvară impetuoasă mă aflam în oraș cu o serie de lucruri ce trebuiau rezolvate, dar, când am trecut pe lângă anticariat mi-a fost imposibil să nu mă opresc câteva minute. Ce m-aș face dacă librăriile mi-ar fi în drum? Noroc că sunt tot mai puține, abia dacă mai știu vreo două, iar cea mai mare e retrasă din stradă, dincolo de un părculeț, la parterul unor blocuri: nici gând să ajung la ea!
Cum s-ar zice, anticariatul e singura ispită. Are la ușă două tarabe pline cu cărți; prima este inscripționată „Cărți la 1 leu”, iar a doua tarabă „Cărți la 5 lei”. Mă gândesc de fiecare dată că acolo așteaptă cărțile fără speranță, cele care vor fi eutanasiate primele, ca la un adăpost de animale fără stăpân. Și nu pot trece fără să salvez măcar una! În ziua aceea, pe când citeam cu capul răsucit titlurile de pe cotorul cărților, am văzut dintr-o dată „La revedere, Genevieve!” Și mi-am amintit într-o străfulgerare tot ceea ce am povestit aici. Nu se putea să nu-mi cumpăr cartea, costa doar un leu!

Seara, după atâta timp, în loc să iau cu mine în pat tableta, am luat o carte adevărată, cartea pe care am citit-o prima oară cu atâția ani în urmă. Desigur că am făcut mai întâi o căutare pe Google și așa am aflat că anul acesta, în februarie, Genevieve Duboscq, autoarea, a murit. Am recitit volumul care m-a impresionat teribil pe când eram o puștoaică. Acum eram oarecum înarmată cu o doză bună de „maturitate”, de capacitate de a judeca oamenii, cu o doză de neîncredere și de salvator și acru scepticism. Însă emoția tot a ajuns la mine, iar asta înseamnă că am citit o carte sinceră. 
La revedere, Genevieve, sper să te cunosc cândva, în altă lume!

vineri, 27 aprilie 2018

Nu știu ce titlu să pun

Pe cât de mult mi-a plăcut „O singurătate prea zgomotoasă”, pe atât m-a nedumerit această carte a lui Bohumil Hrabal. Povestea mi s-a părut fără miez, fără altă miză decât ambiția și aventurile unui chelner. De fapt, cred că mai interesant a fost fundalul narațiunii și nu peripețiile personajului principal. Abia către sfârșitul poveștii tonul s-a schimbat oarecum și textul la persoana I a prins o tentă filosofică. În rest, scriitura este îmbibată cu umorul amar caracteristic autorului.
După ce am terminat „L-am servit pe regele Angliei”, am observat că în lista de cărți de pe tabletă urma „Rămășițele zilei”
De îndată ce am început s-o citesc am fost uimită, a câta oară?, de felul cum se leagă între ele, prin mesaj sau idei, cărțile pe care le citesc. Iată că și volumul premiatului cu Nobel de anul acesta îmi oferă tot povestea unui anume fel de servitor: un majordom dintr-o „casă distinsă”. Și Kazuo Ishiguro se folosește tot de narațiunea la persoana I, iar un cititor grăbit s-ar putea plictisi de lungile explicații oferite de personajul principal, domnul Stevens. Totuși, aceste pasaje sunt necesare, căci fără ele nu am putea înțelege firea complicată, chiar labirintică a acestui majordom care dorește să atingă perfecțiunea în domeniul său profesional. Acum, după ce am terminat amândouă cărțile, mă gândesc la faptul că personajele principale seamănă mult între ele sub un anumit aspect: acela al orbirii. Chelnerul ceh care a urcat treptele carierei până la a-l servi la masă pe regele Abisiniei își sfârșește viața singur întreținând un drum de munte. Se pare că nu a înțeles niciodată prea bine mersul lumii.  Domnul Stevens, dornic de a corespunde întru totul unui cod stabilit de o anume societate misterioasă, se leapădă de sine cu totul, renunță la capacitatea sa de judecată, la orice interes personal, dedicându-se slujirii stăpânului său. Roadele alegerilor sale sunt amare, dar majordomul este atât de transfigurat, încât mă întreb dacă înțelege ce a pierdut, ce a ratat. 


joi, 19 aprilie 2018

Odă simplisimei flori




Păpădie, ecumenică floare,

după a ta aurie ardoare
– pe nescrisele file –
anul îşi hotăreşte fericitele zile.



De un pëan te-nvredniceşti,
tu, neluată în seamă, floare de rând.
Sămânţă să faci pe pământ
e tot ce doreşti. Alt gând nu porţi.
Dar înfloreşti şi asfinţeşti
alcătuind o aureolă de sfânt.

Lucian Blaga

marți, 10 aprilie 2018

Povestea mea

Aveam de spus o poveste adevărată și, pentru că nu puteam s-o înfățișez lumii ca atare, am pus-o într-o ramă SF. Cei care doresc s-o citească pot comanda cartea la acest link.

luni, 9 aprilie 2018

Once upon a time...

„There is but one story, … Once upon a time there lived a man and a woman who loved him.” 


Mi-am zis că merit o carte ușoară, așa că am hotărât să citesc „Arta de a nu scrie un roman”. Amintirile mele din liceu despre Jerome K. Jerome erau cât se poate de agreabile și zâmbitoare, însă nu eram foarte sigură că voi rezista și acum, după treizeci de ani, unei asemenea lecturi. Ei, nu doar că am rezistat, dar am și râs pe înfundate și m-am delectat și am avut momente în care abia așteptam să pun mâna pe carte din nou! Umorul englezesc este pe gustul meu. Și, cu toate că am pornit cu ideea apriorică a unei lecturi „ușoare”, cartea are și lucruri profunde și idei care merită a fi reținute și chiar ziceri care nu se uită, așa cum este fraza cu care mi-am început postarea. Pot spune că, deși am terminat eu însămi al doilea roman și sper să-l scriu și pe al treilea, niciodată nu sunt îndeajuns de bine păzită de pericolul de a mă lăsa pe tânjală și de a visa, căci eu nu am patru prieteni cu care să povestesc, așa încât această carte a fost și un fel de terapie contra lenei, a uitării, a visării, a tehnicii (la care excelez) de pierdere a timpului.
*
E viața un mozaic de povestiri? Dacă da, atunci romanul lui Jerome despre cum să nu scrii un roman este cea mai bună ilustrare a vieții.

duminică, 1 aprilie 2018

Astenie de primăvară



Îmi meșterisem cumva o pereche de aripi; cred că erau din piele și spițe de bicicletă. Stăteau bine întinse și erau funcționale. Mi le-am prins între umeri cu ușurința specifică numai viselor și niște mușchi ai mei necunoscuți mie până atunci s-au și activat și am bătut din aripi și m-am ridicat peste stradă și peste clădiri și era minunat. M-a învăluit ceața și m-am gândit că zbor prea sus, așa că am coborât foarte jos, atât cât să nu agăț, în plutirea mea, nici cea mai impozantă pălărie purtată de vreun trecător. Două lucruri s-au petrecut în momentele acelea: am observat că eram pe aceeași stradă de pe care mă înălțasem, dar nu mai eram în același timp. Sărisem cam cincizeci de ani în trecut. Apoi mi-am dat seama că pot vedea nu doar prin pereții caselor, ci și prin carnea oamenilor până în adâncurile lor, unde tremură sufletul fiecăruia.

imagine Isabel Bryer

vineri, 23 martie 2018

Argos Magazine


A apărut numărul optsprezece al revistei Argos și mă bucur că textul meu „Cheie pentru pata oarbă” este publicat aici.

luni, 19 martie 2018

Și eu sunt iberic!


Nu știu cum reușesc, dar sunt mereu în afara trendului și mereu în situația de a recupera la capitolul „lecturi”. Cărți pe care lumea le-a citit acum câțiva ani, la mine ajung acum. Dar nu mă pot plânge pentru că există un fel de magie în toată povestea, iar cărțile mi se așează între palme după criterii numai de ele știute.
După Javier Marias îl citesc iar pe Saramago și inevitabil mă întreb ce-o fi cu ibericii ăștia?
„Memorialul mânăstirii” a fost tulburător, a modificat puțin viziunea mea asupra lumii, iar „Toate numele” a fost „tot ce-am citit mai bun în viață”, așa cum spunea cineva, cândva. Sunt două cărți ca două borne de neclintit la care mă întorc din când în când. După surpriza care a fost pentru mine „Eseu despre orbire”, „Pluta de piatră” vine cu o nouă uimire. Descopăr un autor ceva mai blazat, mai liniștit în acest volum decât în cele precedente pe care le-am citit. Sau e posibil să fie doar o impresie de-a mea?
Cred că principalul mesaj al cărții este faptul că nimic nu e sigur niciodată, că suntem cu toții în derivă. Nu există nici ancore, nici porturi. Rătăcim pe mări necunoscute și în taina sufletelor noastre și în credințele și convingerile noastre, totul alunecă, totul se transformă, nimic de care să te agăți.
*
 „Aceste persoane au trasat cadrul sumbru al realităților iberice, au dat povețe, cu multă claritate și în deplină cunoștință de cauză, pentru turbulenții care în mod imprudent erau gata să pună în pericol identitatea europeană, și au încheiat intervenția în dezbatere cu o frază definitivă, privind în ochii telespectatorilor într-o atitudine de mare franchețe, Faceți ca mine, alegeți Europa.
Efectul nu a fost deosebit de eficace decât poate în protestele împotriva discriminării căreia îi căzuseră victime adepții peninsulei, care, dacă independența și pluralismul democratic nu ar fi fost cuvinte goale, ar fi trebuit să fie prezenți la televizor pentru a-și susține rațiunile, dacă le aveau. Precauția e de înțeles; înarmați cu rațiunile pe care controversa despre rațiune le creează întotdeauna, tinerii, pentru că mai ales ei declanșau acțiunile cele mai spectaculoase, și-ar fi putut fundamenta cu mai multă convingere protestul, atât la școală, cât și pe stradă, și în familie, să nu uităm. Rămâne discutabil dacă tinerii, echipați cu rațiuni, ar fi lăsat deoparte acțiunea directă, caz care s-ar isprăvi prin efectul împăciuitor al inteligenței, spre deosebire de ceea ce a fost convingere de la începutul secolelor. Rămâne de discutat, dar nu merită, pentru că între timp s-a aruncat cu pietre în clădirile televiziunii, s-au spart magazinele care vindeau televizoare în ciuda disperării comercianților care se tânguiau, Da nu-i vina mea, inocența lor relativă nu-i ajuta la nimic, li se dădea foc, detunau lămpile ca niște petarde, cutiile erau aruncate claie peste grămadă pe străzi, li se dădea foc, rămâneau doar scrum. Venea poliția, încărca armele, se răspândeau insurgenții, și acest joc de-a v-ați ascunselea a durat opt zile, până în cea în care suntem (...) Milioane de tineri de pe întreg continentul au ieșit la aceeași oră, înarmați nu cu rațiuni, ci cu bastoane, cu lanțuri de bicicletă, cu căngi, cuțite, răngi, foarfeci, de parcă ar fi înnebunit de furie, dar și de frustrare și durere anticipată, și strigau, Și noi suntem iberici, cu aceeași disperare care-i făcea pe comercianți să geamă, Da nu-i vina noastră. După ce s-au înseninat spiritele, câteva zile și săptămâni mai târziu, vor veni psihologii să demonstreze că, la urma urmelor, acei tineri nu voiau de fapt să fie iberici, ceea ce făceau, profitând de un pretext oferit de împrejurări, era să dea frâu liber visului de neînfrânt care, durând atât cât durează viața, are în general în tinerețe întâia sa răbufnire, sentimentală sau violentă.”
*
Citatul e mai lung decât timpul meu disponibil, dar cine a citit cartea știe unde să caute. Ceea ce voiam să spun e că se află aici ceva care mă trimite cu gândul la pasaje din „Demonii” lui Dostoievski. Anarhiile seamănă între ele...

marți, 6 martie 2018

„Nervi de primăvară”


Plouă pe zăpada murdară și e frig. Câinii și pisicile casei mă consideră cumva pe mine vinovată de această stare de lucruri și îmi cer din priviri să pun capăt odată vremii dezolante. Ba, când am fost la găini mi s-a părut că și ele gândeau același lucru: „Mamă, vino-ți în fire! Termină cu experimentele astea caraghioase și fără sens!” Mustrări tacite am primit și de la florile din grădină, așa că m-am refugiat în casă, la o cană de ceai pe care-l beau citind ultimele pagini din „Chipul tău, mâine”; uneori ridic privirea și mă uit la grădina mea, la dealul împădurit din spatele Topologului, la zăpada care nu se dă topită. Mi-am găsit aliat într-o zambilă înflorită pe balcon și care nu are nimic să-mi reproșeze.
Javier Marias se așează încet, dar definitiv printre autorii mei preferați.