joi, 27 octombrie 2011

Teoria conspiraţiei?


Citeam liniştită, era seară, cana cu ceai de măceşe aburea discret pe noptieră, iar Missouri îşi găsise în sfârşit locul în poală la mine.
Doar Andrei se fâţâia de colo colo prin casă fără rost, deşi televizorul revărsa ştiri.
Când a trecut a şaisprezecea oară prin hol, l-am întrebat cu un glas ce se voia dulce:
-         Ce-ai, dragă?
-         Nu ştiu ce să mai scriu pe blog. veni mărturisirea şocantă. (Cel puţin depăşise momentul cu Steaua – Maccabi Haifa, 0 – 5).
-         Păi scrie şi tu despre extratereştrii de pe Lună.
-         Am scris.
-         Că nici măcar n-au aselenizat, că e totul poveste...
-         Scris!
-         Atunci despre civilizaţii necunoscute... De pildă dropa...
-         Am scris demult.
-         Găuri negre.
-         ...
-         Universuri paralele, descoperiri miraculoase, călătorii în timp, apariţii, cronovizor, secrete la Vatican, monştri...
Figura lui rămase impasibilă.
-         Am scris despre toate astea. Sunt în impas; nici misterele nu mai sunt ce-au fost cândva.
-         Postează ceva despre fantome, tot vine Halloweenul.
-         Ei, aş! Ce se mai poate spune despre fantome, zombie şi alţi bau-bau? Eu am un blog serios.
-         Abordează problema din altă perspectivă. Chiar şi din subiecte răsuflate, cum este cel cu morţii-vii de exemplu, tot se mai poate scoate ceva.
-         Never!
-         Facem pariu? Tot n-am ce cadou să-ţi fac de acest Halloween, îţi dedic o poveste.
-         Cine ar citi aşa ceva?
-         Lasă că vezi tu! Sandu, Tetris, Fosile, Acuarele, Cafeauata, Claudia, Vania, Cella, Ion, Alin, Simona, Cristina, Gabriela, Tiberiu, Psi, Rodica, Elisa, Adriana-Maria, Emilia, Daria, Donca, Mihaela, Adela, Anda, Diana, Ana, Gina, dar mai ales Vero cu Grişka se vor înghesui să afle despre ce este vorba.
-         Of! Eşti de groază! Ai prea mulţi prieteni care ţin cu tine. Dar mi-ai dat o idee: voi scrie despre conspiraţii.

luni, 24 octombrie 2011

"Valahia în Cartea Genezei"


 Doamne, de când încerc să pun mâna pe această carte! Prima oară am citit-o într-un loc unde nu aveam voie să fac asta, pe furiş, cu răsuflarea tăiată. Cartea m-a umplut de mândrie patriotică, sentiment de care nu că m-aş jena astăzi, dar mă arăt un pic mai...circumspectă.
A doua oară când am vrut s-o citesc nu mi s-a dat voie. Să rectific: mi s-a permis, dar numai la sala de lectură a Bibliotecii Judeţene Vâlcea. Nu, nu puteam s-o împrumut acasă, întrucât nu locuiam în municipiu.
Desigur că am întrebat de ce se mai numeşte respectivul aşezământ Bibliotecă Judeţeană, dar mi s-a pus în vedere să nu fac scandal. Am şi văzut pentru o clipă titlul în ziarul Vocea Vâlcii de a doua zi: „Profesoară de română face scandal la Biblioteca Judeţeană” şi cu litere mai mici: „ A perturbat liniştea în sala de lectură”. Aşa că m-am cuminţit în mod subit şi am renunţat la carte fără să mai încerc să înţeleg motivele discriminatorii pentru care locuitorii judeţului nu pot împrumuta cărţi acasă.
Nu am intrat nici acum în posesia preţiosului volum, recunosc faptul că acea primă şi unică lectură nu a fost una de profunzime, totuşi îmi amintesc că autorul stabilea chiar la început o etimologie pe cât de... uşoară, pe atât de... romantică pentru numele „Vlahia”: este pur şi simplu anagrama denumirii biblice „Havila” – un tărâm menţionat la „Geneză” în „Vechiul Testament”.
Ei, dar această ţară Havila este cea despre care se spune că deţine aur, bdeliu şi onix.
Nu ştiu cât de adevărat este ce s-a scris în această cărţulie. Poate aprecia oricine.
Lucrul cert este că avem aur, fie că suntem sau nu pe tărâmul Havilei. Tone de aur. Mi se rupe inima când văd la TV clipurile cu bieţii oameni de la Roşia Montană care vor doar să lucreze şi indiferenţa noastră îi condamnă la foamete.
Ar trebui să li se permită celor de la acel Gold Corporation să exploateze zăcămintele noastre, să arunce şi statului român generosul procent de 4% şi să se creeze locuri de muncă timp de vreo zece ani pentru cele câteva sute de muncitori din zonă. Toată lumea va fi fericită şi nici nu vom traversa cine ştie ce schimbări, vom rămâne ca întotdeauna, cerşind din poartă în poartă, dar măcar munţii noştri nu vor mai purta povara tonelor de aur...


sâmbătă, 22 octombrie 2011

Muzica de weekend


Încă suport muzica tinerei generaţii, uneori mai şi ascult melodiile lor, deşi e absolut întâmplător, căci alegerile mele mă poartă spre alt gen muzical.
Mi-l amintesc pe tata care mă privea cu sinceră îngrijorare prin anii nouăzeci cum ascult muzică la căşti de la micul walkman prins la brâu. Îmi declara că vom fi o „generaţie surdă”. Plus că ascultăm nişte „zgomote dizarmonice” şi nu muzică.
Ne-am contrazis cu aprindere în lungi discuţii care, aşa ca orice discuţie principială, nu ajunge la niciun rezultat. Eu o ţineam pe-a mea – că el nu înţelege muzica, el pe-a lui - „aia nu e muzică”.
A avut tăria şi bunăvoinţa să audieze mai multe formaţii ale timpului pe care eu le aduceam ca argument în favoarea mea.
A capitulat la Queen cam în acelaşi timp în care eu făcusem o pasiune pentru Bach şi ascultam Vivaldi cu religiozitate.
I-au plăcut şi baladele precum aceasta - „Right Here Waiting for You”. Am învăţat amândoi să respectăm opinia celuilalt.

miercuri, 19 octombrie 2011

"Sfârşitul Eternităţii"


După cincizeci sau – pentru cei norocoşi -  o sută de ani nimeni nu-şi va mai aminti că am existat.Vom fi o umbră palidă pe un blog, aşa cum azi bunicii noştri sunt nişte fotografii într-un plic.
Vă mai aduceţi aminte, aţi avut privilegiul să vi se spună numele străbunicilor? Al părinţilor străbunicilor? Ştiţi de unde veneau, ce au făcut, pe cine au iubit?
Şi totuşi ei sunt noi înşine. O urmă din ADN-ul lor îl construieşte pe al nostru. Şi totuşi... nu ştim nimic despre ei.
Cred că generaţia următoare are o şansă în plus de a-şi cunoaşte strămoşii. Oare cât timp rezistă în lumea virtuală un blog? Nepotul sau strănepotul tău va putea citi ce ai scris azi?
Va exista cândva în viitor un nou domeniu al istoriei sau al... arheologiei, când cel ce va dori să studieze trecutul va sta să scormonească nu în pământ, ci pe internet?
Va coborî istoricul în trecut, în Jos-Timp, asemeni tehnicianului Harlan din „Sfârşitul Eternităţii”?
Poate.
Poate blogul e ca o sticlă aruncată în ocean: MESAJ...


luni, 17 octombrie 2011

"Un om necăjit"


O să vă spun de la început că Max este un criminal. Ca să ştiţi despre cine vă povestesc azi.
Umblă prin sat de la o casă la alta şi munceşte cu ziua pentru 40 de lei şi mâncare. Mai rău este când vine iarna de tot; atunci nu mai găseşte de muncă şi face foamea ca un câine. Se mai întâmplă ca o babă văduvă de zeci de ani să-l cheme să spargă lemne şi el merge bucuros. Lucrează cu voioşie şi apoi înghite cu poftă zeama de varză acră cu mămăligă pe care i le pune baba dinainte. Dar cel mai mult îi place ţuica. După un pahar e alt om. După două cântă. După trei nu te mai înţelegi cu el, iar de la al patrulea e bine să-l eviţi.
Dacă bea cinci va dormi în şanţ, ceea ce nu ar fi de speriat pentru el. A petrecut două luni – octombrie şi noiembrie – acum câţiva ani, în troiţă, pe marginea drumului.
Cum? Cum a ajuns aşa? Mai ales că a fost un om cu o viaţă normală.
Înainte de 1989 avea apartament în oraş, nevastă, doi copii şi era gestionar. Se vede c-a făcut ceva afaceri necurate, încât a fost închis, nu mult, însă destul ca la ieşire să-şi afle nevasta cu alt bărbat.
N-a putut să rabde trădarea şi a dat cu toporul în rival după care l-a ascuns într-o fântână. A ajuns din nou la închisoare, dar după cinci ani a fost eliberat cu un decret, era deja după 1990. Nevasta divorţase, luase apartamentul, copiii şi tot.
Nu ştiu cum a ajuns el prin părţile noastre, destul că satul s-a pricopsit cu el. S-a aciuit la o femeie, o vecină de-a noastră. Multe scandaluri. Femeia, deşi văduvă, are un fiu ce dintr-o dată a fost cuprins de sentimente hamletiene vis-a-vis de uzurpator. Ion se bate cu Max. Ion o bate pe mamă-sa. Max o bate pe Dina-concubina. Dina îi îmbată şi îi burduşeşte pe amândoi, descărcându-şi frustrarea. Toţi trăiesc din pensia de urmaş a femeii şi din câştigurile ocazionale de zilier.
La un scandal mai mare, Ion a chemat poliţistul. L-au dat afară din casă pe Max. Aşa a ajuns el al nimănui, în troiţă, acoperit cu o pătură destrămată şi dormind pe un sac de vechituri. Acolo l-a găsit soţul meu şi l-a luat la noi. L-a lăsat să stea în casa noastră bătrânească până avea să treacă iarna.
Îi dădeam de mâncare contra ajutorului în gospodărie. Uitasem vorba plină de înţelepciune care spune că „pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti”. Max a început să ne fure păsări din curte şi să le vândă pe băutură.
Primăvara i-am cerut să plece. S-a întors la Dina care se vede că îi resimţise lipsa, căci în seara revenirii lui au făcut un chef straşnic.
Max nu este agentului răului absolut şi al decăderii totale. A salvat un copil de la înec, la baraj. Se povesteşte de către martori că la târg, la Marcea, ar fi căzut un copil de pe pod în apele lacului de acumulare. N-a sărit nimeni, decât nebunul şi beţivul de Max.
Mai ştiu o chestie despre el: prin 2006 s-a trezit mare moştenitor. Primăria oraşului era în proces cu foştii proprietari pentru nişte terenuri aflate cândva la periferie, dar care acum fac parte din municipiu. Cei câţiva proprietari au câştigat procesul. Părinţii lui Max, foarte bătrâni când a fost deschisă acţiunea, au murit demult. A aflat de la Poliţie că este căutat pentru ca să încaseze despăgubirile. Peste un miliard de lei vechi.
L-am văzut umblând prin sat îmbrăcat în „hainele bune”, într-o stare de surescitare avansată.
După câteva zile l-am întâlnit la intersecţie, făcea semn să-l luăm să meargă acasă. Părea absolut radios.
-         Ce e Max, am auzit că ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap, l-a întâmpinat Andrei al meu.
-         Dom’ inginer, sunt un om fericit!
-         Am auzit că acum ai bani, eşti norocos.
-         E, ce bani? Ce-mi trăbe mie bani? Sunt fericit că m-or cătat copiii. Ninuţa mea, fata tatii, am şi doi nepoţi de la ea. Şi Gică e om serios, lucrează la CFR. Nu putea ei să stea supăraţi pe mine toată viaţa, că e carne din carnea mea.
-         E bine că v-aţi împăcat. Ce ţi-ai cumpărat acolo?
-         Mi-a luat copiii o drujbă. Le-am zis: tată, luaţi voi banii, că eu îi beau. Mie să-mi cumpăraţi o drujbă să mă hărănesc cu ea, să-mi câştig o bucată de pâine.
-         Şi Dina ce-o să zică?
-         Las-o dracu că i-am luat o fustă şi-o sticlă de vodcă, nu mai zice nimic!

sâmbătă, 15 octombrie 2011

"O lume întreagă"




 
"Construieşte-mi o casă" l-a rugat Ea.
Iar El i-a dăruit o lume întreagă.

miercuri, 12 octombrie 2011

Lupta cu morile de vânt

1.
Cu ceva ani în urmă Andrei şi-a făcut o asigurare de viaţă la Allianz-Ţiriac. Din nefericire chiar a suferit un accident, nu grav, dar era unul din riscurile acoperite de poliţa încheiată, drept care a cerut despăgubiri.
Asiguratorul a refuzat să plătească sub motiv că... diagnosticul pus de medici soţului meu se referă la o afecţiune cronică şi nu la una acută, rezultată unei urma unei loviri accidentale.
Nicio dovadă pe care am prezentat-o firmei respective nu a satisfăcut pretenţiile inspectorilor de daună.
În consecinţă am acţionat în judecată firma de asigurări.
Totuşi, va trebui să renunţăm la proces, pentru că Judecătoria cere plata unei taxe de timbru care depăşeşte cu  mult valoarea unui salariu mediu.
Cu alte cuvinte, pe lângă pierderea suferită mai riscăm să pierdem şi altă sumă de bani, pentru noi deloc neglijabilă, deoarece legile nescrise ale birocraţiei apără marile firme.
2.
Vecinei i-au tăiat curentul, deşi achitase factura cu o zi înainte. Era acasă, le-a explicat muncitorilor cum stau lucrurile, a fost în zadar: au debranşat-o, pentru că ea nu a mai găsit chitanţa (era la soţ).
Ştiţi cât costă o rebranşare?
Are vecina curaj (şi bani) să-i dea în judecată? Are cineva ceva de zis pentru că plătim „abonament” la energie electrică? Pentru că plătim în avans energia neconsumată conform estimărilor celor de la Electrica?
 3.
O colegă de serviciu a avut o cădere nervoasă. Avea un card de salariu la BRD şi, când şi-a schimbat locul de muncă, a restituit suma datorată şi a renunţat să mai utilizeze cardul respectiv, deschizând un altul, la altă bancă agreată la noul loc de muncă. Între timp au trecut doi ani.
Pe nepusă-masă s-a trezit la serviciu cu reprezentanţii unei firme de recuperatori care au demarat acţiunea de executare silită pentru suma de 300 de lei!
Ce se întâmplase? A omis faptul că trebuia să facă închidere de card (cu cerere şi tot tam-tam-ul), cardul a rămas în vigoare, banca a tras în fiecare lună comisionul de administrare, suma depusă s-a diminuat, banca a trimis somaţii de plată la vechiul domiciliu al doamnei respective (se mutase şi avusese obrăznicia să nu anunţe la ziar!), văzând că nu primeşte răspuns, a trimis apoi recuperatorii.
Aşa se face că acum, pe lângă fabuloasa sumă de 300 de lei datoraţi binevoitoarei bănci, trebuie să achite şi cheltuielile generate de execuţia silită, plus că a intrat pe lista neagră a rău-platnicilor.
Ce să facă, să-i dea în judecată?
I-am spus: NU.
E o luptă cu morile de vânt. O persoană fizică nu are resurse financiare să susţină un proces cu monştri cum sunt marile firme sau bănci.
E ca şi cum ai intra de bună-voie într-o horă a morţii...

duminică, 9 octombrie 2011

Pedepse

Pentru că vineri Andrei s-a întors aducând - pe lângă ceva drăguţ pentru mine – încă o porţie mare de legume, pecetluind în acest fel un week-end la bucătărie, dedicat preparării marinatei de gogoşari şi ketchup-ului, m-am hotărât să-i fac şi eu o surpriză.
Întrucât citisem despre salata Waldorf aici, mi s-a părut ceva tocmai potrivit.
Contrar oricărui tratat de murphologie aveam în casă toate ingredientele: cozi de ţelină, mere, nuci, stafide, maioneză...
Ieri la prânz am pus pe masă un bol cu ceva ce părea interesant. Andrei a întrebat precaut „Ce e asta?”, i-am adormit temerile, a gustat.
După felul cum răscolea cu furculiţa în farfurie începusem să întrevăd că va urma tot setul de întrebări:
-         Dar cum se numeşte?
-         Waldorf.
-         Ca şcoala aceea?
-         Îmh.
-         Şi totuşi ce este? Că nu ştiu... e şi dulce, şi acrisor şi...
Trebuia să fiu foarte atentă. Dacă spuneam că este o salată, ar fi întrebat de ce e dulce?, dacă spuneam că este un desert, de ce îl mâncăm la început?, aşa că am răspuns pe un ton de chef rafinat:
-         Este un crunch.
-         Adică?
-         O ronţăială preliminară.
Andrei nu părea dornic de chestii preliminare şi a pus întrebarea periculoasă, întrebarea decisivă:
-         N-are carne?!
Cum nu puteam să neg evidenţa, am pus capăt supliciului şi l-am servit cu friptura spre care privea de la început, dar sper că a reţinut esenţialul: nu e bine să fie prea multe legume în casă...

sâmbătă, 8 octombrie 2011

"DeAgostini - Maşini de legendă"


DeAgostini ne loveşte din nou! De data asta cu nişte maşini de legendă.
Nu ştiu dacă a terminat de vândut galionul medieval (nici măcar nu ştiu dacă a avut vreodată intenţia să-l producă până la ultima piesă), dar constat cu oarecare circumspecţie că acum ne oferă maşini. Cel puţin o maşină o iei întreagă, nu pe bucăţi, eşti sigur de ea, fără să aştepţi sute de numere ale revistei distribuite pe mai mulţi ani ca o telenovelă.
Ce să zic? Maşinile m-ar tenta şi pe mine.
De mică mi-am dorit o maşină teleghidată, spre disperarea maică-mii, care îmi punea în braţe păpuşi de toate felurile.
Am cerut maşinuţa de ziua mea, am revendicat-o de la Moş Crăciun şi de la  Moş Nicolae, i-am cerut-o Iepuraşului de la obraz... dar n-am primit-o.
Mai târziu, când a venit şi maşinuţa, era prea târziu. Dacă nu primeşti ce doreşti atunci când doreşti... obiectul dorinţei capătă un gust amar.
Primul model de la DeAgostini este Dacia.
Mi-aduc aminte de Dacia noastră, o botezasem Lenor. Ce dragă mi-a fost maşina aceea! Cum ne lăsa ea în pană în cele mai romantice locuri! Cum i se termina benzina/ uleiul/ bateria în chip cu totul spontan şi vesel! Cum îi îngheţau geamurile şi luneta, cum i se aburea parbrizul şi ne învăluia tandru într-o atmosferă intimă şi glaciară!
Şi oh!, cum a pornit-o ea la vale pe Dealul Negru fără frâne, cum nu voia deloc, nici până în ultima zi, să aprindă farurile pe faza lungă!
Da, plină de personalitate, o maşină de legendă. Legendar a fost şi felul cum sistemul ei electric nu permitea ascultarea radioului pe timp de noapte, pentru că aprinderea luminilor închidea fără drept de apel orice altă activitate la bord.
Când am abandonat-o pe Lenor pentru o altă marcă de automobil mi-am adus aminte de  o rimă celebră: „Lenor – Nevermore”.
Voi spune „pas” şi machetei, doar dacă DeAgostini nu-mi face surpriza să mi-o ofere în variantă personalizată, de culoare albă, cu numărul VL 01 LXB!

joi, 6 octombrie 2011

duminică, 2 octombrie 2011

"Viaţa la ţară"


Nu pot să nu consemnez acest dialog dintre soţul meu, Andrei şi vecinul Georgel, dialog auzit de dimineaţă, la poartă:
-         Să trăiţi, dom’ inginer. Mai aveţi mere stricate să dau şi eu la porci?
-         Bună, Georgele, îţi dau cheile să deschizi la livadă şi poţi lua câte vrei că e plin pe jos.
-         A, mă gândeam că aveţi aicea, care s-au mai stricat.
-         Am mai dat şi noi la păsări, Georgele, nu mai sunt.
-         Aţi vândut fânul?
-         Nu, dacă vreţi să cumpăraţi...
-         Nu, mai bine dăm coceni la vacă, dă-o dracu, că pe-urmă se-nvaţă cu binele.
-         Dar nu trebuie să-mi dai bani pe fân, să vină Lenuţa cu lapte.
-         Laptele îl bea copiii, cum să-l iau de la gura copiilor?
-         Bine, cum vrei, eu mă gândeam că îţi convine mai mult.
-         E, ziceam că faceţi şi dumneavoastră un gest, aşa ca între vecini, că şi-aşa nu aveţi cui să-l vindeţi... se strică aicea.
-         Ştiu, măi Georgele, dar pe mine m-a costat şaptezeci de lei ziua de coasă, cu totul am dat patru sute pe cosit... Doar te-am rugat să vii să-l coseşti tu şi ţi-l dădeam gratis.
-         Nu mă pricep la cosit.
-         Ce ţăran eşti tu să nu ştii să coseşti?
-         Eu sunt paznic, lucrez la oraş.
-         Lucrezi şi acum?
-         Acum... şomaju!
-         Vrei coceni? Îţi dau coceni. Am un pogon în luncă la Tarla.
-         Ne ajută văru dumneavoastră cu tractoru?
-         Măi, transportu e treaba voastră.
-         Da, da, numai să veniţi să ne arătaţi care sunt clăile.
-         Clăile? Păi, cocenii trebuie tăiaţi.
-         A, deci nu sunt tăiaţi. Atunci mai bine îi iau pe-a lu’ nea Stalin că  sunt gata legaţi şi mi-i aduce acasă cu calu.
-         Bine, mă.
-         Auziţi, dacă vă rog eu, îmi daţi şi mie nişte mere să duc la copii?