vineri, 27 aprilie 2018

Nu știu ce titlu să pun

Pe cât de mult mi-a plăcut „O singurătate prea zgomotoasă”, pe atât m-a nedumerit această carte a lui Bohumil Hrabal. Povestea mi s-a părut fără miez, fără altă miză decât ambiția și aventurile unui chelner. De fapt, cred că mai interesant a fost fundalul narațiunii și nu peripețiile personajului principal. Abia către sfârșitul poveștii tonul s-a schimbat oarecum și textul la persoana I a prins o tentă filosofică. În rest, scriitura este îmbibată cu umorul amar caracteristic autorului.
După ce am terminat „L-am servit pe regele Angliei”, am observat că în lista de cărți de pe tabletă urma „Rămășițele zilei”
De îndată ce am început s-o citesc am fost uimită, a câta oară?, de felul cum se leagă între ele, prin mesaj sau idei, cărțile pe care le citesc. Iată că și volumul premiatului cu Nobel de anul acesta îmi oferă tot povestea unui anume fel de servitor: un majordom dintr-o „casă distinsă”. Și Kazuo Ishiguro se folosește tot de narațiunea la persoana I, iar un cititor grăbit s-ar putea plictisi de lungile explicații oferite de personajul principal, domnul Stevens. Totuși, aceste pasaje sunt necesare, căci fără ele nu am putea înțelege firea complicată, chiar labirintică a acestui majordom care dorește să atingă perfecțiunea în domeniul său profesional. Acum, după ce am terminat amândouă cărțile, mă gândesc la faptul că personajele principale seamănă mult între ele sub un anumit aspect: acela al orbirii. Chelnerul ceh care a urcat treptele carierei până la a-l servi la masă pe regele Abisiniei își sfârșește viața singur întreținând un drum de munte. Se pare că nu a înțeles niciodată prea bine mersul lumii.  Domnul Stevens, dornic de a corespunde întru totul unui cod stabilit de o anume societate misterioasă, se leapădă de sine cu totul, renunță la capacitatea sa de judecată, la orice interes personal, dedicându-se slujirii stăpânului său. Roadele alegerilor sale sunt amare, dar majordomul este atât de transfigurat, încât mă întreb dacă înțelege ce a pierdut, ce a ratat. 


joi, 19 aprilie 2018

Odă simplisimei flori




Păpădie, ecumenică floare,

după a ta aurie ardoare
– pe nescrisele file –
anul îşi hotăreşte fericitele zile.



De un pëan te-nvredniceşti,
tu, neluată în seamă, floare de rând.
Sămânţă să faci pe pământ
e tot ce doreşti. Alt gând nu porţi.
Dar înfloreşti şi asfinţeşti
alcătuind o aureolă de sfânt.

Lucian Blaga

marți, 10 aprilie 2018

Povestea mea

Aveam de spus o poveste adevărată și, pentru că nu puteam s-o înfățișez lumii ca atare, am pus-o într-o ramă SF. Cei care doresc s-o citească pot comanda cartea la acest link.

luni, 9 aprilie 2018

Once upon a time...

„There is but one story, … Once upon a time there lived a man and a woman who loved him.” 


Mi-am zis că merit o carte ușoară, așa că am hotărât să citesc „Arta de a nu scrie un roman”. Amintirile mele din liceu despre Jerome K. Jerome erau cât se poate de agreabile și zâmbitoare, însă nu eram foarte sigură că voi rezista și acum, după treizeci de ani, unei asemenea lecturi. Ei, nu doar că am rezistat, dar am și râs pe înfundate și m-am delectat și am avut momente în care abia așteptam să pun mâna pe carte din nou! Umorul englezesc este pe gustul meu. Și, cu toate că am pornit cu ideea apriorică a unei lecturi „ușoare”, cartea are și lucruri profunde și idei care merită a fi reținute și chiar ziceri care nu se uită, așa cum este fraza cu care mi-am început postarea. Pot spune că, deși am terminat eu însămi al doilea roman și sper să-l scriu și pe al treilea, niciodată nu sunt îndeajuns de bine păzită de pericolul de a mă lăsa pe tânjală și de a visa, căci eu nu am patru prieteni cu care să povestesc, așa încât această carte a fost și un fel de terapie contra lenei, a uitării, a visării, a tehnicii (la care excelez) de pierdere a timpului.
*
E viața un mozaic de povestiri? Dacă da, atunci romanul lui Jerome despre cum să nu scrii un roman este cea mai bună ilustrare a vieții.

duminică, 1 aprilie 2018

Astenie de primăvară



Îmi meșterisem cumva o pereche de aripi; cred că erau din piele și spițe de bicicletă. Stăteau bine întinse și erau funcționale. Mi le-am prins între umeri cu ușurința specifică numai viselor și niște mușchi ai mei necunoscuți mie până atunci s-au și activat și am bătut din aripi și m-am ridicat peste stradă și peste clădiri și era minunat. M-a învăluit ceața și m-am gândit că zbor prea sus, așa că am coborât foarte jos, atât cât să nu agăț, în plutirea mea, nici cea mai impozantă pălărie purtată de vreun trecător. Două lucruri s-au petrecut în momentele acelea: am observat că eram pe aceeași stradă de pe care mă înălțasem, dar nu mai eram în același timp. Sărisem cam cincizeci de ani în trecut. Apoi mi-am dat seama că pot vedea nu doar prin pereții caselor, ci și prin carnea oamenilor până în adâncurile lor, unde tremură sufletul fiecăruia.

imagine Isabel Bryer