Doamne, de când încerc să pun mâna pe această carte! Prima oară am citit-o într-un loc unde nu aveam voie să fac asta, pe furiş, cu răsuflarea tăiată. Cartea m-a umplut de mândrie patriotică, sentiment de care nu că m-aş jena astăzi, dar mă arăt un pic mai...circumspectă.
A doua oară când am vrut s-o citesc nu mi s-a dat voie. Să rectific: mi s-a permis, dar numai la sala de lectură a Bibliotecii Judeţene Vâlcea. Nu, nu puteam s-o împrumut acasă, întrucât nu locuiam în municipiu.
Desigur că am întrebat de ce se mai numeşte respectivul aşezământ Bibliotecă Judeţeană, dar mi s-a pus în vedere să nu fac scandal. Am şi văzut pentru o clipă titlul în ziarul Vocea Vâlcii de a doua zi: „Profesoară de română face scandal la Biblioteca Judeţeană” şi cu litere mai mici: „ A perturbat liniştea în sala de lectură”. Aşa că m-am cuminţit în mod subit şi am renunţat la carte fără să mai încerc să înţeleg motivele discriminatorii pentru care locuitorii judeţului nu pot împrumuta cărţi acasă.
Nu am intrat nici acum în posesia preţiosului volum, recunosc faptul că acea primă şi unică lectură nu a fost una de profunzime, totuşi îmi amintesc că autorul stabilea chiar la început o etimologie pe cât de... uşoară, pe atât de... romantică pentru numele „Vlahia”: este pur şi simplu anagrama denumirii biblice „Havila” – un tărâm menţionat la „Geneză” în „Vechiul Testament”.
Ei, dar această ţară Havila este cea despre care se spune că deţine aur, bdeliu şi onix.
Nu ştiu cât de adevărat este ce s-a scris în această cărţulie. Poate aprecia oricine.
Lucrul cert este că avem aur, fie că suntem sau nu pe tărâmul Havilei. Tone de aur. Mi se rupe inima când văd la TV clipurile cu bieţii oameni de la Roşia Montană care vor doar să lucreze şi indiferenţa noastră îi condamnă la foamete.
Ar trebui să li se permită celor de la acel Gold Corporation să exploateze zăcămintele noastre, să arunce şi statului român generosul procent de 4% şi să se creeze locuri de muncă timp de vreo zece ani pentru cele câteva sute de muncitori din zonă. Toată lumea va fi fericită şi nici nu vom traversa cine ştie ce schimbări, vom rămâne ca întotdeauna, cerşind din poartă în poartă, dar măcar munţii noştri nu vor mai purta povara tonelor de aur...
