marți, 28 februarie 2017

Rușine, Vel Pitar!


Din raftul special cu produse de post am cumpărat biscuiți pe care scria explicit „de post”, iar când am ajuns acasă și am studiat mai amănunțit eticheta, am constatat că biscuiții pot conține „urme de lapte”! Vel Pitar, de ce minți? Evreii au produse kosher, musulmanii au produse halal, noi de ce nu putem cumpăra produse de post în care să avem încredere?


luni, 27 februarie 2017

Dansând




„O iubesc și pe soția mea. Încă o iubesc, însă când am cunoscut-o pe Ame, atracția pe care am simțit-o față de ea a fost de neînlăturat, ca un vârtej. N-am putut să-i opun rezistență. Am înțeles că este un lucru care ți se întâmplă o dată în viață, întâlnești așa ceva o singură dată. Am înțeles bine și chiar mi-am zis că, dacă o să fiu împreună cu ea, probabil că o să ajung să regret că am cunoscut-o. Dar dacă nu rămân cu ea, viața mea și-ar pierde sensul. Ați simțit vreodată așa ceva?”

*
„Timpul trece. Trecutul crește, viitorul scade. Posibilitățile se împuținează, regretele se adună.”

joi, 23 februarie 2017

Simplu e genial!


Mi-aduc aminte că mi s-a părut că te-am auzit fluierând când ți-am mărturisit că nu citisem „Picnicul” fraților Strugațki. Degeaba ți-am spus că am citit „Piciul” și „A doua invazie marțiană”, nimic nu mai conta, insistai să citesc neîntârziat acest roman, de parcă golul din cultura mea SF ți-ar fi fost de nesuportat. Adevărul era (și este) că am citit foarte puțină literatură SF. În adolescență nu găseam cărțile pe care mi le doream. Un an de zile i-am scris temele la română unui coleg de liceu ca să accepte să-mi împrumute almanahurile Anticipația pe care el le obținea de undeva pe sub mână... Acele almanahuri și „Fundația” lui Asimov au fost cam tot bagajul meu SF. Acum am cam depășit de multișor vârsta la care să mă entuziasmeze acest gen literar. Ca cititor. Ca autor este o provocare să încerc să scriu texte științifico-fantastice. Dar ca să mă întorc la romanul celor doi frați Strugațki, trebuie să spun că am avut o revelație: cărticica asta de două sute de pagini e mama romanelor SF. Este uluitoare multitudinea de idei cuprinse în carte, iar simplitatea stilului este ceva ce reușește doar marilor autori. M-a făcut să mă gândesc la „Invenția lui Morel”. Târziu, în noapte am stat și-am tot numărat ideile preluate de aici de alte cărți sau filme de gen. Ai avut dreptate, trebuia s-o citesc!

Ce cauți într-o carte?


Nu „roman”, ci mai degrabă memorii, aș zice despre această carte a lui Amos Oz. Șaizeci de pagini le-am sorbit pe nerăsuflate, apoi mi-a cam pierit avântul. Practic, autorul și-a relatat viața fără înflorituri, fără „romanțare”. Sigur că ne place să ne regăsim în cărțile citite și m-am regăsit destul de mult mai ales în paginile care descriu copilăria autorului, dar dincolo de această identificare cu unele personaje ceea ce așteptăm de la o carte este saltul acela spre „altceva”. Îmi doresc să citesc ceea ce mie nu mi se întâmplă. Ori cartea lui Oz nu are nimic de acest fel. Ca s-o pot termina, am citit în paralel „Fugara” de Alice Munro și „Picnic la marginea drumului”.

Tanka


„Dac-asemănarea 
Trupului meu cu câmpia
Uscată de iarnă
Înseamnă că-n dragoste am ars,
Atunci e-aproape primăvara!”



Doamna Ise
sec. X 

vineri, 17 februarie 2017

Să citim împreună


„Să fugim împreună” - era să scriu în titlul acestei postări, dar mi-am revenit, că doar azi e ziua cititului împreună, decretează nu știu cine care ar vrea să avem sărbători și mementouri la tot pasul. Bun, uite eu chiar citeam cartea asta și, dacă era să mă iau după copertă, probabil că n-aș fi citit-o niciodată. Dar m-am luat după autoare. Mi-am amintit că a câștigat Nobelul pentru literatură în 2013 și tu erai foarte nemulțumit. Aveai niște rețineri față de proza scurtă. Cred că pe undeva considerai că un premiu grandios necesită operă grandioasă, ceva de la roman fluviu în sus. Dac-ai ști cine a luat premiul Nobel anul ăsta!
Altceva voiam să zic. Îmi amintesc de lecturile noastre împreună. Au fost mai multe, dar acum te-aș trimite la „Bucuria umple casa”. Pentru ceva de aceeași intensitate, ți-aș spune să citești din volumul Alicei Munro nuvela „Pasiune”.
*
„Ce curios că se gândise măcar să se mărite cu Maury! Ar fi fost un soi de trădare. O trădare a ei de către ea însăși. Dar nu era o trădare să meargă, uite-așa, cu mașina cu Neil, pentru că el știa unele dintre aceleași lucruri pe care le știa și ea. Iar ea știa din ce în ce mai multe, pe măsură ce trecea timpul, despre el.” 

luni, 13 februarie 2017

Am citit ieri


Când e vorba de Murakami, două sute de pagini sunt mizilic. Abia cât să mă scufund ca lumea în poveste. Era după amiază târzie când am deschis cartea și trecuse binișor de miezul nopții când am încheiat-o. De câte ori mai citesc un roman al autorului am același sentiment ciudat, mă simt cumva strivită de o tensiune ce emană din carte. „În noapte” nu e tocmai un roman. Aș zice că e mai degrabă nuvelă. Și nu din cauza dimensiunii reduse. Personajele sunt surprinse într-un anume moment de răscruce al evoluției lor, după care vor merge pe drumuri diferite. Este un moment al schimbării. M-a încântat din nou tehnica desăvârșită cu care, din câteva linii, autorul își creionează personajele cu originalitate și autenticitate. Accentul cade mai mult pe caracterizarea personajelor decât pe acțiune.

Citesc acum

„Cea ce aveam din belşug erau cărţile. Se găseau peste tot: de la un perete ticsit până la celălalt, pe coridor şi în bucătărie şi în holul de la intrare şi pe toate pervazurile. Mii de cărţi, în toate ungherele apartamentului. Mi se părea că oamenii pot să vină şi să plece, să se nască şi să moară, dar cărţile erau veşnice. Când eram mic, dorinţa mea era să mă fac o carte. Nu un scriitor. Oamenii pot fi omorâţi ca furnicile. Nici scriitorii nu sunt greu de omorât. Dar cărţile nu: oricât te-ai trudi să le distrugi, întotdeauna e o şansă să supravieţuiască un exemplar şi să continue să se bucure de viaţa lui de pe raft, în cine ştie ce ungher al vreunei librării, la Reykjavik, Valladolid sau Vancouver. Când s-a întâmplat o dată sau de două ori să nu fie destui bani pentru mâncarea de Shabbat, mama se uita la tata, iar el pricepea că venise vremea să facă un sacrificiu şi se ducea la rafturile cu cărţi. Era un om cu principii şi ştia că pâinea e mai presus de cărţi şi că binele copilului e mai presus de toate. Îmi amintesc de spatele lui încovoiat, pe când se îndrepta spre uşă, ca să meargă la anticariatul domnului Meyer cu două-trei volume dragi sub braţ, arătând de parcă i se rupea inima. Aşa trebuie să fi fost încovoiat spatele lui Avraam când a purces dis-dedimineaţă din cortul lui, cu Isaac pe umăr, spre Muntele Moriah. Îmi pot închipui durerea lui. Tata avea o relaţie senzuală cu cărţile sale. Îi plăcea să le pipăie, să le mângâie, să le amuşine. Îi stârneau o plăcere fizică: nu se putea stăpâni, trebuia să întindă mâna şi să le atingă, chiar şi cărţile altora. Iar cărţile de atunci erau cu adevărat mai pline de nuri decât cele de azi: erau plăcute la amuşinat, atins şi dezmierdat. Erau cărţi cu litere de aur pe legăturile de piele înmiresmată, un pic zgrunţuroasă, de ţi se făcea pielea de găină când puneai mâna pe ele, de parcă ai fi pipăit ceva intim şi inaccesibil, ceva care părea să se zbârlească şi să tremure la atingerea ta. Şi erau alte cărţi, legate în carton pânzat, lipite cu un clei ce avea un miros minunat de senzual. Fiecare carte îşi avea propriul miros intim, aţâţător. Uneori pânza se desprindea de carton, ca o fustiţă cochetă, şi era greu să rezişti ispitei de a arunca o privire în despărţitura întunecoasă dintre trup şi acoperământ şi de a adulmeca acele mirosuri ameţitoare.”

Amos Oz

duminică, 12 februarie 2017

„ A schimba ceva ce nu înţelegi e adevărata natură a răului.”

Deși pentru mine portocalele sunt singurele fructe, ca să zic așa, trebuie să admit că mi-a plăcut acest roman de debut al Jeanettei Winterson. Este bine scris, cursiv, energic. Scriitoarea stăpânește talentul rar de a transforma umorul în vehicul pentru tristețe. 

Frozen


sâmbătă, 11 februarie 2017

Să nu minți!


Da, aceasta este cartea pe care o citeam pe când am postat citatul de acum câteva zile. Dar am și mințit puțin, minciuna e foarte contagioasă, pentru că de fapt citeam două cărți în paralel. Însă despre cealaltă carte voi scrie mâine.
Adevărul e că romanul -foarte bun de altfel - m-a cam derutat. Am avut senzația că mă va purta într-o direcție și narațiunea tocmai a cârmit-o spre alte orizonturi. Chiar l-am suspectat pe Yalom că și-a schimbat pe parcurs intențiile în ceea ce privește romanul său. Sigur e un roman bun, dar nici nu pot spune că mi-ar fi modificat în vreun fel percepția asupra lumii, nici măcar asupra lumii psihanaliștilor. 

duminică, 5 februarie 2017

Nuanțe


„Una e responsabilitatea și alta e fanatismul despre care se pretinde că e responsabilitate.”

Irvin D. Yalom

sâmbătă, 4 februarie 2017

4 februarie 2017


„Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; așa va înflori.
Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său...” 


vineri, 3 februarie 2017

Răspunsuri care își caută întrebarea


Am început să citesc încă din decembrie „Salcia oarbă, fata adormită”, dar am parcurs volumul cu pauze lungi și l-am terminat ieri. Între timp am citit și alte cărți, printre care „1Q84” și era suficientă doza de Murakami. Dar în ultima săptămână am savurat seară de seară câte o povestire din acest volum și pot spune că mă simt „ca și cum un nor cumulus mi-ar fi umplut cutia craniană”. Murakami are talentul extraordinar de a găsi stări inefabile, stări de vag de parcă ar  prezenta imagini fotografiate în negativ. Nu-ți arată direct ceea ce vrea să-ți arate, ci prin absența acelui lucru.
La cafeaua de noapte, pe când tocmai am aprins focul în dormitor, citesc o singură povestire de Murakami. Când termin, am nevoie de câteva minute pe care le petrec cu ochii închiși. Nu se poate să nu rămâi pe gânduri după o povestire scrisă de Murakami. Știu că autorul însăilează răspunsuri, iar cititorul trebuie să ghicească întrebarea. Ăsta e jocul.
Când am descoperit cartea, am citit prima oară „Pisicile care devorează oameni”, pentru că mi-ai recomandat-o.

Opinia ursului


Indiferent de opinia ursului, care zice-se că ieri și-ar fi văzut umbra și ar fi zbughit-o înapoi în bârlog, eu sper (și simt!) că vine primăvara. Argumente? 
1) Canțonetele sfâșietoare de dragoste neîmpărtășită cântate de Mișulică și Pisulică prin fânare, pe garduri sau, dacă Nero s-a plictisit, pe acoperișuri.
2) Cuibarele pline cu ouă.
3) Furnicile care și-au deschis o reprezentanță în bucătărie.
4) Guguștiucii flușturatici care fac declarații legănate pe sârmele de curent.
 Și încă n-am zis nimic de ghiocei!

joi, 2 februarie 2017

Ghici ce citesc acum!

„Nici nu putea să i se împotrivească, nici nu putea să o părăsească. Era tiranică, dar el avea nevoie să fie tiranizat. Fiecare noapte petrecută departe de ea îl umplea de anxietate. De câte ori Ernest îl ruga să facă un exercițiu mental, închipuindu-și că renunță la căsnicia cu ea, Justin se simțea copleșit de groază. I se părea de neconceput să rupă legătura cu Carol. Asta până când a apărut Laura – nouăsprezece ani, frumoasă, sinceră, obraznică, fără teamă de tirani.”