DeAgostini ne loveşte din nou! De data asta cu nişte maşini de legendă.
Nu ştiu dacă a terminat de vândut galionul medieval (nici măcar nu ştiu dacă a avut vreodată intenţia să-l producă până la ultima piesă), dar constat cu oarecare circumspecţie că acum ne oferă maşini. Cel puţin o maşină o iei întreagă, nu pe bucăţi, eşti sigur de ea, fără să aştepţi sute de numere ale revistei distribuite pe mai mulţi ani ca o telenovelă.
Ce să zic? Maşinile m-ar tenta şi pe mine.
De mică mi-am dorit o maşină teleghidată, spre disperarea maică-mii, care îmi punea în braţe păpuşi de toate felurile.
Am cerut maşinuţa de ziua mea, am revendicat-o de la Moş Crăciun şi de la Moş Nicolae, i-am cerut-o Iepuraşului de la obraz... dar n-am primit-o.
Mai târziu, când a venit şi maşinuţa, era prea târziu. Dacă nu primeşti ce doreşti atunci când doreşti... obiectul dorinţei capătă un gust amar.
Primul model de la DeAgostini este Dacia.
Mi-aduc aminte de Dacia noastră, o botezasem Lenor. Ce dragă mi-a fost maşina aceea! Cum ne lăsa ea în pană în cele mai romantice locuri! Cum i se termina benzina/ uleiul/ bateria în chip cu totul spontan şi vesel! Cum îi îngheţau geamurile şi luneta, cum i se aburea parbrizul şi ne învăluia tandru într-o atmosferă intimă şi glaciară!
Şi oh!, cum a pornit-o ea la vale pe Dealul Negru fără frâne, cum nu voia deloc, nici până în ultima zi, să aprindă farurile pe faza lungă!
Da, plină de personalitate, o maşină de legendă. Legendar a fost şi felul cum sistemul ei electric nu permitea ascultarea radioului pe timp de noapte, pentru că aprinderea luminilor închidea fără drept de apel orice altă activitate la bord.
Când am abandonat-o pe Lenor pentru o altă marcă de automobil mi-am adus aminte de o rimă celebră: „Lenor – Nevermore”.
Voi spune „pas” şi machetei, doar dacă DeAgostini nu-mi face surpriza să mi-o ofere în variantă personalizată, de culoare albă, cu numărul VL 01 LXB!
