joi, 21 iunie 2018

O carte pe zi


Circula pe facebook un filmuleț cu un individ care, plin de bunăvoință nesolicitată, voia să ne deprindă cu cititul unei cărți pe zi. Am văzut filmulețul la mai mulți prieteni binevoitori și ei și probabil și mari cititori și m-am enervat invariabil de fiecare dată. Băiatul respectiv ne sfătuia să cercetăm mai întâi pe Google să vedem dacă s-a făcut filmul după carte ca să-l vizionăm, să citim recenzii, opinii ale altor „prospectori”, etc, după care să luăm volumul și să-l citim exact pe diagonală, sărind dezinvolt pasajele care par plicticoase. La final zâmbea larg, convins că îi suntem recunoscători și ne vom putea lăuda pe viitor cu 365 de cărți citite pe an. Din când în când m-am ostenit să scriu comentarii, atât de contrariată eram, măcar pe autorul nefericitei distribuiri să-l trezesc la realitate, dacă tot nu puteam să-l punctez direct pe individul cu IDEEA.
„Cum aș putea citi „Război și pace” într-o zi? suspinam eu. Cum să termin „Frații Kamarazov” în 24 de ore? strigam în deșertul facebook-ului.”
Sigur, știam că există și cărți de mici dimensiuni, cărți foarte bune și care chiar se pot termina într-o zi. Dar mai există și o altă categorie, cum e cartea de la începutul acestei postări: „Arsă de vie”. Am citit-o într-o zi și-o noapte. Cartea nu e micuță, are 189 de pagini, dar este altceva care o face atât de accesibilă, iar cine va încerca s-o citească va înțelege ce vreau să spun. M-a impresionat, mi-au dat lacrimile citind, am rămas pe gânduri după lectură și, totuși, aici cu greu putem vorbi de literatură. Este mai degrabă o mărturie , un document despre o realitate crudă. Mi-ar fi greu să spun „citește-o ca să te cultivi sau ca să te delectezi”, ci mai degrabă „citește-o ca să te informezi”.

marți, 19 iunie 2018

Cum ar trebui să trăim?

  • În primul rând, trăiește ca și cum, odată cu venirea lui Hristos, Împărăția lui Dumnezeu a fost inaugurată în lume, iar rezultatul istoriei a fost deja hotărât. (Nu-ți mai face griji.)
  • În al doilea rând, iubește-i pe oameni ca fiind însăși imaginea lui Dumnezeu și nu ceda tentației de a-i îmbunătăți.
  • În al treilea rând, refuză să faci din economie fundația vieții tale. Locul tău de muncă nu are nici măcar o importanță secundară.
  • În al patrulea rând, nu mai intra în controverse pe subiecte politice ca și cum politica ar fi răspunsul la problemele lumii. Asta îi conferă o putere ilegitimă și învestește un proiect anti-Dumnezeu.
  • În al cincilea rând, învață să-ți iubești dușmanii. Dumnezeu nu i-a lăsat pe pământ pentru a fi reparați sau eliminați de noi. Dacă este posibil, abține-te de la a folosi violența.
  • În al șaselea rând, ridică problema luării de vieți omenești la rang de primă importanță și refuză să accepți violența ca mijloc de asigurare a păcii. Fiecare viață în parte este o comoară imensă și de neînlocuit.
  • În al șaptelea rând, cultivă mai degrabă mulțumirea decât plăcerea. Te va ajuta să consumi mai puțin și te va elibera din sclavia stăpânilor economici.
  • În al optulea rând, pe cât se poate, gândește la scară mică. Nu ești la cârma lumii. Iubește ceea ce este local, la îndemână, personal, intim, unic și natural. Este o preferință ce contează.
  • În al nouălea rând, învață o limbă străină. Există puține alte lucruri care te pot învăța mai bine despre cine nu ești.
  • În al zecelea rând, fii recunoscător pentru tot, amintindu-ți că lumea în care trăim și tot ce-i în ea îi aparține lui Dumnezeu.
Stephan Freeman

luni, 18 iunie 2018

Un fir invizibil


De câteva zile am terminat și „Domnișoara Brodie în floarea vârstei” și, în ciuda celor scrise pe coperta a patra a ediției apărute cu ziarul Cotidianul, mă declar încântată nu doar de carte, ci și de eroină, miss Jean Brodie. Poate că nu e cartea care să placă oricui, dar fiecare carte are publicul ei și, dacă v-a plăcut „Ochi de pisică” și „Să nu mă părăsești”, sigur are să vă placă și povestea domnișoarei Brodie. De ce mi-a plăcut mie? Pentru că studiază acel misterios „câmp de forțe” pe care micile făpturi feminine aflate în plină dezvoltare încep să-l țeasă în jurul lor. Femeile mature nici nu-și pot închipui că aceste fetițe trăiesc într-o lume specială care nu e cu nimic mai puțin complicată decât lumea adulților. Dacă am ști cât de tare ne marchează anii copilăriei și cât de adânc se întipăresc în felul nostru de-a fi toate experiențele trăite în acea perioadă, cred că nu ar mai exista părinți dispuși să renunțe la educația și creșterea copiilor lăsând această „corvoadă” exclusiv sau preponderent în seama bunicilor.


Un fir invizibil leagă aceste trei cărți.


Și o mică fotografie veche - bonus!


marți, 12 iunie 2018

Fii bun oricum!


Fii bun oricum !
Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali şi egoişti…
Iartă-i oricum!
Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse… Fii bun oricum!
Daca eşti cinstit şi sincer, oamenii te pot înşela…
Fii cinstit şi sincer oricum!
Ceea ce construiesti în ani, alţii pot dărâma într-o zi… Construieşte oricum!
Dacă găseşti liniştea şi fericirea, oamenii pot fi invidioşi…
Fii fericit oricum!
Binele pe care îl faci azi, oamenii îl vor uita mâine…
Fă bine oricum!
Dă lumii tot ce ai mai bun, şi poate nu va fi niciodată de ajuns… Dă lumii tot ce ai mai bun, oricum!
La urma urmei este între tine şi Dumnezeu…
n-a fost niciodată între tine şi ei, oricum.

Maica Tereza

„Fericirile mari sunt întotdeauna de scurtă durată”



Iată alte două volume de povestiri care m-au fericit în aceste zile: „Lada fermecată” de Bernard Malamud și „Blues pentru o pisică neagră” de Boris Vian. Povestirile precedente, aparținând Jhumpei Lahiri și Aliciei Munro exprimă sentimente evanescente, stări inefabile, trăiri specific feminine, terminându-se uneori pe neașteptate, lăsând finalul suspendat și silind cititorul la analize pe marginea textului. Volumele de față sunt diferite; Malamud, puțin supra-apreciat în America, scrie frumos și cuminte, țese atmosferă în fiecare text. Vian pe de altă parte este surprinzător. Absurdul său perfect logic (!), culoarea stridentă a povestirilor îl așează direct în loja suprarealismului. Citind, m-a dus cu gândul la „Pâlnia și Stamate” romanul lui Urmuz.
Din a patra parte a acestui „roman” provine și titlul postării mele și am ales acest enunț cu iz de truism pentru că ilustrează și volumul lui Vian și pe cel al lui Malamud, din care aș menționa textul „Fata visurilor mele”.

luni, 11 iunie 2018

Cititul profund

"Pe un ecran, informația e trecătoare. Poate fi bună sau nu. Dacă întrebi studenții californieni ce fel de materiale vor la curs, 85% vor spune că preferă să citească din cărți. Fiindcă așa, sunt siguri că autorii cărții au făcut eforturi ca să adune acele informații, apoi au fost editate și cineva a investit bani pentru tipărire. Pe când, în cazul unui ecran, al unui monitor, orice nebun poate să scrie orice. E dovedit că dintr-o carte învățăm mai mult. Când înveți de pe un 'ecran', ai tendința să citești în fugă. Cartea asigură o lectură profundă. Citești și te gândești la ce ai citit. Pe vremuri, exista ceva numit 'citit'. Acum, oamenii dau click-uri și nu mai gândesc prea mult. Așa că a apărut un termen nou, 'cititul profund', care înseamnă să citești și să gândești. Să citești dând click-uri nu e ceva la fel de folositor precum cititul. Iar cărțile sunt numai pentru citit, de aceea sunt mai bune".

Manfred Spitzer- profesor de psihiatrie

Femeile redevin fetițe


Cu o poftă nebună am început să citesc „Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” și aveam pe undeva senzația că-mi va aduce aceleași satisfacții ca și „Ochi de pisică”, volumul Margaretei Atwood. Totuși, asta nu s-a întâmplat, pentru că „romanul” s-a terminat după câteva pagini, era doar o povestire, și atunci mi-am amintit de indignarea ta când Munro a câștigat Nobelul: „cum poate să ia premiul acesta o scriitoare care n-a scris măcar un roman?”

Tot de povestiri am avut parte și din cealaltă carte cumpărată la anticariat (într-un raid prin orașul copleșit de parfumul teilor în floare). M-am tot gândit dacă nu cumva poveștile acestei indience spun de fapt altceva, anume că femeile rămân fetițe în sufletul lor.
*
„Ceartă, indiferență, tăceri prelungite” sunt simptomele pe care le menționează Jhumpa Lahiri în cazul soților care nu se potrivesc, pe când Alice Munro povestește despre cum a așteptat câțiva zeci de ani, ascunsă în labirinturile minții soției sale, pedeapsa pentru un soț infidel. Două volume de povestiri care au fost refugiul meu timp de mai multe zile și pe care le recomand cu plăcere!