marți, 31 octombrie 2017

Nu vă faceți iluzii



Nu, nu vă faceți iluzii, pentru că, așa cum a spus Picasso, „tot ce vă puteți imagina este real”. Să nu sperați că un simplu gând este lipsit de valoare, de importanță, o, nu! Tot ce gândiți se împlinește undeva chiar acum. Poate într-o lume paralelă, poate într-o lume alternativă, poate în trecutul acestei lumi sau undeva în viitor. Nu vă faceți iluzii: totul e real, nimic nu dispare.

sâmbătă, 28 octombrie 2017

(De ce) Filosofia e mereu amară?


În 1981, când a fost publicată prima oară, cartea avea conotații pe care oricine care a prins acea epocă le poate ușor descifra. Eu nu am citit-o atunci pentru că abia eram în școala primară. Mai târziu, mea culpa, am ignorat-o.
Dar într-o anumită perioadă, era plin facebook-ul de citate din „Viața pe un peron”, încât până și „Fluturii” Irinei Binder se simțeau amenințați, iertată fie-mi comparația! Mi-am zis, vai, dar cum se face că eu n-am citit-o? Și am hotărât s-o citesc de îndată ce pun mâna pe ea, ceea ce am și făcut săptămâna trecută. Cum toată lumea dădea ochii peste cap de încântare când venea vorba de cartea asta, așteptările mele erau și ele MARI.
Ei bine, cartea asta scapără! Diamant și nimic altceva. Dar de ce lasă un gust amar? O fi amară filosofia în orice împrejurare? O fi agasant un narator care vorbește tot timpul despre sine? Care despică firul în patru căutând profunzimi de sens fără să vadă ceea ce se așterne fix înaintea ochilor săi? Hm...

marți, 24 octombrie 2017

Creierul e interfața


Nu știu dacă această carte poate fi considerată ca făcând parte din categoria „literatură beletristică”, mai degrabă „știință popularizată”, dar asta contează mai puțin, fapt este că am citit-o cu plăcere.
*
Felul cum funcționează mintea omenească mi s-a părut dintotdeauna fascinant, iar viziunea autorului, neurologul Oliver Sacks, situată undeva la limita dintre neurologie și psihiatrie consider că este deosebit de interesantă. Plus de asta, Oliver Sacks are marele merit de-a fi flexibil în abordare, spre deosebire de majoritatea oamenilor de știință care se remarcă prin rigiditate. Cine a citit cartea știe ce vreau să zic.
*
După ce am terminat cartea, am descoperit că Oliver Sacks este și autorul volumului „Awakenings” după care s-a făcut filmul „Revenire la viață” cu Robert De Niro și Robin Williams, film care de asemenea m-a impresionat.
*
Mintea mea există și în afara corpului meu. Creierul e doar interfața.

marți, 17 octombrie 2017

Scriitorul - mereu într-un castel înalt


Cam târziu pentru mine să citesc acest roman SF acum, dar poate că nu... Probabil la 18 ani nu l-aș fi înțeles sau nu aș fi avut răbdare să-l citesc. Îmi plac realitățile alternative, îmi plac distopiile, iar „Omul din castelul înalt” ne pune în fața unei astfel de lumi distorsionate. Mi-a amintit de „Noi” de Evgheni Zamiatin. Mi-a plăcut și prezența oracolului în carte, pe undeva mă încearcă bănuiala că și Philip K. Dick l-a consultat când și-a scris textul. În ansamblu, o carte interesantă, chiar dacă nu atât de interesantă pe cât mă așteptam, voiam mai mult. Pe alocuri stilul e puțin prolix.
Cea mai frumoasă imagine a romanului este una simbolică, cea a scriitorului situat undeva la înălțime, de unde lumea îi apare în adevărata ei înfățișare, de unde el înțelege că e o lume falsă, o lume de fantome.
Întotdeauna, Scriitorul vede.

duminică, 8 octombrie 2017

Barbarii veniseră deja


John Maxwell Coetzee se situează categoric printre preferații mei. Cunoscându-i biografia mă așteptam să apară pe ici, pe colo, prin opera sa cuvântul „alb” sau cuvântul „negru” referindu-se la culoarea pielii, dar nu s-a întâmplat asta nici măcar din greșeală. Coetzee vorbește despre fapte bune și fapte rele, despre bine și rău ca stând în puterea oamenilor de-a le alege. Binele și Răul au aceeași valoare și în mâini albe și în mâini negre. Minunat exprimă acest adevăr scriitorul sud-african!

miercuri, 4 octombrie 2017

Doi scriitori în aceeași casă?


Pe când am început s-o citesc, nu știam. M-a frapat asemănarea dintre această carte și „Extrem de tare, incredibil de aproape” a lui Safran Foer. M-am apucat să caut și am descoperit că cei doi autori sunt sau au fost până de curând, soți. Acum, fără să fiu feministă, trebuie să spun că „Istoria iubirii” este o carte mult mai reușită decât cealaltă, a soțului. Sigur, o carte nu înseamnă întreaga operă. Mi-a plăcut felul cum se întrețes destinele în viziunea scriitoarei americane. E una din acele cărți care aruncă o lumină neașteptată asupra unei părți a lumii pe care, dintr-o anume orbire, o vedem mai puțin clar.