miercuri, 18 iulie 2018

Despre lupii care ne bântuie


"Ce murdărie este această banalitate, reziduu permanent al cotidianului care te face să-ți fie rușine deși în secret îți place - dar chiar este atât de secret? Secretul banalității este un jeg psihic, psihicul ca o excreție de negândit. Murdărește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți, nu te bate, nu te abate, nu aspira, nu inspira, fă-te mic, viclean, răzbunător, pune un lup, maschează-te, strecoară-te, fii realist - știi unde duc iluziile -, pierde-ți iluziile."

Acest citat din romanul bulgăroaicei Julia Kristeva ar trebui să ofere o imagine destul de clară asupra stilului acestui volum. L-am citit cu interes, la unele pagini chiar cu plăcere pentru că este foarte actual, m-a făcut să surâd amar. E un roman alegoric, o metaforă a zilelor noastre, deși a fost scris cu mulți ani în urmă. 
Julia Kristeva vede lucrurile în adevărata lumină și asta poate incomoda pe aceia care s-au transformat în lupi. Dacă nu-ți va conveni ce spune, ești lup! Totuși, mi-ar fi plăcut să nu aibă un stil atât de uscat pe alocuri. 

duminică, 15 iulie 2018

duminică, 8 iulie 2018

Cartea nopţilor


Când am citit, în primul an la Cluj, „Un veac de singurătate” lumea s-a clătinat puțin sub picioarele mele și categoric și-a schimbat nuanța luminii pentru totdeauna. După aceea am avut prilejul să studiez în ce consta magia tehnicii narative a lui Marquez. Chiar și așa, acest roman a rămas de neegalat pentru mine ca un fel de poveste a poveștilor.
Probabil că și pentru Sylvie Germain lucrurile au stat în același fel, deși ea a avut șansa să citească opera scriitorului columbian cu mult înaintea mea. În romanul ei de debut abordează o temă similară, cronica de familie, succesiunea generațiilor și amărăciunea ce se desprinde din jocurile hazardului. Dacă mi-a plăcut cândva realismul magic, în acest roman l-am primit până la saturație. Poate că reacția mea este dată și de faptul că mi-a căzut în mâini această Carte a nopților după un volum de Javier Marias cu al cărui stil minimalist, ca să zic așa, mă familiarizasem. Văd că romanul Sylviei Germain a fost recompensat cu numeroase premii și n-o să fiu tocmai eu cea care să arunce cu piatra. Totuși nu mă pot abține să nu remarc că în afară de diligența cu care a păstrat un ton egal de la prima până la ultima pagină, un stil încărcat, abundent în imagini uneori sufocante pentru cititor, scriitoarea franceză nu a creat personaje memorabile și nici scene care să se întipărească în inima mea, cel puțin, așa cum a reușit Marquez.


Efectele minciunii

„În studiul meu asupra societăților comuniste, am ajuns la concluzia că scopul propagandei comuniste nu a fost acela de a convinge, de a induce, de a informa, ci de a umili. Și, prin urmare, cu cât mai puțin corespunde realității, cu atât mai bine. Atunci când oamenii sunt forțați să tacă, când li se spun minciunile cele mai evidente sau chiar și mai rău atunci când sunt forțați să repete minciunile înșiși, ei pierd o dată pentru totdeauna simțul onestității. A accepta minciunile evidente este să cooperezi cu răul și, într-o mică măsură, să devii răul însuși. Cine este în stare să reziste oricărui lucru este astfel diminuat și chiar distrus.”
Theodore Dalrymple - „Our Culture, What's Left of It: Mandarins and The Masses” 

duminică, 1 iulie 2018

Adevărul în bucăți mici


Știu că nimic nu e întâmplător, că nu întâlnesc fortuit pe nimeni, că fiecare om pe care-l cunosc are rostul lui în viața mea... Mai greu este să văd imaginea de ansamblu. Întocmai pare să pățească și personajul din „Romanul Oxfordului” care caută informații despre un scriitor dispărut (și, implicit, despre sine) fără să-și dea seama că primește răspunsuri tot timpul de la cei din jur. Abia la final, ca un norocos, va avea revelația întregului tablou, favor care multora dintre noi nu le este acordat. Senzația mea la sfârșitul acestei cărți este că am ascultat un fel de „sunet alb”, precum don Dewar, o cernere de nisip sau că am privit mult timp un tablou de Pollock. Totul a fost, totul va fi, totul se repetă, totul este fragment, doar un detaliu, dar seamănă întocmai cu întregul.

1 iulie 2010. Știu de ce.

Mă gândesc la tine



8 ani