miercuri, 5 decembrie 2012

Moş Nicolae aduce cărţi



Moş Nicolae însemna precis trei lucruri: câteva bomboane de ciocolată, eventual vreo două portocale - dacă mama (pardon!, vreau să zic Moşul) reuşea să găsească – o nuia, de care era nevoie mereu pentru mine, şi cărţi.
Sper că Moşul aduce şi astăzi cărţi copiilor cuminţi. Darurile prea scumpe, prea des oferite le vor strivi copilăria, îi vor face râzgâiaţi şi egoişti.Cărţile însă ne îmbogăţesc fără să ne strice caracterul.
Am aici imagini (de pe Okazii.ro) cu o carte mult iubită pe care nu eu, ci mama mea a primit-o pe când era fetiţă: „Albina Maia şi aventurile ei” de Waldemar Bonsels. Am iubit mult cartea aceasta, deşi nu o mai am.
A apărut într-o ediţie nouă, însă ilustraţiile sunt cu totul groteşti. Nu ştiu cine se ocupă cu acest aspect acolo la editură, dar este o nepotrivire între povestea propriu-zisă şi stilul ilustratorului.
Pozele din ediţia veche, cea din 1943, (cele pe care le vedeţi aici) mi-au înflăcărat imaginaţia de fetiţă, m-au ajutat să înţeleg mai bine povestea despre dorinţa de cunoaştere, prietenie, devotament şi spirit de sacrificiu a Maiei.
De ce stricăm noi tot ce e frumos?
Pentru că suntem în epoca în care facem totul de-a-ndoaselea: anul acesta sunt la modă brazii de Crăciun de culoare neagră şi atârnaţi de tavan, cu vârful în jos. Ce grozav! Iar cadorile vor pluti în imaginaţia noastră.
Dacă aş fi în Bucureşti şi aş avea o fetiţă care a învăţat să citească, i-aş cumpăra negreşit „Albina Maia”.

duminică, 25 noiembrie 2012

"Complexul lui Portnoy"



Înaintarea în vârstă distruge iluziile fără milă şi fac această afirmaţie deoarece probabil că mi-ar fi plăcut cartea asta dacă aş fi citit-o înainte de ’89, pe când eram în liceu. Nu mi-aş fi crezut ochilor că văd scrise negru pe alb anumite cuvinte, anumite scene. Aş fi fost siderată...
Doar că această cărţulie a încăput pe mâinile mele acum, iar acum mi s-a părut că e doar o nucă goală, cu miezul mumificat şi mucegăit: m-a plictisit.
Îi cerusem lui Andrei să-mi aducă „Pata umană”, dar, aşa cum mă aşteptam, aşa cum e firesc, la bibliotecă nu există respectivul volum.
„Ce să-ţi aduc?” m-a întrebat soţul la telefon cu o voce de parcă se chinuia să găsească un loc de parcare în piaţă într-o zi de marţi.
Încurajată de tonul lui, am zis „Orice!”, fără să mai menţionez vreun titlu de pe lista mea de cărţi dorite, „listă imposibilă” la Biblioteca Judeţeană Vâlcea.
Şi mi-a adus „Complexul lui Portnoy”...
„E de acelaşi autor,” s-a disculpat el, punându-mi cartea pe birou.
I-am arătat ce scria cu litere mărunte sub titlu.
„Eh, n-am văzut.”
După două ore de lectură, timp în care şi eu „m-am simţit ca într-un banc cu evrei” , i-am arătat titlul capitolului de la pagina 91.
A fluierat.
„Îţi dai seama, dragule, ce crede acum bibliotecara despre tine?” l-am tachinat, dar fără să insist, de teamă că n-o să mai calce prin respectiva instituţie.

În concluzie, avem aici o carte slăbuţă, deşi sunt convinsă că a fost trăznet în 1967, la apariţie. După lectură nu rămâi cu nimic.
Oricum, vorba ta, Sandu, e lizibilă, mult mai uşor de digerat decât „Cum trăiesc morţii”.
Nu ştiu ce mi se întâmplă în ultimul timp că nu am noroc la cărţi...

joi, 15 noiembrie 2012

"Cum trăiesc morţii"


Cartea asta are gustul şi aspectul unei maioneze tăiate. Nu a reuşit să mă şocheze, ci doar să mă enerveze. Tonul licenţios, cinismul, persiflarea fără greş a tot şi toate sunt nişte gratuităţi în acest roman şi stilul postmodern nu poate salva scriitura. O părere subiectivă, desigur.
Aş zice (cu răutate) că e cartea cuiva care a vrut să pară interesant. Nu o pot aşeza între cărţile dragi.

marți, 6 noiembrie 2012

Cititorul de vise


„Craniul era anormal de uşor, de parcă şi-ar fi pierdut orice consistenţă. Nici nu-mi dădeam seama cărei specii îi aparţinuse. Acum nu mai avea carne, căldură, memorie. Nimic. Doar în mijlocul frunţii se afla o cavitate mică, puţin cam aspră la pipăit. Am presupus că era urma lăsată de un corn.
-         Este craniul unui unicorn din oraş, nu? am întrebat.
-         Da. Visul vechi e pecetluit înăuntru, zise ea calmă.
-         Şi ce fac cu visele citite?
-         Nimic. Treaba ta este doar să le citeşti.
(...)
-     O poveste?
-         Nu-i nimic ciudat în asta, răspunse Profesorul. Cei mai buni muzicieni îşi transpun conştiinţa în sunete , iar pictorii fac acelaşi lucru în forme şi culori. Am aplicat aceeaşi logică elementară. Nu pot afirma că o conversie encefalodigitală  a însemnat chiar o cartografiere plină de acurateţe, dar nici imaginile succesive nu m-ar fi ajutat la nimic. Oricum, ceea ce am obţinut  mi-a fost suficient pentru a-mi forma o imagine globală.”
Haruki Murakami


sâmbătă, 20 octombrie 2012

Datura


„Nimic nu s-a schimbat. Indivizi de neimaginat ne mint întruna şi fac ce vor cu noi! Nu s-a schimbat nimic de când am ţipat atunci în boxele de bagaje! Suntem în altă boxă, una mult mai mare, cu iaz în mijloc şi cu piscină. Sunt animale drăguţe şi petreceri şi oameni în costume de baie, muzee, cinematografe şi spitale mentale, dar tot o boxă e! Dacă dai toate astea la o parte, una după alta, până la urmă dai de pereţii ei! Şi dacă încerci să te caţări pe zidul ăsta, să sari peste el, ăia care stau sus, rânjind, te împing la loc înăuntru. Când îţi revii din leşin ţi se spune că acolo e o închisoare sau un spital, zidul e bine ascuns. Dincolo de copiii drăgălaşi cu părul lung, dincolo de plantele decorative şi de piscină, şi de peştii exotici, şi de picturile de pe pereţi, şi de femeile dezgolite cu pielea moale, dai de un zid. Paznicii stau la pândă într-un turn de veghe atât de înalt, încât te dor ochii dacă te uiţi la el. Dacă se risipeşte pentru o secundă ceaţa plumburie, se întrezăresc zidul şi turnul de pază şi poţi să te enervezi sau să te sperii oricât, tot nu poţi face nimic! Şi dacă sub impulsul panicii sau al furiei încerci să te mişti, să faci ceva, te aşteaptă azilul, închisoarea şi urna funerară. Nu există decât o singură cale, să distrugi tot, să o iei de la capăt după ce ai transformat totul în ruină.”

Ryu Murakami

marți, 9 octombrie 2012

Alegeri



"Atunci nu ştiam ce înseamnă să răneşti pe cineva, nu ştiam că poţi provoca cuiva o durere din care să nu-şi mai revină toată viaţa, nu ştiam că simpla existenţă a cuiva produce uneori suferinţe de nedescris."

joi, 13 septembrie 2012

"Tombuctu"


„Ştia că Polly era aceea care avea cea mai mare nevoie de el. După ce se ţinuse scai de ea vreo câteva zeci de zile şi ascultase ce-i spunea şi urmărise ce făcea, domnul Osache a înţeles că era, în aceeaşi măsură ca el, prizonieră a împrejurărilor. (...)
Polly îşi iubea casa, dar nu-l iubea pe Dick. Pentru domnul Osache era foarte limpede că aşa stau lucrurile şi cu toate că Polly încă n-o ştia, n-avea să mai treacă multă vreme până când adevărul o va izbi drept în faţă. De aceea avea nevoie de domnul Osache şi dat fiind că el o iubea mai mult decât pe oricare altă persoană în viaţă, era bucuros să-i servească de confident şi cutie de rezonanţă. Nu mai exista nimeni altul care să îndeplinească acest rol şi, deşi nu era decât un biet câine care nu putea nici s-o sfătuiască, nici să-i răspundă la întrebări, simpla lui prezenţă era suficientă pentru a-i da curaj să facă anumiţi paşi pe care altfel nu i-ar fi făcut.”




Este o carte pentru cei care nu iubesc câinii şi doresc să se trateze.
Se poate citi despre ea şi aici.

vineri, 7 septembrie 2012

"Cutia neagră"


După orice fel de prăbuşiri, singurele fărâme de adevăr ce se mai pot găsi sunt în cutia neagră.

miercuri, 22 august 2012

"Abatorul cinci"


„Rosewater era de două ori mai deştept decât Billy, dar el şi Billy se confruntau în acelaşi mod cu aceeaşi criză. Ambii descoperiseră că viaţa e lipsită de sens, în mare parte datorită celor văzute în timpul războiului. Aşa, de pildă, Rosewater împuşcase mortal un pompier în vârstă de paisprezece ani, luându-l drept soldat german. Aşa merg lucrurile. Iar Billy asistase la cel mai mare masacru din istoria europeană, care a fost bombardarea Dresdei. Aşa merg lucrurile.
Prin urmare, amândoi încercau acum să se reinventeze pe ei şi să-şi reinventeze propriul univers. Literatura ştiinţifico-fantastică le era de mare ajutor.
Într-o zi Rosewater îi spuse lui Billy ceva interesant despre o carte care nu era ştiinţifico-fantastică. Şi anume, că tot ce se poate şti despre viaţă se găseşte în „Fraţii Karamazov” de Feodor Dostoievski. „Dar în prezent nici asta nu mai ajunge”, adăugă Rosewater.
Altă dată Billy îl auzi pe Rosewater zicându-i unui psihiatru: „După părerea mea, veţi fi foarte curând nevoiţi să inventaţi o groază de minciuni noi şi frumoase, pentru că altfel oamenii pur şi simplu nu vor mai vrea să trăiască”.

vineri, 17 august 2012

"Niciunul din noi nu este el însuşi"


„Galip s-a simţit ca bărbatul care se dorea a fi în copilărie şi din ai cărui ochi ţâşneau raze X: vedea sensul tainic ascuns în măruntaiele lumii. Deşi literele de pe panourile publicitare ale magazinului de covoare, restaurantului ori cofetăriei, prăjiturile, cornurile, maşinile de cusut şi ziarele din vitrine indicau, de fapt, toate, al doilea sens – cel perceput de el – nefericiţii care rătăceau pe trotuare ca nişte buimaci trăiau la strâmtoare, nutrindu-se cu primul sens care le rămăsese, pentru că-şi pierduseră amintirile legate de celălalt univers al cărui mister îl cunoşteau odată, aşa cum se întâmplă cu cei care au uitat ce înseamnă dragostea, fraternitatea, eroismul şi care se comportă potrivit celor văzute în filme pe asemenea teme.”

"Cartea neagră" şi aici.

marți, 7 august 2012

vineri, 3 august 2012

"Papagalul lui Flaubert"


Am terminat „Papagalul lui Flaubert” şi pot spune cu siguranţă că nu este una din cărţile pe care le voi reciti vreodată. E o demostraţie de tehnici narative, are câteva ziceri memorabile, dar nu m-a făcut să tresar în niciun fel. Până şi naratorul se întreabă:
„De ce ne deşteaptă scrierile dorinţa de a-l vâna pe autor? De ce nu ne vedem de treabă? De ce nu ne sunt suficiente cărţile?”

Nu ştiu de ce.

luni, 30 iulie 2012

"Tunelul"


Am simţit de mai mult timp dorinţa de a reciti „Tunelul”.  M-a intrigat cândva, la prima lectură, dar de atunci s-au suprapus peste această carte celelalte volume ale autorului, „Despre eroi şi morminte” şi „Abaddon, exterminatorul”.
Juan Pablo Castel şi Maria Iribarne mi s-au părut iraţionali acum douăzeci de ani. Puteam şi atunci să respect lucrurile complicate, dar consideram că o iubire adevărată nu poate fi decât simplă şi solară.
Între timp am crescut.
Asta nu înseamnă că sunt total de acord cu Juan Pablo sau că Maria nu mă mai enervează. Dar înţeleg perfect miracolul privirii aruncate printr-o fereastră îngustă dincolo de care se află o persoană de vis pe care descoperi că o cunoşti de mii de ani. Stăm cuminţi fiecare în fereastra noastră, în tunelul nostru, aşteptând să fim văzuţi.




"Tunelul" şi aici.

miercuri, 25 iulie 2012

Căutări


„Ceea ce îl interesa la poveştile pe care le scria nu era legătura lor cu lumea, ci relaţia lor cu alte poveşti.”

„Trilogia New York-ului” este o căutare a „cuvântului ce exprimă adevărul”. Pentru că a găsi acest cuvânt înseamnă a te găsi pe tine, întrucât, nu-i aşa?, ein mann, ein wort.
Lectura a fost una deosebit de plăcută pentru mine care ador trimiterile spre alte lecturi.
Nu ştiu cum se face şi pe ce căi labirintice ale subconştientului mi-a venit, dar, de la primele rânduri ale „Oraşului de sticlă”, s-a trezit în memoria mea Eco. Poate pentru că personajele sale sunt şi ele prinse tot în căutarea adevărului şi descifrarea semnelor. Poate pentru că Eco atrage atenţia asupra primejdiilor acestui demers – „nu există nimic pe lume care să ceară mai multă prudenţă decât adevărul” – şi are dreptate, iată ce păţesc cei plecaţi în aventura de a-l descoperi, Daniel Quinn, dl. Blue, scriitorul din „Camera încuiată”...
A căuta adevărul înseamnă a te căuta pe tine. Dar nu eşti în fiecare clipă altul? Aşa ca Paul Auster- Daniel Quinn- William Wilson- Max Work- Peter Stillman? Ce ne este dat să găsim la capătul căutării, dacă această căutare se presupune că are un final?
Am fost însoţită în toate aceste gânduri de Robinson Crusoe, singur pe-o insulă a uitat să vorbească, „Walden”, apropierea de natură, de adevărata viaţă, „Litera stacojie” pentru lupta dintre adevăr, minciună şi asumare, „Toate numele” pentru obsesia lui Jose de a căuta, de a urmări semnele lăsate de altă persoană, „Don Quijote”, pentru lupta împotriva unei lumi care a despărţit cuvântul de esenţa lui şi multe altele, prezente prin trimiteri subtile ale naratorului.
Chiar vorbeam ieri cu cineva despre cuvinte şi despre felul cum trebuie spuse sau tăcute.
O minciună este şi ea tot un cuvânt, însă atenţie! „O minciună nu poate fi anulată niciodată. Nici măcar adevărul nu este de ajuns.” – asta încearcă să demonstreze Auster.

luni, 9 iulie 2012

Tot pe cont propriu




Unul din miturile personale pe care am avut ocazia să-l verific de mai multe ori, zice că orice carte vine la mine cu un scop anume. Unele pentru mesajul lor ca întreg, altele chiar şi numai pentru învăţătura scurtă a câtorva rânduri scrise.
Cred că acest volum al lui Radu Mareş a venit la mine din mai multe motive. (e una din cărţile găsite la tomberon) În primul rând, titlul se potriveşte ca o mănuşă, deşi mie îmi plac titlurile acestui autor clujean în general: „Deplasarea spre roşu”, „Când ne vom întoarce”, „Pasărea Paradisului”, „Cel iubit”, „Manual de sinucidere”.
Invidiez personajul din acest roman pentru posibilitatea de a conversa cu prietenii, la o cafea, despre cărţile citite: ce răsfăţ! O asemenea îndeletnicire pare astăzi o frivolitate, o pierdere de timp sau chiar mai rău...

marți, 22 mai 2012

Câştigătorul nu ia nimic


De câte ori nu am experimentat pe propriul suflet acest fapt simplu: câştigătorul nu ia nimic!
De câte ori nu m-am crezut victorioasă, şi chiar am fost, însă victoria nu era decât un drum spre iluzie, nu era decât o amăgire...
Am simţit asta şi sâmbăta trecută când cu mare greutate şi intervenţii am găsit un om dispus să ne cosească hectarul de livadă.
La noi în comună nu mai sunt bărbaţi apţi de muncă. Cei care sunt cât de cât vrednici de ceva au plecat afară, iar ceilalţi s-au făcut manelişti. Mai există şi categoria, destul de mare, a ţăranilor care nu ştiu să cosească. De aceea am devenit euforici când l-am descoperit pe Tămâioară (chiar aşa îl cheamă, parol!), maestru în mânuirea coasei, dacă ar fi să traducem în limbă mai literară laudele pe care şi le aducea singur.
Nu l-a înspăimântat suprafaţa, nici asperităţile terenului, ne-a declarat direct că ziua de coasă e opt sute de mii şi că vrea trei mese şi un pachet de ţigări.
Păţit, Andrei a mers cu el în livadă să-i arate pomii plantaţi astă toamnă şi pe cei altoiţi în primăvară. Nu de alta, dar acum doi ani un cosaş ne-a retezat smochinii, iar altul a ras un rând întreg de vie nobilă. Despre cel care mi-a ucis pădurea de gladiole nu mai pomenesc, alea sunt mofturi.
Nu doar că i-a arătat toţi pomii mititei, aproape înecaţi de iarba mare, dar a legat şi câte o fâşie de pânză în vârful fiecăruia, că doar cosaşul nu e dator să stea încordat în atenţie pentru pomii noştri...
Seara, când a venit acasă pentru cină, omul zâmbea vesel şi golea pahar după pahar. Când să-l plătească, m-am încrunat ameninţător spre bărbatul meu, atât de ameninţător, încât a dat ascultare poveţei ce-i dădusem mai devreme, anume să facă recepţia lucrării înainte de a da banii.
Când s-au întors din livadă, Andrei era pământiu la faţă.
-         I-a luat pe toţi, unul n-a scăpat, îţi poţi imagina?
Adică dispăruseră tăiaţi toţi cei aproximativ douăzeci de pomi plantaţi şi altoiţi.
Bineînţeles că nu am vrut să-l mai plătim pe Tămâioară pentru ajutorul ce ne-a dat în gospodărie. Recunoştea şi el că greşise un pic, „da’ ce mare lucru, nici măcar nu era pruni!” – prunul este pomul naţional aici la noi, singurul pom bun pentru că dă ţuică.
Omul îşi cerea plata sa, conştient de valoarea muncii sale.
Andrei l-a escortat la poartă, acolo i-a spus ceva ce n-am auzit, dar care l-a făcut să se ferească iute pe blândul Tămâioară care a plecat fără să mai pretindă nimic.
Noi am savurat victoria de-a avea livada cosită.

marți, 15 mai 2012

Gânduri când plouă



La începutul drumului ne simţim nemuritori.
Mai târziu chiar ne credem nemuritori, însă atunci când cel mai bun prieten ne moare, începem să căutăm cu disperare nemurirea.
Abia la sfârşitul drumului descoperim că ea se afla dintotdeauna în noi.

vineri, 11 mai 2012

"Tropicul Capricornului"


„Puţine cărţi deţineau această calitate de a mă transporta în transă, acea transă de absolută luciditate în care, fără să ştii, iei cele mai adânci hotărâri.
Poate că bunicul meu avusese dreptate, poate că am fost corupt din start de cărţile pe care le-am citit. Dar au trecut secole de când cărţile nu mă mai solicită. Practic, de multă vreme am încetat să mai citesc. Însă morbul e încă viu! Acum oamenii au preluat pentru mine funcţia cărţilor. Îi citesc din scoarţă-n scoarţă, apoi îi arunc. Îi devorez, unul după altul.”

miercuri, 9 mai 2012

Sunt Număr Maestru!


Sunt fericita mamă a 47 de pui şi datorită lor am trăit azi o revelaţie mistico-numerologică.
Copilaşii, ca orice copilaşi, au nevoie de pempărşi, că nici găinile de azi nu mai sunt ca cele de altădată. Tot aşternând eu de câteva ori pe zi pempărşi curaţi în cutia puilor, am rămas în scurt timp fără ziare, hârtii, facturi, scrisori electorale etc.
Am dat sfară în ţară şi unchiul meu m-a invitat să iau de la el, din podul casei o colecţie de ziare vechi.
Ce nu face o mamă pentru copiii ei? M-am urcat în pod pe o scară mult mai instabilă decât o funie şamanică, am înfruntat păianjenii şi am găsit ziarele. „Gazeta satelor”, „Scânteia”, „România liberă”, dar şi câteva „Magazine”.
În revista „Magazin” am găsit un articol despre numerologie şi, pe loc, la lumina lanternei, am citit, am socotit şi am aflat că sunt număr maestru.
Nu ştii de unde te pândeşte necunoscutul...

luni, 23 aprilie 2012

"Insecta"


Am citit „Insecta” cu sprâncenele ridicate a mirare. Andrei m-a auzit chicotind la un moment dat şi m-a întrebat ce este. I-am explicat că citesc o carte oarecum perversă care mă uluieşte şi mă amuză. Şi i-am relatat pe scurt conţinutul uneia din cele nouăsprezece povestiri ale surprinzătoarei Claire Castillon. S-a cutremurat şi mi-a declarat franş că o parte a eului meu umblă îmbrăcată în Darth Vader şi împunge cu sabia laser în stânga şi-n dreapta.
Astfel pusă la punct, am citit mai departe.
Cum să nu râd citind cum o mamă... vai, dar nu pot să scriu, vă las să descoperiţi singuri, dacă aveţi curajul.
Violenţa relaţiei mamă-fiică este de natură fantastică pentru mine. În jurul meu au fost doar mame care şi-au iubit fiicele. Ca să fiu exactă, am întâlnit o singură excepţie. O colegă de liceu îmi povestea că mama ei îi vrea răul, că o bate, că o pedepseşte silind-o să stea nemâncată, că refuză să îi cumpere haine...
Nici pe Cristina nu am prea crezut-o. Cum să cred când cele mai violente episoade între mine şi mama au fost fix două: unul, în autobuz, când m-a ciupit de braţ fiindcă nu am vrut să cedez locul unei bătrânici, (în faţa insensibilităţii mele sufleteşti şi tactile şi-a cedat ea locul, făcându-mă să mă ruşinez până în zi de azi), şi altul, extrem, când m-a ameninţat cu bătătorul de covoare, la masă!, pentru că eu am declarat că nu mănânc bălării (spanac) şi mi-am amestecat batista brodată în farfurie ca să dau greutate deciziei. Conflictul s-a sfârşit în hohote de râs, în alocarea unei porţii suplimentare de clătite pentru mine şi afirmaţia tatei că aveam să devin o mică bestie răsfăţată. (am devenit)
Şi asta a fost tot.
Deci e firesc să trec în categoria umorului negru poveşti despre mame care... dar vă las să citiţi.
Voi spune doar atât: Claire Castillon ştie să scrie. Am auzit de unul din romanele ei, „Dedesubt e infernul”, dar nu îl am, deci nu ştiu când îl voi citi...

marți, 17 aprilie 2012

"Foamea"


Acum ştiu de ce în Săptămâna Mare această carte m-a ales s-o citesc.
Căutam să înţeleg ce vrea de la mine Biblioteca înfăţişându-mi un personaj care, trebuie să mărturisesc, m-a impresionat. Nu are nume. Ne putem identifica uşor cu eroul, oricine am fi, pentru că atunci când e vorba de foame, se pare că nu sunt decât trei categorii, aşa cum scrie şi Steinhardt: după o săptămână de post negru, credinciosul afirmă răspicat că nu există Dumnezeu, iar ateul recită în genunchi Tatăl nostru. Cealaltă categorie este a sfinţilor şi a supraoamenilor şi nu mă încumet să vorbesc despre ea.
Primele pagini ale cărţii m-au trimis cu gândul la Raskolnikov – oare de ce? – apoi cinstea suicidară a personajului mi-a amintit de Don Quijote.
Cum este un om care preferă să moară de foame, la propriu, decât să facă o faptă neştiută, dar de care s-ar ruşina el însuşi?
Răspunsul şmecherilor din ziua de azi: „fraier”.
Numai că romanul, în ciuda stilului foarte proaspăt şi modern, a fost scris la începutul secolului trecut, pe când oamenii erau liberi, asta ca să fac o trimitere spre etimologia cuvântului „fraier”, aşa cum o explică acelaşi Steinhardt...
În prezent eu citesc totul printr-un filtru special. De aceea descopăr în roman un etaj parcă numai pentru mine: pe lângă foamea trupului, există foamea sufletului. O resimte şi personajul. Îşi construieşte lumi imaginare în care se refugiază în căutarea hranei speciale, şi cea mai dorită lume este aceea în care trăieşte prinţesa Ylajali, idealul său feminin.
Care foame este mai mare? Cea care îi cere pâine sau cea care cere dragoste, frumuseţe şi puritate?
Cred că la această întrebare răspunsul este un ţipăt. Sau tăcerea. Pentru că „tăcerea este cel mai mare ţipăt.”


Din aceeaşi Christiania, "Ţipătul" lui Munch.

joi, 5 aprilie 2012

Dormi?


În fiecare an trecerea la ora de vară mă transforma într-un monstru irascibil şi somnoros.
Anul acesta, pentru prima dată lucrurile s-au petrecut în alt fel.  Schimbarea orei m-a transformat într-un monstru irascibil şi insomniac.
Exasperată de situaţie, în a treia noapte fără somn m-am strecurat tiptil în bibliotecă. Titlul „Dormi!” mi s-a părut foarte atrăgător, este de înţeles.
Nu ştiu din ce motiv, nu aveam mari aşteptări de la această carte. Mă contaminasem cu opinia masculină că femeile?... Nu, sigur că nu!
Oricum am fost foarte, foarte plăcut surprinsă de roman, un roman de debut, scris de o autoare tânără.
Cartea explorează acele zone adânci şi ascunse ale eului, acele zone pe care nu am avea curajul să le dezvăluim sau despre care preferăm să credem că nu există. Citind, mi-am spus din nou că limita de la normal la anormal este subţire, că uneori normalul este absurd şi anormalul firesc, că între realitate şi vis nu suntem antrenaţi să facem diferenţa...
Mi-a plăcut Maya pentru sinceritatea ei, pentru fondul său de bunătate care răzbătea deasupra agoniei în care i se transformase viaţa. Iar Benoit este fascinant, Benoit este un personaj viu, plecat din tablourile lui Magritte să înoate alături de caşalotul Frederik şi care e gata să moară pentru dragostea fluturelui Ernestine.
Maya şi Benoit s-au găsit întâmplător. Ce pot face două nebunii într-o lume normală?
Ceea ce fac două minusuri în algebră.
Mesajul, unul din ele, este acela că un singur om ne poate iubi aşa cum suntem, cunoscând latura noastră întunecată, aceea pe care de obicei nu o arătăm nimănui şi despre care preferăm să credem că nu există.
Un singur om.


sâmbătă, 31 martie 2012

"Fata cu portocale"


Ca şi telescopul Hubble, care priveşte spre trecutul Universului, trebuie să privim uneori spre trecut ca să reîntâlnim oameni dragi care au plecat de lângă noi.
E bine să-i privim, atâta timp cât sunt priviţi ei nu dispar cu totul din această lume.
Toată copilăria mi-am dorit ca mama să-mi fi scris o scrisoare, să-mi fi lăsat un mesaj, dar n-a făcut-o, deşi ştia că se duce.
Personajul acestei cărţi i-a lăsat o scrisoare fiului său când a înţeles că boala de care suferea îl va ucide.
Care este impactul unei astfel de comunicări de dincolo de timp?
Dacă aş fi scris eu această carte, i-aş fi dat un alt sfârşit. Unul cu totul nerealist. Aş fi imaginat oameni care iubesc o singură dată, care nu pot fi consolaţi când pierd pe cel iubit şi  nici nu pot începe o altă viaţă alături de altcineva.

duminică, 25 martie 2012

"Rezervaţia"


Ce să caute împreună Jordan Groves, Alicia Groves, Hubert, Vanessa, Francesca da Rimini şi  Paolo Malatesta, alături de Anthony Beavis, Helen, Roberto Jordan şi Maria?
Fenomenul magic al intertextualităţii îi aduce împreună.
Sunt acolo, în „pădurea narativă”, unde ne-am regăsit şi noi la „mijlocul drumului vieţilor noastre”.
Zeppelinul Hindenburg trece calm pe cer. Îl vezi?




marți, 20 martie 2012

Ziua egală cu noaptea



Nici n-am deschis bine „Rezervaţia” de Russell Banks că dau peste acest pasaj care o leagă de „Porecla” (cine vrea, poate sări peste):

„Wolf era cel mai mic dintre băieţi, abia împlinise şase ani. Fratele lui, pe care îl chema Bear, avea opt. Când fiii lui se născuseră, Jordan insistase să-i numească după animalele pe care le admira, în ciuda rezistenţei considerabile a mamei lor si a familiei ei din Austria; spuneau că e în ordine pentru pieile roşii să-şi numească copiii cu nume de animale, dar la albi e ceva nemaiauzit. Dacă Bear ar fi fost fată, atunci Jordan ar fi numit-o Puma. Lui Wolf i-ar fi pus mai degrabă numele Peregrine (Şoim). Spunea că îşi doreşte copii care să fie inspiraţi întreaga lor viaţă de dorinţa de a trăi în spiritul animalelor după care au fost numiţi şi, de vreme ce era ateu convins, nu avea să le pună copiilor nume de sfinţi. „Fără nume creştine”, declarase el şi fără nume de familie. (...) Dacă, odată deveniţi adulţi, fiii lui îşi vor dori să poarte cel de-al doilea nume al lor care, ca un compromis, fusese luat din familia Aliciei şi a lui, acest lucru ar fi fost în regulă pentru el.
Dar nu era sigur că se va întâmpla . Până atunci ei vor fi devenit numele lor, spunea el.”
*
Nu mai prea am timp de citit. Am greblat grădina, acum urmează să mătur. A răsărit iarba şi, inevitabil, buruienile. Deocamdată fac faţă. Mă gândesc la lunile mai-iunie când masa verde creşte, creşte. Cred că ar fi cazul să învăţ cum se mânuieşte motocoasa. Tot am vrut drepturi egale cu bărbaţii...
*
Am văzut berze! Două. Coboară pe lacul barajului. Sunt acolo pescăruşi, scufunari, raţe. Îi vedem când mergem cu maşina la târg.
*
Şi, fiindcă a venit vorba, timp de două zile Bureţica l-a privit disperată pe Gunar care îi construia un cuib. A rezultat ceva cu forma unui templu cambogian pe care biata gâscă s-a cocoţat resemnată. Pe urmă s-a tot foit, a mai aranjat ea un pai, un băţ, oftând din cauza talentelor de arhitect ale consortului. În final a rezultat un cuib, pe care l-au tot admirat amândoi dimineaţa întreagă. Apoi, dintr-o dată, Bureţica s-a instalat acolo, iar Gunar îi sâsâia tandru.
Pe când măturam aleea l-am văzut cu ceasornicul în aripa dreaptă, numărând între contracţiile nevestei. Fac un ou împreună.
*
Ce mai gătesc pentru deseară? Musaca de cartofi cu brocoli şi puţină carne. Nu cereţi poze şi reţete.
*
În bucătărie merge televizorul, dar mă străduiesc să nu aud ce se spune despre euro.
*
După ce nu va mai fi preşedinte, Băse zice că face o şcoală pentru politicieni. Mă întreb unde se vor ţine seminariile şi colocviile: la Gherla sau la Jilava?
*
Şi gata cu scrisul, mă întorc la muncă. De-asta facebook-ul înghite blogurile: acolo totul merge rapid, prin semne şi link-uri, nu e nevoie să scrii, să te exprimi, ca pe un blog. E un format foarte dinamic. Şi onomatopeic.



sâmbătă, 17 martie 2012

"Porecla"


Deşi afară e primăvară de-a binelea, o anumită inerţie a zilelor de iarnă m-a reţinut înăuntru, astfel că am reuşit să citesc acest excelent roman scris de o autoare americană cu rădăcini indiene, Jhumpa Lahiri. Cred că şi volumul ei de debut, „Interpret de maladii” este foarte bun, conţine nouă povestiri pe care le-aş citi cu multă plăcere.
Doamnelor, citiţi „Porecla”, pe domni îi îndemn spre această carte doar dacă au curajul să citească proză feminină, adică proză de calitate, care nu spune neapărat cuvinte mari, dar care exprimă lucruri profunde.
Cât despre porecle, este un fenomen cunoscut peste tot în lume. În zona în care mă aflu exista un obicei care e posibil să se fi pierdut: numele de botez al copilului nu mai era rostit niciodată, decât la cristelniţă. Rămânea secret. Tot restul vieţii, acelei persoane i se spunea în alt fel, în buletin apărea un alt nume.
Profesorul de folclor căruia i-am relatat situaţia, a explicat că este vorba despre rămăşiţele unei vechi credinţe conform căreia un om nu poate fi vătămat de duhuri dacă nu i se cunoaşte numele adevărat.
„Ce e un nume?”
 Nomen est omen?