După cincizeci sau – pentru cei norocoşi - o sută de ani nimeni nu-şi va mai aminti că am existat.Vom fi o umbră palidă pe un blog, aşa cum azi bunicii noştri sunt nişte fotografii într-un plic.
Vă mai aduceţi aminte, aţi avut privilegiul să vi se spună numele străbunicilor? Al părinţilor străbunicilor? Ştiţi de unde veneau, ce au făcut, pe cine au iubit?
Şi totuşi ei sunt noi înşine. O urmă din ADN-ul lor îl construieşte pe al nostru. Şi totuşi... nu ştim nimic despre ei.
Cred că generaţia următoare are o şansă în plus de a-şi cunoaşte strămoşii. Oare cât timp rezistă în lumea virtuală un blog? Nepotul sau strănepotul tău va putea citi ce ai scris azi?
Va exista cândva în viitor un nou domeniu al istoriei sau al... arheologiei, când cel ce va dori să studieze trecutul va sta să scormonească nu în pământ, ci pe internet?
Va coborî istoricul în trecut, în Jos-Timp, asemeni tehnicianului Harlan din „Sfârşitul Eternităţii”?
Poate.
Poate blogul e ca o sticlă aruncată în ocean: MESAJ...
